Editură

Anul trecut, pregătind un capitol pentru monografia Bibliotecii Jude­țe­ne „Gheorghe Asachiˮ Iași, privitor la is­toria de început a acestei instituții, m‑am folosit pe presa ieșeană inter­be­li­că, deoarece astăzi, datorită ultimei confla­gra­ții mondiale, documentele de or­ga­ni­zare internă (administrativă), dar și fondul de carte din perioada din­tre cele două războaie, s‑au risipit[1]. Precum se știe, actuala bibliotecă este suc­cesoa­rea unor instituții asemă­nă­toa­re, pri­ma dintre ele înființată în 1920, în cadrul Muzeului Municipal. Fon­dul de carte al acestei biblioteci a fost preluat, mai apoi, de Biblioteca Popu­lară „Ion Creangăˮ, inaugurată în sep­tembrie 1937,

Prezentăm câteva dintre personalităţile fondatoare ale Bibliotecii Municipale ieşene, respectiv ale Bibliotecii Populare „Ion Creangăˮ; menţionăm că această listă este selectivă şi va putea fi, pe viitor, augmentată. De asemenea, s-ar putea întocmi o listă a donatorilor de carte, începând de la 1920 şi până în zilele noastre. Medalioanele biografice au fost întocmite succint şi prezintă secvenţe din viaţa şi opera unor personalităţi care au avut un rol însemnat în fondarea şi dezvoltarea colecţiilor primei biblioteci publice din capitala Moldovei. Lucian ZUP, Iulian Marcel CIUBOTARU   Gheorghe Ghibănescu 4 octombrie

Înființarea unei secții pentru copii fusese declarată încă din 1950, odată cu punerea temeliilor bibliotecii regionale[1]. Importanța ei era evidentă: formarea unor noi mentalități, preluate de la cele mai fragede vârste, încât sămânța comunismului să rodească pe un sol cât mai facil exploatabil. Firește, modelul nu putea fi decât cel sovietic. Iată cum descrie autorul articolului impactul acestuia: „În Uniunea Sovietică, bibliotecile de copii, ca și secțiunile pentru copii de la marile biblioteci, sunt factori care ajută în mare măsură la educarea copiilor în spiritul disciplinei comuniste. Vestita carte a

Constituit mai cu seamă în deceniile cinci‑opt ale veacului trecut, fondul lucrărilor de patrimoniu din Biblioteca Judeţeană „Gh. Asachiˮ Iaşi (în continuare: BJ Iaşi) cuprinde cărţi vechi şi rare, româneşti şi străine, ediţii princeps, editate în marile centre tipografice, lucrări manuscrise sau conţinând valoroase ex‑libris‑uri, însemnări de proprietate, dedicaţii, diverse notaţii, sigilii etc. Datorită schimbărilor politice şi sociale generate de ultimul război, mare parte din patrimoniul primei biblioteci municipale ieşene (înfiinţată la 1920, în cadrul Muzeului Municipal) s‑a risipit[1], astfel încât e dificil de spus care a fost soarta cărţilor

O nouă etapă în evoluția bibliotecii publice a orașului Iași s‑a deschis odată cu procesul regionalizării, anunțat de legea nr. 5 din septembrie 1950. De fapt, este impropriu spus „o nouă etapă”, deoarece o nouă bibliotecă va fi înființată și nici măcar din cenușa celei vechi. Nu exista fond de carte, spațiu sau personal. Aceasta nu înseamnă că orașul (sau județul) ar fi dus lipsă de biblioteci. De la bibliotecile școlare și cele universitare până la bibliotecile de cartier, cele ale „colțurilor roșii”, ale căminelor culturale, ale fiecărei întreprinderi, se

Dacă omenirea ar fi avut posibilitatea să‑şi acopere integral nevoile de consum (informaționale) cu ceea ce avea la dispoziţie, prin cultura – ca ştiinţă – noi, bibliotecarii (cei care lucrează cu cartea și o promovează) am fi fost de prisos. Sarcina fundamentală asumată de bibliotecari a fost, este și va fi aceea de a găsi soluţii de utilizare a resurselor disponibile în vederea maximizării gradului de acoperire a nevoilor consumatorilor (utilizatorii, cititorii bibliotecii), care sunt practic nelimitate. Pregătirea şi formarea încrederii utilizatorilor unei biblioteci este o condiţie pentru dezvoltarea suportului

Fondată în 1920, ca o secțiune a Muzeului Municipal, reorganizată în anii 1935‑1937, închisă în perioada ultimei conflagrații mondiale, redeschisă în 1944 și complet reorganizată în 1950, cu întregul fond de carte risipit în anii războiului, Biblioteca Județeană „Gh. Asachiˮ Iași a cunoscut, de‑a lungul timpului, mai multe restructurări impuse de vitregia vremurilor. Se pare că întregul fond de carte constituit în perioada 1920‑1944 s‑a pierdut în anii răz­bo­iu­lui. Conform unor informații, numărul volumelor se ridica, în 1941, la 23.622[1]. Alte relatări estimează că „la câteva luni după izgonirea fasciștilor,

Biblioteca Judeţeană „Gh. Asachi” Iaşi, Facultatea de Horticultură din cadrul USAMV Iaşi, SC APAVITAL SA Iaşi, Agenţia pentru Protecţia Mediului Iaşi și Liceul Tehnologic „Petru Poni” au avut ca preocupare permanentă realizarea unor proiecte care să susţină colaborarea educaţională în comunitatea ieşeană prin realizarea unei legături strânse între elevi, studenţi şi profesori. Remarcând beneficiile acestei legături între zona educaţională şi ştiinţifică şi cea de dezvol­ta­re non‑formală, demersul partenerial de faţă oferă posibilitatea atingerii unui nivel ridicat de performanţă tehnică şi didactică. Principalele activităţi practice desfăşurate în cadrul proiectelor vizează tehnologiile

Dacă ai o grădină şi o bibliotecă, ai tot ceea ce îţi trebuie. (Cicero) Un fenomen îngrijorător: desființarea de biblioteci Făcând trimitere la datele Institutului Național de Statistică, articolul sugestiv intitulat Apocalipsa bibliotecilor şcolare. Topul zonelor geografice de unde dispar[1], publicat în ziarul „Adevărul” din 23 mai 2019, atrage atenția asupra fap­tu­lui că, în intervalul 2014-2017, în fiecare an, în România s‑au închis aproximativ 300 de biblioteci (din care circa 75% sunt școlare), de la 10.845 de unități info‑documentare ajungându‑se la numai 9594. Cea mai afectată de acest proces este

Rigoarea bibliologică s‑a dovedit a fi, de‑a lungul timpului, un fel de barometru al interesului pentru ştiinţa cărţii. În toate literaturile cunoscute, textul considerat cel dintâi e posibil să aibă în spate o anume tradiţie şi măcar un oa­recare exerciţiu, apoi spaţiul de afecţiune, de elecţiune, de gândire... Se afirmă că tehnologia comunicării actuale ar duce la integrarea omenirii într‑un fel de inadmisibilă limbă universală. Care ar fi pericolul globalizării aici? Nu cumva dispariţia diferenţelor dintre culturile şi literaturile naţionale? Cercetările de psihopedagogia cărţii şi a lecturii au în vedere

August Treboniu Laurian (1810-1881), personalitate marcantă a culturii române din veacul al XIX-lea, s-a afirmat, mai ales, ca filolog, istoric şi om politic, fiind unul dintre întemeietorii Academiei Române, for cultural la conducerea căruia s-a şi aflat un timp[1]. A desfăşurat o prodigioasă activitate publicistică şi a fost un reper al vremii în care a trăit. Figura sa a fost însă mult timp umbrită şi nedreptăţită de curentul latinist, în care a crezut şi pe care l-a promovat chiar şi din calitatea de academician. A militat pentru latinizarea excesivă a

Pentru Ionel Teodoreanu, Iaşul e un topos literar încărcat de semnificaţii şi spectacular ca avataruri. Feţele oraşului în care scriitorul s-a născut şi a trăit o perioadă lungă de timp[1] („oraşul care are poeţi şi n-are primar”, „oraşul lepădat de viaţă în istorie” sau „cetatea umbrelor” din La Medeleni, „biata făptură de ziduri năruite” ori, dimpotrivă, oraşul „nobil”, copleşit de „majestatea trecutului”, din Bal mascat, „plin de moarte dulce Târgul Ieşilor”, care „nu mai evoluează firesc, trăind pentru sine, direct, spontan, – ci adversativ” în raport cu „hulita capitală”, din

Învăţătură, şcoală, dascăl reprezintă elemente‑cheie ale călătoriei iniţiatice pe care „băietul prizărit, ruşinos şi fricos” din Humuleşti o face în numele cunoaşterii. Ne propunem să evidenţiem metodele didactice, relaţia dintre elevi şi dascăli, dar şi rostul învăţăturii din alt veac, aşa cum au fost notate în opera de maturitate a lui Ion Creangă, Amintiri din copilărie. Cu adjuvanţi de nă­dejde, dar şi cu pedepse şi probe depăşite, efortul este răsplătit cu „oleacă de carte”. De pe marea scenă a lumii, Creangă priveşte nostalgic şi înduioşat spre o vârstă pe care

Motto: „Amintirea copilăriei, cu timpul ei încet, aproape zeiesc, capătă în imaginaţia noastră retrospectivă (căci ce altceva e memoria?) caracteristici mitice: e forma personală a legendelor despre o vârstă de aur a omenirii iremediabil pierdută. Chiar copilăriile obiectiv nefericite sunt mai târziu învăluite într‑un aer paradisiac. Căci imaginaţia retrospectivă – spun o banalitate – e expertă în arta de a elimina urâtul, plictisul, durerea, invidia, furia, cruzimea, spaimele nocturne sau diurne, violenţele şi lacrimile, ba chiar poate arunca o umbră poetică asupra lor. Adevăratele paradisuri sunt cele pe care le‑am

Motto: „Miracolul creşterii şi educării unui copil este că nu ştim niciodată cum se va schimba şi cine va deveni”. Eileen Kennedy‑Moore   Acţiunile voluntare despre care dorim să tratăm în prezenta lucrare nu pot fi separate de psihologia socială, de intervenţia socială, de economia socială, deoarece toate aceste variabile se regăsesc implicate în procesul de volunta­­riat, inclusiv statutul social. Acţiunea voluntară este o „activitate realizată din proprie iniţiativă, fără constrângeri exterioare, formalizată în cadrul unei organizaţii şi care nu aduce beneficii materiale imediate sau directe celui ce o per­formează,

De aproape patruzeci de ani, pe căile de acces în Cetatea de pe cele şapte coline, cea de la sud, dinspre Vaslui, şi cea de la nord‑vest, dinspre Tg. Frumos, mu­nicipiul Iaşi îşi întâmpină onoraţii săi oaspeţi – trecători ocazionali prin aceas­tă vatră străveche de istorie, cultură şi spiritualitate românească – cu por­ţile sale larg deschise, în semn de mare cinstire adusă celor care doresc să vadă/ revadă... „oraşul ce‑şi spune şi astăzi cu mândrie Capitala Moldovei”, remarcat admirabil şi cu multă luare aminte şi de către vremelnicul „trăitor de

Cenzura a reprezentat de‑a lungul timpului o metodă de control a maselor, care s‑a exercitat prin înlăturarea acelor pasaje, fraze sau capitole ce contraveneau din punct de vedere politic, moral sau social cu ideologia dintr‑un anu­­mit stat. În statele unde s‑a practicat cenzura, aceasta a fost strâns legată de ideologie, văzută ca un ansamblu de idei care trebuiau să ofere fundament conducerii de stat pentru a acţiona în direcţia interzicerii acelor manifestări ca­re, într‑o formă sau alta, i se opuneau. În societatea contemporană, s‑a acreditat de multe ori ideea conform

Ediţii de patrimoniu ale operei lui Dimitrie Cantemir aflate în colecţiile Bibliotecii Judeţene „Gh. Asachi” Iaşi Anul 2016 a marcat împlinirea a 300 de ani de la finalizarea de către Dimitrie Cantemir a două dintre cele mai cunoscute lucrări ale sale, ambele în lim­ba latină, Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Otho­ma­nicae, Istoria creşterii şi descreşterii Puterii Otomane, care l‑a consacrat în Occi­dent, timp de mai bine de un secol, ca principal orientalist, și Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae, Descrierea stării de odinioară și de astăzi a Moldovei”, foarte cunoscută sub denumirea

Etica scrisului şi etica lecturii Ajungem la întrebarea lui Hillis Miller: dacă lectura unui text poate fi şi un act etic, ca parte din conduita noastră în viaţă, cu propriile ei efecte măsurabile şi cu răspunderile aferente? Înţelegem că actul lecturii prin el însuşi este o reacţie la o necesitate etică şi prin care cititorul este influenţat, acceptând urmările tex­tului care încorporează elementele etice. Se susţine că tocmai etica premerge es­tetica şi epistemologia, dar şi alte criterii ale scrisului, scrisul care este o reflec­tare a ceea ce este moral sau

Sfârşitul secolului al XIX‑lea şi începutul secolului al XX-lea impun, în poezia italiană, un termen rămas şi astăzi cu slabe ecouri în spaţiul românesc, şi anume il crepuscolarismo, derivând din titlul pe care criticul Giuseppe Antonio Bor­gese îl dădea articolului său publicat, în 1910, în revista La Stampa pentru a denumi, printr‑o sintagmă precisă, lirica unor autori greu de înseriat pe‑atunci, precum Marino Moretti sau Carlo Chiaves. Poesia crepuscolare este în fapt certificatul de naştere al mişcării în interiorul căreia gravitează numele so­nore din aşa‑numitul grup roman avându‑l drept vârf

Într‑o largă panoplie a reprezentărilor literare, Iaşii ocupă un loc întru totul privilegiat. Trebuie să precizăm de la bun început că optăm şi noi pentru for­ma Iaşii în loc de Iaşul, din multe motive, inclusiv cel de ordin eufonic. Desigur, mult mai la îndemână ne este folosirea, considerată astăzi mai curând livresc, a ter­menului Iaşii, atunci când se vorbeşte de vechea capitală a Moldovei; e o formă despre care s‑a discutat în fel şi chip: „...nu ştiu dacă alt oraş din lume este or­tografiat în mai multe feluri decât a

„Îmi imaginez Paradisul ca pe un fel de bibliotecă.” Jorge Luis Borges   Alberto Manguel a visat toată viața să devină bibliotecar; n‑a fost să fie, deși de când se știe trăiește printre cărți. De altfel, consideră că arta lecturii ne de­finește ca specie, cititul fiind o adevărată activitate creatoare. „Ceea ce rămâ­ne invariabil este plăcerea de a citi, de a ține o carte în mâini și de a avea pe ne­așteptate acea senzație deosebită de uimire, de recunoaștere, acel fior sau acea căldură pe care câteodată o anumită înșiruire

Motto: „Cartea care merită citită nu e cea care gândeşte pentru tine, ci cartea care te face să gândeşti.” James McCosh   Asistăm tăcuţi (dar nu indiferenţi) la o manifestare culturală interesantă, (pentru mine personal chiar bulversantă); cărţi risipite ordonat pe bănci, în tram­vaie, autobuze, staţii de aşteptare, grădini publice, trenuri; ce să fie: un nou mod de publicitate, o inspiraţie de moment sau cu adevărat un act cultural şi de cunoaştere al celor ce îl propun şi îl desfăşoară…? Grele întrebări la o in­ten­ţie poate iniţial bună. De această

Cel pentru care arta are valoare este omul, tot el o creează şi o recunoaşte. O definiţie singulară, clară şi obiectivă a artei este greu de aflat, pentru că fiecare defi­neşte arta în funcţie de ce aşteaptă, sau nu aşteaptă de la ea, în funcţie de experien­ţele estetice anterioare ce i‑au format o concepţie despre artă, dar mai ales de tră­irile lui, de dorinţa limpede de a înţelege lumea şi rostul ei, precum şi de capaci­tatea sufletească de a pătrunde tainele acesteia. Vechimea artei este în strânsă le­gătură cu istoria

Non sperate di liberarvi dei libri! (Umberto Eco)   Preambul. În zorii Renașterii, într‑o scrisoare către Giovanni Anchiseo, Frances­co Petrarca mărturisea cu o intensitate impresionantă: Non riesco a saziarmi di libri (Nu reușesc să mă satur de cărți), pentru ca mai apoi să descrie starea afectivă ce însoțește lectura: I libri danno un diletto che va in profondità… ci consigliano e si legano a noi con una sorta di familiarità attiva e penetrante– Cărțile ne creează o plă­cere care merge în profunzime… ne sfătuiesc și se leagă de noi cu

Ne aflăm în anul 2255, la terminalul BPC[1], orele 23.59. În mijlocul unui parc artificial, în fața unui scanner portabil sunt aliniați trei roboți specializați în identificarea, sto­carea și redistribuția informațiilor privind MG‑urile (multicultural games), pentru copiii între 1,2 și 1,9 ani. Peste fix 60 de secunde, ușa translucidă a turboliftului se va eva­pora, iar cele trei siluete aflate în stand-by vor coborî trei sute de metri în incinta sub­terană a centrului informațional din zona Nord‑Est a Noului Continent pentru a‑și up­data serverele cu noi aplicații și noi funcții apărute

Asociația Națională a Bibliotecarilor și Bibliotecilor Publice din România şi Biblioteca Judeţeană „Gh. Asachi” din Iaşi au organizat Cursul de calificare/ perfecţionare bibliotecar studii superioare. Cursul s‑a desfăşurat sub forma a două module, primul adresat introducerii în catalogare, iar cel de‑al doilea iniţierii în comunicare. Şi cum, un astfel de eveniment nu putea trece neobservat, în calitate de bibliograf la Biblioteca Judeţeană şi realizator de emisiuni la Radio România Iaşi, am realizat un interviu, cu un om care a adunat de‑a lungul timpului, în zestrea de valori, informaţii care trebuiau

Articolul de față își propune prezentarea rezultatelor unui studiu derulat cu scopul de a afla care sunt competențele‑cheie necesare managerilor culturali din România. În realizarea acestui studiu obiectivele urmărite sunt: a. identificarea competențelor‑cheie indispensabile activității de manager cultural; b. listarea competențelor‑cheie deținute conform educației primite; c. analiza nevoilor viitoare de dezvoltare a competențelor în termeni de for­ma­re profesională în domeniul culturii. Întrebările de bază ale cercetării sunt: Ce face un manager cultural? Ce trebuie să știe să facă? Ce competențe și ce pro­fil trebuie să aibă în perspectivă și într‑un

Într‑o lume aflată într‑o atât de rapidă și profundă schimbare, omul se confruntă cu provocări multiple, care îl fac să‑și pună întrebări. Pasivitatea, resemnarea, confortul, rezistența la schimbare nu mai sunt o opțiune. Vrem, nu vrem, trebuie să devenim exploratori curajoși și curioși, care descoperă și construiesc o lume nouă a bibliotecilor. În viteza cu care se produc schimbările, nu e timp să se instaleze obișnuința – care adeseori relaxează vigilența și creează iluzia de funcționalitate. Astăzi, ce nu merge este vizibil imediat. Este un proces de evoluție care generează

Limba este concepută – cum se ştie – ca un cod comun care fundamentează şi face posibil schimbul de mesaje. Concepţiile mai noi pun în prim plan caracterul esenţial al comunicării, definită ca o relaţie inter‑subiectivă care „instaurează subi­ecţi capabili să vorbească şi să acţioneze atunci când se înţeleg între ei asupra unui lucru” (K.O. Apel). Când orice act de comunicare comportă în mod necesar un fundament raţional, atunci este posibilă întemeierea pe aceste considerente a unei etici, pentru că recunoaşterea valorii fiinţei este condiţia oricărei comunicări auten­tice, altfel spus,

La Editura Polirom, în prestigioasa colecție „Biblioteca medievală”, a apărut o foarte utilă cercetare dedicată Manuscriselor medievale occidentale din România, volum coordonat de profesorul clujean Adrian Papahagi, avându‑i colaboratori pe Adinel‑Ciprian Dincă și Andreea Mârza[1]. Proiect ambițios, a cărui realizare a necesitat mult timp și efort, acest instrument de lu­cru oferă o radiogr­afie completă – exhaustivă chiar – a tuturor manuscriselor medievale în gra­fie latină, păstrate în bibliotecile, muzeele și depozitele arhivistice din România. O asemenea muncă a necesitat minuțiozitate și atenție, de care autorii au dat dovadă pe tot

Numeroase miniaturi medievale surprind imagini ale unor călugări aplecați asupra unor manuscrise fie pentru a le copia, fie pentru a le citi și reciti pentru a le memora, fie pentru a le citi, pentru a le pătrunde slova, pentru a le pune într‑un nevăzut dialog cu alte scrieri. Într‑un tablou al lui Caravaggio, sfântul Ieronim este reprezentat aplecat asupra unei mese încărcate de manuscrise, într‑un colț fiind un craniu, simbol al trecerii ireparabile a timpului, îndemn la a nu irosi nicio clipă. Bărbați și femei citind au devenit un subiect

Indiferența și ignoranța se pare că merg alături de valorile reale și universale ale umanității, iar uneori se dovedesc mai puternice ca orice argument: societatea modernă ne‑o dovedește zilnic, prin alegerile actorilor săi, prin deciziile politice ale națiunilor, prin starea de fapt a istoriei la timpul prezent. Istoria noastră personală, a familiilor noastre, a comunităților, abundă de aceste stări: vizibile sau mai puțin vizibile, mascate cu eleganță și îmbrăcate meschin în surâsuri și saluturi de politețe, măști impersonale menite să falsifice ființa umană. Cum afirma Balzac: „Există fapte mici în

Definiții ale cărții, digitizării, tehnologiei actuale Pentru o mai bună incursiune a subiectului propus pentru această temă, pro­pun să trecem în revistă câteva definiții importante ale cuvintelor‑cheie anunțate. Mai întâi de toate, trebuie spus că tema pe care am ales‑o spre studiu vine ca urmare a noului val de digitizare a cărților și din dorința de modernizare a bibliotecii. De‑a lungul timpului, cartea și‑a schimbat formatul și astfel rolul ei în societate este modificat prin influența epocii. Cert este că o carte rămâne un instrument de lucru, un obiect nobil

„Un bibliotecar este o gazdă sau un vrăjitor. Acolo, între cărți și proiecte. E cel ce stă de vorbă cu scriitorii de ieri și de azi și, deopotrivă, cu cititorii mari și mici.” (Elev clasa a XI‑a din Buzău) Am început cu aceste cuvinte rostite, la o vizită în bibliotecă, de un elev din Buzău, la întrebarea pusă de mine: Ce părere au elevii despre meseria de bibliotecar? Un răspuns frumos, care mi‑a plăcut foarte mult, ca de alt fel toate răspunsurile primite de la cei ce ne vizitează biblioteca,

Motto: „Suntem singura specie de pe această planetă din câte știm noi, care a inventat o memorie comună care nu este depozitată nici în genele noastre, nici în creierele noastre. Depozitul acestei memorii se numește Bibliotecă”. (Carl Sagan)  „Apărători ai dreptului la intimitate, la instruire, la gândire independentă, şi, mai presus de orice, la lectură, gardieni ai adevărului şi ai cunoașterii” sunt etichetări la adresa bibliotecarilor, ce aparțin unor mari personalități în lunga istorie a civilizațiilor. Dar parcă adevărata recunoaştere a valorii bibliotecarului pare comprimată în următoarele cuvinte: „paznici la

Cercetarea vechii culturi scrise, păstrată sub diverse forme (carte tipărită, broşuri, foi volante, seriale, manuscrise, însemnări, reproduceri artistice sau vizuale, litografii), reprezintă un fapt însemnat, nu doar pentru că sunt relevate, în acest fel, informaţii preţioase despre oameni, fapte şi mentalităţi din trecut, ci şi pentru a cunoaşte cât mai exact valorile de patrimoniu, depozitate în arhive, biblioteci, muzee. Investigarea acestor urme ale trecutului presupune, de multe ori, efort şi pregătire adecvate, dar şi înţelegerea unor chestiuni practice privitoare la tipar, literă, legătorie, hârtie etc. Legislaţia românească actuală prevede ca

Dacă încercăm să plasăm actul lecturii sub aripa rigorii ştiinţei, încă o încercare de după multe altele, o facem prin analogie, ştiind că cercetarea sociolo­gică a literaturii, care a atras după sine şi cercetarea cititului, cel puţin în ulti­mii 40‑50 de ani, a condus de la o simplă atitudine la un sistem propriu‑zis. A apă­rut o nouă ştiinţă – sociologia literaturii. Din capul locului, trebuie să ieşim din ecuaţia rigidă potrivit căreia opera literară este analizată strict legat de fac­torul socio‑economic, ar însemna acceptarea unor limite cu consecinţe defor­matoare. În

Introducere, istorie literară, context Costache Olăreanu face parte din aşa‑numita Şcoală de la Târgovişte, alături de Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Tudor Ţopa, Alexandru George, Petru Creţia. Ceea ce este specific acestor autori este faptul că ei nu au debutat în volum decât foarte târziu, mai precis atunci când condiţiile politice le‑au permis. Cam toţi aceşti prozatori s‑au născut în jurul anului 1928, astfel că, atunci când aveau 20 de ani, în 1948, comunismul tocmai se instala decisiv la cârma ţării, iar literatura română intra în aşa‑zisa etapă a realismului‑socialist.

Scrisul este un mod de a interpreta roluri, de a încerca măşti, de a asuma roluri nu pentru a te distra ci, dintr‑o nevoie disperată, nu pentru propăşirea eului, ci pentru propăşirea scrisului. Farmecul creaţiei nu este dat aşa cum s‑ar putea crede doar de suportul evenimenţial al copilăriei, ci şi de realităţile prin care autorul se manifestă în text, de permanenta relaţie aparent insignifiantă şi ignorabilă dintre lumea care povesteşte şi lumea care este povestită, dintre timpul istorisirii şi timpul evenimenţial. Din această realitate a operei, care se realizează