„Lectura ca etică” – Nicolae Busuioc

1. Etica scrisului şi etica lecturii

Ajungem la întrebarea lui Hillis Miller: dacă lectura unui text poate fi şi un act etic, ca parte din conduita noastră în viaţă, cu propriile ei efecte măsurabile şi cu răspunderile aferente? Înţelegem că actul lecturii prin el însuşi este o reacţie la o necesitate etică şi prin care cititorul este influenţat, acceptând urmările tex­tului care încorporează elementele etice. Se susţine că tocmai etica premerge es­tetica şi epistemologia, dar şi alte criterii ale scrisului, scrisul care este o reflec­tare a ceea ce este moral sau mai puţin moral în comportamentul autorului, în propria‑i viaţă supusă uneori avatarurilor şi ispitelor. Discursul literar răsună sau nu ecoul complexităţii vieţii narate sub toate formele şi genurile ştiute, funcţie de care se „arată” autenticitatea eticului, care, la rându‑i, desăvârşeşte arta cu­vântului, strălucind ca o arhitectură bine gândită şi realizată. „O forţă latentă şi concentrată: supunerea în faţa acestei puteri, ca în faţa unei legi implacabile, este cea care determină şi etica scrierii şi, după aceea, etica lecturii acelei scrieri. Lec­tura nu este una a textului ca atare, ci a lucrului care este latent şi concentrat în el ca forţă de a termina în mine o re‑vedere a ceea ce a fost legea latentă a textu­lui citit. Re‑vederea este şi o re‑scriere, acea formă de scriere pe care o numim cri­tică sau predare. Această rescriere nu este însă citire greşită, în sensul unei de­vieri nestăpânite de la text, deviere liber impusă de subiectivitatea mea, de ide­ologia mea privată sau de ideologia comunităţii de cititori căreia îi aparţin. Su­biectivitatea mea sau acele ideologii sunt mai degrabă funcţii ale textului, deja inscripţionate în el. Critica, precum o rescriere, este cu adevărat etică şi afirmativă, dătătoare de viaţă productivă, deschizătoare de drumuri. Ea este un răspuns la un imperativ categoric, o cerinţă care croieşte noi făgaşuri, făgaşuri mai adec­­vate, în scrisul meu, pentru forţa latentă şi concentrată căreia îi răspund prin lucrarea pe care o citesc. Scrierea mea ca rescriere este la rându‑i productivă, performativă”, ne explică Hillis Miller.

Citim exemplele date de el. Între altele, cititorul unor capitole din Kant este abandonat, este lăsat să se mişte în nesiguranţă pentru că textul nu i‑a oferit ce a părut că‑i oferă, adică o înţelegere limpede a eticii lecturii. Preluând o metafo­ră a lui Miller, cititorul a fost plătit cu o monedă contrafăcută şi a fost obligat să plătească răul tratament, în sensul trădării textului, la care a fost supus cu ace­eaşi monedă, prin eşecul de a găsi un temei sigur pentru etica lecturii în teoria etică a lui Kant. Este posibil însă ca tonul filosofului să fi fost atât de tranşant afir­mativ şi apodictic, încât cititorului să‑i fi scăpat miezul teoriei sale etice. Miller nuanţează înţelegerea sau neînţelegerea textului kantian, venind cu analogii pen­­tru a sublinia respectul nu pentru textul în sine, cât pentru vigoarea textului exem­plificat. Ipoteza lui e că lectura pe textele lui Kant până la urmă va ajuta în­ţe­legerea etică a acestei lecturi, că efectul textului asupra receptorului ar fi precum efectul legii morale asupra lui, îl va face să‑şi impună, deliberat, etica necesară existentă în acel text. Apar şi alte aspecte, cum ar fi cel al relaţiei textului cu contextul în care a fost scris. Contextul istoric şi cultural în care se produce opera este inerent structurii subtile a acelei opere, contextul explică de cele mai multe ori textul, de aici importanţa cuprinderii studiului retoric al literaturii şi tot de aici analiza lingvistică şi stilistică asupra căreia se apleacă teoreticienii.

Revenind la etica lecturii, ca act‑consecinţă a eticii scrisului, trebuie să amin­tim de abilitatea, arta şi ştiinţa scriitorului care ştie să supună cuvintele, să le facă să joace după muzica fredonată, pentru ca în ultimă instanţă ele să expri­me ceea ce s‑a dorit. Desigur, scrisul are efecte palpabile prin „lectură”, altfel car­tea rămâne cu înrâuriri total nesemnificative, e ca şi cum nu ar exista decât ca un simplu obiect aşezat în raft şi la care ochii îl privesc din întâmplare. Citită şi recitită, cartea îşi reintră în rolul primordial, începe să prindă viaţă, influenţea­ză sau se „răzbună” prin efecte imprevizibile, independent de intenţiile autoru­lui ei. Formularea supremă a eticii scrisului ca etică a lecturii (şi a re‑lecturii) este reflecţia morală la care ajunge cititorul şi prin care se exprimă el însuşi în ra­port cu sine, dar şi cu semenii lui. Putem conchide, asemeni specialiştilor în ma­terie, că lectura nu se supune textului ca lege a ei, ci legii căreia i se supune textul. Tocmai această tendinţă sau certitudine de la un punct încolo îl pune pe cititor în situaţia trădării textului, fie şi în numele unei cerinţe sau dorinţe arzătoare, împlinite însă numai prin lectura acelui text. Întrebarea rămâne: după o re‑lectură cititorul re‑scrie, ajungând la un text doar în viziunea lui?

2. Se doreşte o „minima moralia”

Dacă unii scriitori au revelaţia că opera lor trece drept una confuză, indefi­ni­tă şi imprecisă prin însuşi faptul că adoptă exprimări neadecvate subiectului, al­ţii mizează pe înţelegerea şi îngăduinţa cititorilor atunci când abuzează de for­mu­lări lejere şi fără de răspundere. Se poate vorbi aici de o moralitate a textului? Nu este suficientă maniera de a pluti în fluxul familiar al vorbirii doar de dra­gul că doreşte aşa ceva cel ce ţine cartea în mână. Intenţia devine suspectă şi chiar perversă. Expresiile vagi permit receptorului (cititorului) să‑şi imagineze cam ceea ce‑i prieşte şi ceea ce‑i este facil. Expresiile riguroase constrâng la o în­ţe­legere fără ambiguităţi, la o silinţă conceptuală de care lectura adevărată are ne­voie şi la care oamenii devin implicaţi etic şi estetic, sensibil şi în acelaşi timp se­ver şi exigent. Se doreşte, cu alte cuvinte, o „minima moralia” cu care Th. Ador­no încearcă să descătuşeze potenţialul comunicativ al textului într‑o gnoseologie cu efect durabil şi salutar.

Când textul transpiră elemente de morală acesta află motive de inspiraţie în viaţa cotidiană, în realităţile naturale şi în chiar banalitatea existenţei omului. Ci­titorul recunoaşte puterea scrisului pretutindeni, dar mai ales în cel impregnat de lumina răsărită în chip tainic prin harul şi etica scriitorului, care încălzeşte sufletul şi transfigurează universul interior. În zorii erei creştine, atunci când apologeţii manifestau o simpatie critică faţă de cultura clasică, au fost încercări de convertire a filosofiei în viziunea unei vocaţii sacerdotale a culturilor. Iată un text al Sfântului Iustin Martirul cu o mare deschidere către cultura veche: „Am în­văţat că Hristos este Primul‑născut şi am explicat că El este Logosul, la care în­tre­gul neam omenesc a fost chemat să participe. Cei care au trăit în armonie cu Lo­gosul sunt creştini, deşi au fost consideraţi atei, precum la greci Socrate, Hera­clit şi alţii, iar la barbari Avraam, Anania, Azaria, Misael, Ilie şi mulţi alţii” (în Charles Munier. Saint Justin. Apologie pour les chretiens; preluare din Nicolae Das­călu. Comunicare pentru comuniune, Trinitas, Iaşi, 2000). Este un exemplu de­monstrativ, întrucât cultura unui neam conţine în ea însăşi „seminţele verbului divin”, iar morala şi filosofia textului nu numai că măresc bogăţia adunată de raţiune, ci întăresc convingător şi tendinţa spre cele bune, spre fapte şi acţiuni dem­ne, spre cultivarea iubirii semenilor. Acestor idei se alătură şi scrierile Sfântu­lui Vasile cel Mare care sunt considerate drept model creştin de raportare la lite­ratura şi cultura lumii. Tradiţia logosului creştin nu poate fi detaşată de tradi­ţia dialogului cultural dezvoltat de‑a lungul veacurilor. Cărţile de cult stau bine ală­turi de cele de beletristică şi de ştiinţă, ca într‑un spaţiu fericit de întâlnire şi in­terferenţă. În epoca modernă, scrierile s‑au diversificat într‑o întreagă încrengă­tură cu varii particularităţi ale discursului, în multe dintre ele însă se identifică puncte comune izvorâte din pluralismul ideilor şi din însăşi existenţa eticii, neîmpiedicând, la rândul lor, o pluralitate de interpretări. Nu sunt puţini cititorii care se îndreaptă cu precădere spre scrierile cu responsabilitate morală, cu prin­cipii de ordin etic pentru a le fi de folos în viaţa cotidiană, pentru a le veni mai uşor să înfrunte stările de confuzie şi tulburare din realitatea imediată.

Sunt trei importante priviri asupra lumii: apoliniană, cea a raţiunii, obiecti­vă­rii şi ştiinţei, dionisiacă, cea a pasiunii, fuziunii şi posesiunii, hristică, cu privirea iluminată de comuniune şi spiritualizare, de empatie şi promovare a calităţilor fiinţei umane (după Jean‑Marc Chappuis). Poate rămâne fără ecou în suflet cititorul căruia îi cad sub priviri scrieri ale lui Vasile Voiculescu, Radu Gyr sau Ni­chifor Crainic? Din conţinutul lor se desprinde clar starea hristică, acel duh al su­ferinţei purificatoare. Legile şi taina creaţiei au ceva misterios şi inexplicabil chiar şi pentru cele mai pătrunzătoare spirite. Autorul „Poemelor cu îngeri” a în­du­rat necazuri şi nedreptăţi, a fost etichetat drept „poet mistic” şi trecut la index ală­turi de ceilalţi mari contemporani ai săi. Tăria de a rezista îi va fi venit din pu­te­rea interioară şi din dorinţa de a‑şi scrie opera. „Sonetele” sale rămân o strălucită izbândă a poeziei româneşti şi odată cu ele un nume pentru eternitate. După lectură, cititorul încearcă complexitatea sentimentului indus, cu stări nuanţate în care se intersectează extazul mistic, voluptatea gândurilor, ajunse în pragul su­premelor elucidări, aspiraţia spre arhetip şi demiurgie, dar şi ideea purificării suferinţei prin artă şi cultură. Nichifor Crainic şi Radu Gyr au destine asemănă­toare, amândoi au crezut în justeţea divină a propriilor lor idealuri, în iubire şi adevăr. Scrierile lor se înfăţişează cititorilor ca nişte „ruguri aprinse”, înzestra­te fiind cu puteri mistice capabile să răscolească adâncurile sufleteşti şi să le uni­fice în ideea ortodoxă naţională. Cititorul trecut de pragul iniţierii va reuşi să scoa­tă din textele scrise cu „ţipăt dramatic şi sfâşietor” cuvântul care arde şi zideşte, care salvează transplantarea spiritului în trup şi şansa recuperării fiinţei umane.