„Lectură şi informare. Principii ale lecturii” – Nicolae Busuioc

Limba este concepută – cum se ştie – ca un cod comun care fundamentează şi face posibil schimbul de mesaje. Concepţiile mai noi pun în prim plan caracterul esenţial al comunicării, definită ca o relaţie inter‑subiectivă care „instaurează subi­ecţi capabili să vorbească şi să acţioneze atunci când se înţeleg între ei asupra unui lucru” (K.O. Apel). Când orice act de comunicare comportă în mod necesar un fundament raţional, atunci este posibilă întemeierea pe aceste considerente a unei etici, pentru că recunoaşterea valorii fiinţei este condiţia oricărei comunicări auten­tice, altfel spus, orice fiinţă capabilă de comunicare lingvistică trebuie recunoscu­tă ca o persoană. Amintim aceste lucruri pentru a înţelege logica trecerii de la lim­bă, de la cuvânt, la arta mânuirii lor de către cel care este implicat în actul de cre­aţie – scriitorul. Dar opera scriitorului se desăvârşeşte prin lectură. Cel puţin aşa cum o percepem în zilele noastre, literatura se caracterizează printr‑un mod de comunicare particulară care este cartea, în orice caz, este calea cea mai operati­vă, productivă şi cumpănită de care dispune spiritul uman. Jean Paul Sartre susţi­ne că „obiectul literar este o stranie sfârlează care nu există decât în mişcare. Pen­tru a o face să ţâşnească, este necesar actul concret care se cheamă lectură, şi ea nu durează decât atât cât poate dura lectura. Dincolo de aceasta, nu mai rămân de­cât nişte biete semne negre pe hârtie.” Comunicarea cuvântului scris, într‑o perioadă relativ scurtă, a trecut de la nivelul iniţiatic la nivelul elitar. Robert Escarpit dă exemplul următor: „Clerul iniţiat în decodarea documentului scris fiind înlocuit de către învăţat, de către umanist, de către spiritul conştient de afectele sale, toţi re­prezentând demos‑ul intelectual şi constituind o elită care se numeşte, cu un ter­men precis, literatură”. Dar acest lucru desemna condiţia privilegiată a celui care era în posesia cărţilor şi care exersa curent lectura. În timp, însăşi dezvoltarea so­cietăţii a impus o răspândire pe scară largă a lecturii, încât aceasta s‑a transfor­mat într‑un sistem în interiorul căruia se citeşte, se comentează, se critică, se emit judecăţi de valoare, se compară, se revine, se gândeşte. Avansează şi evoluează con­secinţele culturale în direcţiile prioritare ale societăţii.

Lectură, informare, comunicare, iată o relaţie interdisciplinară fără de care viaţa contemporană nu poate fi concepută. Desigur, „grila” de lectură, azi, este supusă inconfortului vecinătăţii agresive, neloiale a mass‑media, dar încrederea în timpul lecturii nu dispare. În ciuda faptului că lecturile devin din ce în ce mai fragile, de aici superficialitatea unora în utilizarea celui mai constant şi important bun cultural care este cartea, arta dialogului şi cultura textului scris vor rămâne repere de ne­înlocuit. Comunicarea literară presupune o mitologie reciprocă atâta timp cât scriitorul îşi face o imagine despre cititor, iar cititorul la rândul lui îşi creează o ima­gine despre scriitor în mod congruent şi compatibil. Această mitologie este spri­jinită, sau trebuie să fie, în mod necesar de comentariile criticii sau de informa­ţiile generale. Cititorul este sedus de carte tocmai prin faptul că îl supune prin imaginea pe care ea o voieşte să i‑o prezinte. Modelul ideal de lectură este determinat de modelul ideal al textului, adică de concretizarea scrierii ca mijloc de exprimare şi comunicare între cei doi parteneri: autor şi cititor.

O schiţă cu unele principii ale lecturii ne prilejuieşte înţelegerea mai bună a ceea ce înseamnă orice pagină citită, fie şi cu efortul intelectual minim, funcţie de con­sistenţa şi cuprinsul acelei pagini. Nevoia spiritului de a urca până la principii este naturală, pentru că orice adevăr pare relativ atâta timp cât nu este raportat la un principiu care să‑l întemeieze. Etimologic, principium este începutul, punctul de plecare, derivat de la princeps. În sensul larg, înseamnă ceea ce este prim în ordi­nea existenţei, a cunoaşterii, a acţiunii. Într‑o conotaţie filosofică, îi găsim sensul în „Metafizica” lui Aristotel, unde se dă definiţia înţelepciunii ca fiind „ştiinţă a cauzelor şi principiilor prime” sau în „Republica” lui Platon, unde existenţa Binelui e un principiu prim şi neipotetic. Dar ce este principium în ordinea lecturii? Bibliologia a descoperit că acesta reprezintă sinonimul cu premisa, cauza şi regula. Cu­nos­cându‑se regula, premisa şi cauza după care se derulează în general lectura, se află şi sinonimele principiilor ei, deduse prin urmare pe cale logică. Vom extrage din literatura de specialitate, fie şi parţial, principiile lecturii, importante nu numai din unghiul teoriei literare, care îşi extinde analiza şi asupra termenilor aflaţi în co­relaţie precum axiomă, deducţie, ipoteză sau postulat, ci importante şi din punctul de vedere al cititorului, de la cel obişnuit la cel iniţiat şi familiarizat cu substanţa unei cărţi. Să precizăm însă că, după opinia lui N. Georgescu‑Tistu, esenţa unui text se desprinde cu ajutorul a trei feluri de lecturi:

1. analitică, în care cititorul porneşte de la opera întreagă şi ajunge la părţile ei componente;
2. sintetică, în care drumul este parcurs în sensul invers lecturii analitice;
3. critică, în care cel care citeşte este mai mult sau mai puţin motivat, este sau nu de acord cu autorul textului, exprimându‑şi chiar opinia critică.

Într‑o altă ordine de idei, să spunem că pătrunderea în esenţa cărţii este o func­ţiune a gândirii cititorului. Amatorul de lectură trebuie mai întâi să‑şi cunoască modalitatea în care reacţionează la diversitatea de cărţi pentru a şti să‑şi aleagă pe cele mai potrivite lui. Cartea cu cel mai mare efect e tocmai aceea faţă de care apa­re o atitudine personală activă. Este şi opinia lui Émile Faguet: una este să te aban­donezi unor lecturi de emoţii şi sentimente, altceva înseamnă să intri în pole­mica cărţilor de idei. De la justificarea unui coeficient subiectiv şi variabil până la ig­norarea unor principii şi norme impuse de‑a lungul timpului este drumul care schim­bă perspectivele de valoare şi de cunoaştere. O dată precizate aceste câteva ele­mente trecem la enumerarea unor principii ale lecturii:

1. Principiul descoperirii

Reprezintă interesul pentru lectură încă de la vârsta copilăriei, atunci când se descoperă taina cititului, când apar acele pagini captivante de povestiri, poveşti, basme şi fabule care le dezvoltă spiritul de aventură, fantezia şi imaginaţia. Acum, cei mai mici îi află pe Creangă, Andersen, Fraţii Grimm, Alexandrescu, La Fontaine, Donici, Perrault, Krâlov, Amicis, Esop, Lewis, Collodi, Daudet, Ispirescu, Pann, Renard, Wilde şi încă atâţia alţii.

2. Principiul plăcerii

Plăcerea de a citi intră într‑un fel sub dominaţia activităţilor psihice, atracţia aceasta este ca o pulsiune, ca un reflex care se consolidează prin repetiţie, dar ca ori­ce satisfacţie facilă, acesta este întâlnit mai ales la lectura cărţilor uşoare, de su­prafaţă, necesare şi ele pentru odihnă, amuzament şi reculegere. Este mai curând o formă incipientă a plăcerii lecturii propriu zise, devenită cu timpul dătătoare de cunoştinţe necesare omului.

3. Principiul aventurii

Înrudit cu cel al plăcerii, el condamnă la o stare vecină cu simplul şi uşorul, pen­tru că a te mărgini doar la cititul cărţilor de factură poliţistă înseamnă renunţa­rea la perspectiva de a ajunge la lucrări consistente, îmbrăţişând din comoditate su­perficialul în gândire şi idei. Sunt şi excepţii în zona textelor de acest gen, făcând trimitere aici la Conan Doyle, Agatha Christie, George Simenon ş.a., maeştri ai dramelor poliţiste abil construite, cu intrigi de mare ingeniozitate şi figuri de detectivi devenite celebre, întruchipări ale spiritului de justiţie şi demnitate (Sherlock Holmes, Hercule Poirot, Comisarul Maigret).

4. Principiul bunului gust

Deprinderea gustului pentru lectura temeinică este deja o treaptă cucerită în evo­luţia intelectuală, înseamnă o depăşire a subiectelor uşor‑sentimentale şi uşor romantice, înseamnă a ieşi din cercul îngust şi sumar al facilului. Căpătarea bunului gust în lectură nu mai presupune oscilaţia capricioasă, echivalentă de cele mai multe ori cu renunţarea făţişă la o activitate productivă, inteligentă, logică sau sensibilă.

5. Principiul memoriei

Se spune că memoria este un „câmp de ruine” atâta timp cât te poate trăda toc­mai când nu te aştepţi. Ca replică apare expresia lui Schopenhauer „Cărţile sunt me­moria pe hârtie a umanităţii”. Odată cu documentele scrise, ne folosim de o me­morie fixată care nu se schimbă şi nu trădează, aici intrându‑se în domeniul bibliografiei care asigură lectura potrivită scopului urmărit. Sigur că şi memoria personală este consolidată prin multe lecturi. Să nu se uite că intelectualii Antichităţii şi cei ai Renaşterii îşi sintetizau cunoştinţele în memorie, ca apoi să le folosească în operele lor.

6. Principiul armoniei şi moralei

Nu poate fi aflat un cod precis al cititului pentru că fiecare îşi are preferinţele lui. Sunt mulţi cititori care caută o corespondenţă între comportamentul moral al autorului şi conţinutul etic al textului pe care‑l scrie. În cazul existenţei unei echiva­lenţe, în acest sens, discursul literar capătă putere de model, este un fel de izvor al binelui şi dreptăţii, al armoniei care ar trebui să fie întâlnită şi în realitate. Cititul unor asemenea texte întregeşte experienţa de viaţă, de multe ori o şi precumpăneşte.

7. Principiul culturii generale

Sunt cărţi numai bune pentru obţinerea culturii generale, mai greu este să faci ale­gerea acestora. Englezul John Lübbock în „Fericirea de a trăi” a menţionat o listă de 100 cărţi demne de a fi citite pentru a‑ţi asigura o aleasă cultură şi o temeini­că înzestrare a minţii. La noi, Ion Heliade Rădulescu a avut pronunţate preocupări pentru răspândirea culturii, el însuşi întocmind liste bibliografice de recomandare. Astăzi, este greu de recomandat sinteze de istorie culturală a umanităţii, încercări care, oricât de ambiţioase ar fi, tot nu pot înlocui lectura temeinică din sute şi chiar mii de cărţi. Apar enciclopedii şi ghiduri, cronologice şi tematice, cu diviziuni asupra artei, literaturii, filosofiei, ştiinţelor etc., dar care nu asigură posibilitatea cititorului să integreze cultura în reflecţia personală, pentru a evita capcanele enci­clopedismului şi ale teoriilor gata emise.

8. Principiul ideilor şi al valorii

Ideea este acel ceva prin care gândirea se raportează la real. Cum se ştie, ideile fac lumea „inteligibilă”. Doar cărţile de idei împărtăşesc frumuseţea şi adevărul celor dispuşi să le cunoască. Lectura lor este dificilă, relectura devine obligatorie pen­tru a înţelege exact ideile autorului, pentru a le compara şi verifica unele prin al­tele, pentru a sesiza contradicţiile dintre ele şi a reţine ceea ce este semnificativ. De pildă, Aldous Huxley cu ale sale cărţi „Punct. Contrapunct” şi „Orb în Gaza” te obli­gă, o dată citite, să le reciteşti şi încă o dată să revii, dar ce satisfacţie să‑ţi poţi ex­plica până la urmă drama intelectualilor dintre cele două războaie mondiale. La fel se întâmplă cu cărţile care cultivă tot ceea ce ţine de valoare. Problema valorilor se află chiar în centrul interogaţiilor asupra fundamentelor moralei şi ale ştiinţei, aici ne ducem neapărat cu lecturile la Platon, Descartes şi Nietzsche, vom înţelege mult mai bine problemele legate de axiologie, judecată, etică, normă, regulă, respect, demnitate etc.

9. Principiul realităţii

Nu neapărat sensul filosofic al termenului îl avem în vedere aici. Sensul comun este acela de ansamblu de lucruri care există obiectiv şi constatabil, într‑o clară opo­ziţie cu aparenţa. Un grup mare de cititori se îndreaptă spre textele care oglin­desc realităţi ale vieţii şi experienţei umane şi în care se regăsesc în mare măsură. Cărţile care se înscriu în curentul literar al realismului sunt în opoziţie cu cele ale idealizării şi fanteziei, sunt cele ce au în vedere reprezentarea veridică a realităţii, autorii îşi concentrează observaţiile asupra tipurilor umane caracteristice pentru societatea epocii respective. Lectura devine şi mai interesantă când elementele realiste se îmbină cu cele romantice, cum este cazul operelor lui Balzac, Dickens, Gogol, Stendhal sau Tolstoi, iar de la noi scrierile lui Slavici, Caragiale, Rebreanu, Marin Preda ş.a. Cititorul gustă şi apreciază interesul pentru social, economic şi politic, pentru personajele tipice vremii. În ultimele decenii sunt căutate romanele latino‑americane, etichetate adesea cu sintagma „realism magic”. Sunt deja celebre numele scriitorilor G.G. Marquez, M.V. Llosa, E. Sabato, A. Carpentier, J. Amado, P. Coelho ş.a. care au scris despre problematica omului contemporan, despre ambiguitatea condiţiei umane într‑o societate nedrept gândită şi organizată.

• Principiul profesiunii

Literatura de specialitate s‑a dezvoltat din cerinţele vieţii practice, ale profesio­na­lizării oamenilor într‑o multitudine a domeniilor de activitate. Lectura din acest areal este necesară în măsura în care se urmăreşte stricta specializare, competenţă şi performanţă. Ştiinţele exacte, tehnice, medicale, juridice, ecologice etc. solicită o bază de studiu, informare şi documentare fără precedent.

• Principiul bibliopsihologiei

Conţinutul cărţii nu e decât o proiecţie a cititorului. Studiind reacţiile faţă de carte, bibliopsihologia analizează şi caracterizează eul cititorului în vederea dezvoltării lui armonioase. Forţa şi influenţa ce pornesc din carte nu rezidă în ele înse­le, ci în „raportul ei determinat cu un cititor de un anume tip. De aceea, cărţi cu anu­me idei provoacă în unii cititori idei cu totul contrarii” (N. Georgescu Tistu). Fiecare dintre cei aplecaţi asupra paginilor de carte conferă un conţinut particular, cauzat de elementele sale proprii dar şi de elemente ale mnemei sale – ereditate, formaţia individuală, mediul social, mediul de familie. Într‑un cuvânt, această conexiune între biblos şi psihic explică reacţiile produse de textele citite asupra cititorului. Prin această modalitate se determină genurile de carte, autorii şi cititorii, precum şi relaţiile stabilite în mod reciproc.

• Principiul sensibilităţii

Un individ este sensibil în măsura în care e capabil de afecţiune şi emoţie. Dar afectivitatea manifestă o acţiune intelectuală. Sensibilitatea dă semnul unui raport uman cu lumea, dă semn când intră în contact şi cu cartea. Tipurile de cărţi care se pre­tează la lumea sensibilului sunt în primul rând cele lirice şi de artă. Preferinţele de lectură ale unora se îndreaptă spre poezie şi arte plastice (monografii, albume, cataloage) pentru că sensibilitatea lor ţine de sfere ale infinitului, deschise spre lumi impregnate de ideal, frumos, armonie şi cugetare.

• Principiul esteticii

Estetica desemnează teoria sensibilităţii la frumos şi mai ales la frumosul artistic, dar şi la reflecţia asupra artei. Baumgarten, în lucrarea sa Aesthetica, se ocupă de formarea gustului şi de aprecierea operei de artă. Hegel pune în evidenţă faptul că estetica trebuie să tindă către o ştiinţă a frumosului. Aplicarea esteticii la dome­niul literaturii intră în sfera teoriei literaturii. Principiul estetic, în armonie cu cel etic, este unul de căpătâi atunci când se fac aprecieri asupra lucrărilor de artă cât şi asupra celor literare. În studiul raportului dintre cultură şi simţul frumosului se im­plică atât sentimentul receptivităţii valorii estetice cât şi realizarea obiectivă a frumosului în viaţa umană. Dintre cei mai importanţi gânditori ai esteticii îi amintim pe Vico, Lessing, Croce, Diderot, Hartmann, iar de la noi G. Călinescu, T. Vianu, L. Rusu, P. Comarnescu, Al. Husar, Dan Hăulică.

• Principiul metafizicii

Dintotdeauna oamenii vor să afle ce este dincolo de realitate, doresc de fapt să cu­noască realităţile „imateriale” şi să şi le explice. Această cunoaştere se realizează prin raţiune şi nu printr‑o anume revelaţie. Se pune adesea întrebarea dacă me­ta­fizica este ştiinţa supremă sau suprema iluzie. De pildă, Kant susţine că iluzia me­tafizică, numită şi „iluzia transcendentală”, constă într‑o dialectică ce transformă ideile raţiunii în obiecte ale cunoaşterii. Până la urmă, metafizica se va defini ca ştiinţa completă a condiţiilor cunoaşterii umane. Desigur, cărţile de filosofie se adre­sează unei elite a cititorilor, cercul privilegiaţilor este restrâns, iar înţelegerea deplină a unor asemenea cărţi rămâne o satisfacţie intelectuală pentru cei ce se stră­duiesc să pătrundă în miezul gândirii şi cunoaşterii filosofice.

• Principiul informaţiei

Începând cu scrierile lui Paul Otlet, părintele bibliografiei, şi până la ritmul gră­bit al vieţii moderne de azi s‑a parcurs un drum lung al sistemului de documentare şi informare, o cale de satisfacere a nevoilor stringente de informaţie în toate do­meniile de activitate. Progresele ştiinţifice şi tehnologice devin instrumente necesare omului sub aspectul obţinerii rapide a informaţiei. În lume, informaţiile se dublează la circa şapte ani, de aici dificultatea de a le afla şi selecta în timpul şi scopul urmărit. O comunitate care nu ştie să‑şi organizeze sistemul informaţional este condamnată la rămânerea în urmă sub toate aspectele. Adaptarea la cerinţele de consum informaţional intră în zona cererii de lectură cu oferta de carte, de presă, de calculator şi de alte tipuri de servicii informaţionale. Trebuie de reţinut că doar informaţiile prelucrate prin cercetare ştiinţifică (selectare, evaluare şi reflectare) devin cunoştinţe. Nu orice informaţie este egală cu noţiunea de cunoştinţe.

Unele dintre aceste principii pornesc de fapt de la ceea ce se ascunde în spatele lor ca problematică concretă a lecturii: preferinţe, motivaţii, evoluţie, structurare, convingeri, idealuri, perspective. Sunt norme care ghidează într‑un fel spre dezlega­rea unor taine ale actului cultural care stabileşte legături adânci între domenii aparent îndepărtate. Supuse aceluiaşi ritual, aceste domenii se apropie până la punc­tul matematic al înţelegerii, este ca în demonstraţia Teoremei lui Fermat, deve­nită simbol al misterului, care abia după sute de ani, în sfârşit, este înţeles. Lectu­ra – povestea minunată a căutării de sine într‑o deplină armonie cu preocuparea dezinteresată pentru binele altora, cu sentimentul liniştii interioare şi al emoţiei pozitive – este tocmai efectul luminos asupra propriei noastre stări mentale şi psihice.