Despre împrumutul de cărți pentru roboți și nu numai – Dorin Cozan

Ne aflăm în anul 2255, la terminalul BPC[1], orele 23.59. În mijlocul unui parc artificial, în fața unui scanner portabil sunt aliniați trei roboți specializați în identificarea, sto­carea și redistribuția informațiilor privind MG‑urile (multicultural games), pentru copiii între 1,2 și 1,9 ani. Peste fix 60 de secunde, ușa translucidă a turboliftului se va eva­pora, iar cele trei siluete aflate în stand-by vor coborî trei sute de metri în incinta sub­terană a centrului informațional din zona Nord‑Est a Noului Continent pentru a‑și up­data serverele cu noi aplicații și noi funcții apărute pe piață în ultimele 24 de ore. Odată intrați în cabină, cei trei roboți (Byblos 1, Byblos 2 și Byblos 3) s‑au conectat instant la priza wireless din turbolift, pentru a‑și încărca bateriile 100% în cele 15 secunde când durează coborârea. De această dată au de îndeplinit însă o misiune specială, în cele 56 de minute pune la dispoziție de CCRM (Computerul Central de Repartiție a Muncii). Vor avea de scotocit prin imensa baza de date a Centrului, pentru a identifica și reac­tiva ceea ce printre pasionații de jocuri culturale constituie o legendă până acum nici­odată verificată – Conquistador, numele unui joc de cultură generală despre care își mai amintesc bunicii și străbunicii noștri umanoizi și pe care îl jucau la răposatele centre numite biblioteci după terminarea programului de instructaj educativ obligatoriu.

 

Acesta ar putea fi începutul unui roman SF despre viitorul bibliotecilor noastre pe care mulți dintre noi le consideră a doua casă, un spațiu privilegiat al educației și petrecerii timpului liber. Dar până când lumea noastră va fi populată de roboți‑cititori și roboți‑scriitori, ba chiar și de către roboți‑critici literari, iar biblioteca va dispărea de pe fața pământului în forma pe care o știm, voi încerca o privire din exterior asupra acestui spațiu pe care îl dorim un centru viu, care construiește comunități și inspiră visele noastre.

Înainte de a creiona o astfel de perspectivă externă, voi preciza și ideea acestui articol, teza mea și anume aceea că biblioteca este, în esență, un minimarket, care funcționează ca un minimarket, aduce profit sau lucrează în pierdere, tot asemenea unui minimarket. Iar pentru a‑mi susține ideea, voi alege de pe rafturile acestui magazin universal produsul cel mai longeviv și, încă, cel mai solicitat de majoritatea „clienților” noștri: împrumutul de carte. Până la urmă, în mentalul nostru colectiv, bibliotecă înseamnă carte, iar a adăuga carte + șah sau carte + astronomie sau carte + tatuaje ține pentru unii de o excentricitate al cărui rost nu îl pot pricepe. Ba chiar carte + socializare poate constitui chiar și pentru persoane bine educa­te și bine intenționate un scandal și o deviere bizară.

Să ne imaginăm așadar că spre acest minimarket se îndreaptă un băiețel de 10 ani, care a fost pedepsit de părinți prin interzicerea accesului la Internet și la orice device electronic, așadar pedepsit în modul cel mai sadic și inuman cu putință.

Întrebarea este: cum îl putem ajuta? Care sunt acei factori care îi vor facilita accesul la lectură sau măcar îl vor orienta către acest lucru? Mă întreb în acest fel des­tul de banal pentru că împrumutul de carte înseamnă mult mai mult decât alege­rea unui volum, în funcție de bibliografia școlară sau interesul de moment al uti­lizatorului (ce limbaj de lemn presupune și acest termen – „utilizator”!). Înseam­nă, acolo unde există, o deprindere de lectură, care depinde de o prejudecată co­mună (în sensul bun al termenului) asupra a ceea ce credem noi, românii, că este o bibliotecă, înseamnă până la urmă un Weltanschauung, o viziune asupra vieții și edificării prin cultură, nu doar prin civilizație. Astfel că până la a deschide ușa unei biblioteci sunt necesari o serie de pași care ne orientează sau nu, ca nație, către această deschidere.

Dar să presupunem că eroul nostru de 10 ani, care tocmai a ajuns la ușă, nu are o pasiune pentru citit, iar părinții săi, cufundați în iureșul zilnic al problemelor strin­gente și în lectura constantă a Facebook‑ului, cu toate că bine intenționați în pri­vința educației lui, nu l‑au plimbat prea des pe la biblioteca publică. În fond, se prea poate ca experiența lor din copilărie sau tinerețe cu „doamna bibliotecară” să nu fi fost una de tip paradisiatic; desigur, nu uit niciodată excepțiile…

Seducția unui „cumpărător” al produselor de bibliotecă, care nu este, din păcate pentru noi și din fericire pentru el, un „șoarece” de bibliotecă începe din momen­tul în care deschide ușa; mai mult, din momentul în care vede primele indicatoa­re de bibliotecă, afișe și desigur clădirea în sine. Cum arată însă spațiul ideal pen­tru un copil de 10 ani, care l‑ar putea transforma într‑un bibliofil? Extrapolând, care este spațiul ideal de bibliotecă pentru un student? Sau muncitor? Sau tehnician/maistru (mai există așa ceva?)?

Nu voi oferi niște răspunsuri, pentru că într‑un fel cu toții știm acestea, cum ar tre­bui să. E suficient că, pentru puțin timp, am reușit să văd prin ochii copilului și nu ai bibliotecarului, cocoțat pe ultima treaptă a scării, pentru a verifica cu rigla pre­ferată alinierea volumelor, precum poziția răcanilor la inspecția de dimineață, așa cum ne spunea Moș Teacă a lui Anton Bacalbașa; a vedea prin ochii celuilalt e un exercițiu tot mai util, odată cu înaintea în vârstă. Iar pentru mine, care mă apropii de venerabila vârsta de 40 de ani, it`s a must!

Îmi voi imagina însă un spațiu care „îmbrățișează” pur și simplu pe cel care îl des­chide, așa cum se întâmplă în cazinourile din Las Vegas: o dată ce ai intrat acolo, ești pierdut! Prin urmare, înainte de toate, ușa trebuie să fie deschisă conform pro­gramului afișat și deschisă așa, la minut, să știm că, la o adică, dacă mai sunt 10 minute până la închiderea programului, eu, care stau la 5 minute de bibliotecă, am timp să mă reped până acolo și să nu sparg ușa precum Tarzan zidurile verzi ale jun­glei urbane…

Exagerez, desigur, și supralicitez o realitate mioritică care poate nu corespunde mult‑trâmbițatei precizii germane, realitate care își are farmecul ei inegalabil cu si­guranță. Aproape că îmi veni să scriu că biblioteca ar trebui deschisă mai mult noap­tea și nu ziua! Sau, oricum, mai pe înserat, când ies părinții cu cei mici la plim­bare sau perechile de îndrăgostiți înspre parcuri!…

Iar dacă spațiul acesta utopic, pus în calea plimbăreților de după‑amiază, precum cârciuma la drumul mare, ar mai fi unul curat în permanență, cu câteva flori, dar care să nu sufoce portretele marilor noștri scriitori (sic!), cu o muzică mai… ve­selă, nu chiar Bach sau Vivaldi… cu ultimele cărți apărute din seria „Soy Luna” sau „Prima mea enciclopedie” sau „Urzeala Tronurilor” sau cele din seria „Twi­light”… Știm cât de mult le plac tinerilor noștri cărțile horror sau cele pline cu „Fluturi”!

Iată că într‑un astfel de spațiu se află acum eroul nostru. Și ceea ce vede pentru pri­ma dată, lângă colecția „Soy Luna” care i se par chestii neinteresante, de fete!, este o carte despre Clash Royale (sper că știți ce este Clash Royale!, acest câmp virtual de bătaie pentru cavalerii noștri în devenire). Și ceea ce aude este ultimul hit al lui Smiley („Ce mă fac cu tine de azi?)”, o impietate culturală la care nu ne‑am fi așteptat în acest turn al culturii care este biblioteca…

Iar lângă carte, o tablă de șah, un telescop, un spinner și o kendama.

Toate acestea l‑au sedus pe jumătate. E chiar mai bine decât acasă, unde este pe­depsit iar părinții sunt prea ocupați pentru a juca împreună Monopoly, deși tot i‑a rugat. În această poziție, cu mâna îndreptată spre carte, observă într‑un colț pe ca­napeaua dintre rafturi, un om cu o carte deschisă în mână. L‑a văzut sau nu? E prea ocupat pentru a ridica ochii? Oare ce fel de om este? Îl va certa pentru că nu a zis „Bună ziua” când a intrat? Îl va pedepsi pentru că din buzunar telefonul lui începe să urle deodată, în liniștea mormântală, „Cu‑cu‑ri‑gu”!?!

Dar despre cealaltă jumătate a seducției și implicit răspunsurile la întrebările copilului nostru, în episodul următor…

[1] Acum 100 de ani BPC era acronimul pentru Biblioteca Publica Cotnari, locație cu specific cultural, fo­losită de umanoizi în special pentru împrumutul unor obiecte denumite cărți, care conțineau pache­te de date specifice, în funcție de domeniul ales și interesele creatorului. Pentru scurt timp, biblio­tecile au constituit și un spațiu de recreere și loisir. Apoi, au dispărut fără urmă. Ultimul bibliotecar a murit în 25.12.2200, orele 5.00 PM, în Las Vegas.