„Biblioteca de «nicăieri şi de pretutindeni»” – reflexie subiectivă – Manuela Teodora Balaşca‐Mihoci

Motto: „Cartea care merită citită
nu e cea care gândeşte pentru tine,
ci cartea care te face să gândeşti.”
James McCosh

 

Asistăm tăcuţi (dar nu indiferenţi) la o manifestare culturală interesantă, (pentru mine personal chiar bulversantă); cărţi risipite ordonat pe bănci, în tram­vaie, autobuze, staţii de aşteptare, grădini publice, trenuri; ce să fie: un nou mod de publicitate, o inspiraţie de moment sau cu adevărat un act cultural şi de cunoaştere al celor ce îl propun şi îl desfăşoară…? Grele întrebări la o in­ten­ţie poate iniţial bună. De această intenţie ştiu să profite însă şi alţii (mă refer aici în particular la unele culte religioase ce îşi trimit adepţii să lase pe băn­cile parcurilor cărţi atrăgător copertate, însoţite de pliante cu adresele lor; oamenii le citesc şi nu fac diferenţe între aceste mişcări inofensive la prima vedere).

Ce reprezintă toate acestea? Să asistăm oare la o criză a lecturii de carte bu­nă tipărită; să fie oare o risipă a editurilor sau a bibliotecilor implicate ce in­vită şi caută să stimuleze pofta de a citi oriunde şi orice; să fie o nouă formă de educaţie a publicului de orice vârstă, public prea grăbit să prindă informaţia de oriunde, de peste tot, să ne fi pierdut simţul critic al discernământului şi a ceea ce ne place sau avem real nevoie?

Suntem în derivă nu doar de valori şi cultură, suntem în derivă de spirit viu şi gândire raţional temperată; iar cartea reprezintă în sine nu doar o idee, ci şi un spirit, o profunzime de neînlocuit.

În timp, biblioteca nu va mai acoperi un spaţiu fizic, ci va fi peste tot unde omul îşi petrece timpul şi doreşte o carte, o informaţie, ca formă de cultură în mo­del tipărit sau electronic. Nu afirm că biblioteca va dispărea, dar se va trans­forma profund în altceva şi acest altceva va veni dinspre utilizator şi cel ce solicită servicii de bibliotecă; sperăm să nu ne găsească nepregătiţi…

Cărţile sunt, pentru cei mai mulţi dintre noi, prietenii fideli ce ne‑au însoţit în anii de studii, sunt pentru bibliofili obiecte valoroase, au trecutul, istoria şi soarta lor, asemeni oamenilor; îmi amintesc că locul cărţilor era în bibliotecă, la şcoală şi în librării. Acum se vând la chioşcul de ziare, împachetate ochios alături de o cremă sau o cosmetică mult dorită de doamne, la anticar cărţi bune şi valoroase, muncite, se vând pe mai nimic, sau la ofertă trei cărţi la cinci lei. Interesantă şi periculoasă involuţie culturală şi devalorizare a cărţii.

Într‑o abordare situaţională omul şi cartea pot fi pe două poziţii: de autoritate obiectivă, asemenea unei ierarhii recunoscute, cu limite bine definite şi interconectate între ele (moment în care omul nu poate exista fără carte şi car­tea fără om) şi a doua situaţie tot de autoritate, dar de gen subiectiv, când omul doreşte să promoveze cartea, să o înalţe la rang de valoare în viaţa sa şi a semenilor. Am spus valoare şi nu bun, ceea ce îi conferă deja (ei, cărţii) o existenţă autonomă în sine şi pentru sine.

Se poate face o apologie a cărţii, a importanţei lecturii, a ideilor de conţinut, dar nu aceasta ne propunem în rândurile de faţă; încercăm să căutăm argumente pentru un fapt socio‑cultural, pe care îndrăznesc să îl numesc biblioteca de nicăieri şi de pretutindeni. Nu pot afirma nimic despre valoarea actului în sine, dar pot căuta argumente pro sau contra faptului cultural implicit.

Cartea în sine transmite cititorului sentimentul existenţei unui scop, nu doar acela de a trăi, ci propune mai nou un mod de vindecare a spiritului; cartea ca medicament, lectura ca terapie cunoaşte deja o aplicabilitate largă. Ea reprezintă, pentru cel în suferinţă, un mediator între minte, intelect, spirit, ini­mă, găsind în acelaşi timp soluţia de a fi receptor tăcut cu date diferite de ale tale (ca lector activ sau pasiv). Simbioza lecturii, a unităţii carte‑om, aduce mai aproape experienţe vii sau elegant imaginate, cu jocuri de rol menite să invite spiritul la visare, la integrare în intrigă, la identificare cu probleme reale redate de ţesătura scriiturii.

Cartea/ textul vorbeşte tăcut unui cititor în căutare de răspunsuri, unui cu­rios în căutare de adevăruri, unui copil fascinat de imaginar şi fiecare tip de scriere găseşte un corespondent în trăirile unui cititor; chiar şi atunci când o car­te nu place, e slabă, o simţire tot naşte în om… criticii literari o ştiu cel mai bine, e dezgustul intelectual, dezaprobarea tăcută, oripilarea.

Se afirmă tot mai des că se scrie mult şi se citeşte tot mai puţin; mai nou se citeşte, dar nu se înţelege (şi în discuţie este fenomenul aşa-numitului analfabetism funcţional, „o noţiune care se referă la persoanele care ştiu să citească, dar nu înţeleg ceea ce citesc… semnele grafice sunt recunoscute, dar conținutul de idei nu este înțeles decât, eventual, la un nivel foarte superficial”[1].

Dacă acceptăm ca sursă de încredere enciclopedia on‑line Wikipedia, situaţia se prezintă astfel: „În urma unor teste de specialitate, s‑au decelat 5 niveluri de pregătire a elevilor români la terminarea studiilor medii:

– 10% din elevi nu au capacitatea de a lectura un text.

– 35% dintre elevi nu au capacitatea de a înțelege textul citit.

– 25% dintre elevi nu au capacitatea de a face conexiuni între informația nouă, adusă de text, și informațiile dobândite anterior.

– 10% dintre elevi nu au capacitatea de a formula un punct de vedere, pre­ferând să preia un punct de vedere enunțat de o autoritate, un profesor sau un critic.

– 10% dintre elevi, care au un punct de vedere propriu, nu au capacitatea de a‑l exprima oral sau în scris.

Concluzia testelor a fost că numai 10% din elevi trec testul, fiind pregătiți pentru o viață profesională normală”.

Ca bibliotecari, parte pasivă în educaţia tinerei generaţii, dar la fel de implicată în viaţa elevilor şi a societăţii civile prin proiecte şi având rol de formatori culturali, ne întrebăm: Ce citesc şi ce înţeleg generaţiile tinere care ne sunt utilizatori de servicii de bibliotecă? Cum îi ajutăm în evoluţia culturală şi de for­mare şcolară? Ce le oferim alternativ şcolii sau în prelungirea actului didactic? Ce tip de formare le propunem? Cât de pregătiţi psiho‑pedagogic suntem şi ce le putem propune concret pentru viaţă?

Nu ne vom transforma în serviciu educaţional privat, nici în after‑school, însă una din datoriile noastre civice şi instituţionale ne direcţionează prin proiec­te ce pot avea aplicabilitate reală, să contribuim la ceea ce este opusul analfabe­tismului funcţional şi anume la alfabetizarea funcţională ce poate cuprinde: do­bândirea cunoştinţelor de calculator şi utilizarea tehnicii de lucru; aprofundarea abilităţilor şi cunoştinţelor teoretice în vederea obţinerii permisului de conducere auto; cunoaşterea cel puţin a unei limbi străine de circulaţie interna­ţională. Aceste servicii nu sunt străine mediului fizic al bibliotecii, dar ca şi „cărţile risipite în diverse locuri prin oraş”, se pierd în timp datorită neconsecvenţei în aplicabilitate, a lipsei personalului calificat pe o direcţie clară şi pe seg­mente definite de activitate sau din „n” alte motive.

Tinerii, elevii, sunt îndrăzneţi şi au dreptul să solicite tot ce cred că le va de­fini viitorul şi îi va ajuta să se ridice, să îşi atingă un ţel; să ne întrebăm cât de dispuşi suntem noi, cei maturi şi formaţi pentru viaţă, să le fim alături discret şi ferm deopotrivă.

Dacă propunerile noastre nu sunt realiste şi concentrate strict pe cititorul care nu este un obiect al bibliotecii sau un banal vizitator în trecere, ci e de­fi­nit şi înţeles ca un subiect al ei (şi aici amintesc nevoia de sondaje permanente în rândul utilizatorilor), atunci rămânem la graniţa actelor culturale dintr‑o societate de consum ce vrea să se hrănească intelectual, dar culege firmituri de ştiinţă, fugar de pe bănci sau din tramvai, de pe facebook şi alte reţele de socia­lizare, de la televiziuni, din mersul vieţii…

Cartea şi resursa/ informaţia electronică (e‑book‑ul) nu pot fi analizate prin prisma lui versus (termen juridic ce opune doi subiecţi aduşi în discuţie), a contrarietăţii, a comparaţiei sau a avantajelor modei. Noua paradigmă cere ca ambele să fie asimilate şi dezvoltate ca bunuri propuse unui public tot mai se­lectiv (nu mai educat), dar tot mai grăbit să asimileze, grăbit să facă, grăbit să trăiască în întreaga accepţiune a vieţii. Citim, dar nu oriunde şi nu orice, iar spiritul selectiv, raţional, se autoimpune prin alegerile sale; aşa cum afirma Amos Bronson Alcott: „o carte bună este deschisă cu speranţă şi închisă cu profit”.

Restul este altceva…

[1] https://ro.wikipedia.org/wiki/Analfabetism_func%C8%9Bional (consultat la 19.09.2016)