Cartea noastră cea de toate zilele – Ion Gănguț

Non sperate di liberarvi dei libri!

(Umberto Eco)

Preambul. În zorii Renașterii, într‑o scrisoare către Giovanni Anchiseo, Frances­co Petrarca mărturisea cu o intensitate impresionantă: Non riesco a saziarmi di libri (Nu reușesc să mă satur de cărți), pentru ca mai apoi să descrie starea afectivă ce însoțește lectura: I libri danno un diletto che va in profondità… ci consigliano e si legano a noi con una sorta di familiarità attiva e penetrante– Cărțile ne creează o plă­cere care merge în profunzime… ne sfătuiesc și se leagă de noi cu un soi de famili­a­ritate activă și pătrunzătoare (Le familiari, III, 18, Le Lettere, Firenze, 2008, vol. I, p. 139 – trad. noastră, I. Gănguț). După câteva secole, într‑o operă plină de miez al că­rei titlu l‑am ales ca motto al lucrării noastre, Umberto Eco – semiotician, filozof, ro­mancier – poartă o discuție spumoasă cu alt intelectual de marcă, cineastul fran­cez Jean Claude Carrière pe tema destinului cărții clasice în era informaticii. Tem­perând spiritele înfierbântate ale celor care prevestesc dispariția cărții, Umber­to Eco mărturisea că se va întoarce mereu la cartea veche, ferfenițită, de care îl leagă o profundă afecțiune și observă cu naturalețea omului inteligent și cultivat: Il libro è come il cucchiaio, il martello, la ruota, le forbici. Una volta che li hai in­ven­tati non puoi fare di meglio. – Cartea este ca lingura, ciocanul, roata, foarfecele. Odată inventate, nu poți face mai mult. (Non sperate di liberarvi dei libri, Milano, Bompiani, 2009, p. 16)

1. De ce subiectul manuscriselor iluminate este atât de puțin cunoscut de că­tre iubitorul mediu de cultură? Răspunsul este simplu. Aceste monumente de artă antică, medievală și renascentistă au un regim de păstrare, de împrumut către public, foarte diferit de cărțile obișnuite. Publicul larg nu are acces la ele, cu ex­cepția unui număr infim de oameni. Chiar în timpul unor expoziții, destul de rare și costisitoare, pe această temă, manuscrisele sunt transportate, securizate, expuse în condiții riguroase, la o temperatură de 18 grade Celsius, umiditate de maxim 60%, într‑o vitrină sub un fascicul de lumină rece de maximum 50 de lucși. Manuscrisele bibliotecilor de stat sau particulare sunt asigurate pe sume de milioane de euro.
2. Dedicăm aceste rânduri modeste copiștilor fără nume care au lăsat omenirii acest tezaur de cunoaștere și artă prea puțin cercetat și prea puțin cunoscut de omul modern, în acele scriptoria monahale aflate sub semnul dictonului benedictin Ora et labora! (Roagă‑te și muncește!) Manuscrisul iluminat, numit și ornat, reprezintă traducerea din italiană a formei manoscritto miniato, din franceză – ma­nu­scrit enluminé, din engleză – illuminated manuscript (în această accepțiune vom folosi termenul pe tot parcursul lucrării). El reprezintă o lucrare de mână care, în afara textului, conține litere ornate, chenare, borduri, scene pictate, adevărate tablouri pe toată pagina sau mai mici, personaje, simboluri heraldice. Ansamblul gra­fic care împodobea textul manuscrisului se numește enluminure în franceză sau miniatura în italiană, fără să aibă conotația mărimii pe care a căpătat‑o mai târ­ziu. Etimologic, primul termen provine din lat. lumen care înseamnă lumină, cu trimitere directă la aura sfinților din icoanele medievale și la literele aurite, iar al doi­lea din lat. Minium, care înseamnă oxid roșu de plumb, cu care se orna textul de culoare neagră printr‑un ansamblu de linii, chenare, borduri, prima literă la început de capitol (fr. lettrine, it. capolettera) sau scene pictate. În cei peste 1000 de ani ai Evului Mediu, manuscrisul iluminat a cunoscut o evoluție impresionantă în di­­versificarea și îmbogățirea formelor și a conținutului. Cei care numesc această pe­rioadă întunecată, cu o viziune radicalistă, uită de manuscrisele iluminate și de alte realizări înfăptuite sub semnul evoluției naturale a omenirii. Discuția noastră are legătură cu istoria scrisului, cu pictura, cu estetica, paleografia, biblioteconomia, codicologia și cu alte numeroase discipline de graniță. De la primele scrieri pe stâncă, plăci de argilă, pânză de in sau mătase, papirus, pergament, hârtie, trecând în era Guttenberg și ajungând în era digitizării, omenirea a parcurs etape importante și necesare pentru ca astăzi, din fotoliu, să putem admira manuscrisele împo­dobite cu miniaturi fără să ajungem la Biblioteca Vaticanului, Bodleiană sau British Museum, cu un singur click. Excluzând manuscrisele de limbi orientale, cele mai mari depozite de manuscrise, multe dintre ele iluminate, se află în ordine descres­cătoare în următoarele sedii: Biblioteca Națională din Paris (circa 125.000 ma­nuscrise); British Museum din Londra (peste 55.000); Biblioteca Bodleiană din Oxford (40.000); Biblioteca Vaticana din Roma (peste 50.000); de stat din Bruxelles, Madrid, Viena, Copenhaga (31.000); Marciana din Veneția (circa 14.000); Am­bro­siana din Milano, Laurenziana din Firenze (circa 10.000); Estense din Modena (circa 9000).

Istoria cărții evoluează de la volumen care înseamnă rulou, sul la codex, strămoșul cărții de astăzi care înseamnă scoarță de copac, prin care se înțelegea cartea scrisă pe pergament, cu pagini față și verso, cusute și legate (vezi și Albert Flocon, Universul cărţilor. Studiu istoric de la origini până la sfârşitul secolului al XVIII‑lea, traducere de Radu Berceanu, cu o postfaţă de Barbu Theodorescu, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976). Trecerea de la rulou la codex s‑a făcut în mod treptat, natural, codicele cu pagini din pergament impunându‑se ferm de prin sec. V d.C., el prezentând multiple avantaje: rezista sute de ani, se putea scrie pe față și verso, încăpea mai mult text, 5 codici cuprinzând conținutul a 40 de rulouri.

Între sec. V‑XII, manuscrisele erau produse în și pentru mănăstiri, abații, biserici și catedrale. Foarte puțini oameni știau să scrie și să citească. În această perioa­dă manuscrisele aveau în mod covârșitor subiecte religioase. Începând cu sec. XII‑XIII, odată cu apariția și dezvoltarea așezărilor urbane, apar școlile și universită­țile, cele mai cunoscute fiind cele din Bologna, Sorbona din Paris, Oxford și Cambridge din Anglia. Cererea de carte a crescut vertiginos spre sfârșitul Evului Mediu din partea studenților, a profesorilor, a regilor și a principilor, a seniorilor care co­man­dau cărți cu prețuri din ce în ce mai mari. Manuscrisele erau scrise în ateliere mă­năstirești numite scriptoria, după care apar și atelierele laice. Copierea și ilumi­na­rea manuscriselor devine o adevărată meserie, iar meșteșugul cărții cunoaște o ade­vărată diviziune a muncii. Apar copistul, pictorul decorator ce execută ansamblul ornamental, legătorul de carte care finalizează lucrarea legând paginile și apli­când copertele. După ce copistul scria textul în rubricile convenite, pe 1, 2 sau 3 coloane în pagina liniată, urma pictorul decorator (it. miniatore, fr. enlumineur) ca­­re executa întregul ansamblu figurative cuprinzând literele inițiale la început de pa­ragraf, chenare, borduri, scene cu diverse subiecte potrivite cu textul. Copistul fo­losea culoarea neagră, dar pictorul utiliza și alte culori, cel mai adesea roșul, albas­trul, galbenul, verdele. Pentru fabricarea culorilor se utilizau pigmenți vegetali, minerali sau organici, astfel încât culorile erau vii, aveau luciu și rezistau sute de ani. În final, legătorul de carte o încheia, punea copertele din piele cu modele impri­mate, încrustate cu pietre prețioase și fildeș, blazoane, steme. Pe lângă rolul de a proteja paginile cărții, copertele aveau și rol decorativ, sporind valoarea manuscrisului, mai ales dacă era unul luxos, comandat și plătit ca atare. De la scrierea pe papirus, s‑a trecut la pergament, adică piei de animale, mai ales vaci, oi și capre. Cea mai bună piele era cea aparținând animalelor moarte la naștere, numită vellum, subțire,deschisă la culoare, maleabilă și fină (de aici s‑a născut sintagma foaie velină. Denumirea de pergament vine de la orașul Pergam, localitate din Asia Mică, astăzi în Turcia. Cartea copiată cel mai mult în Evul Mediu este, fără îndoială Biblia, dar existau și manuscrise cu subiecte laice, profane, din domeniul artelor li­berale: retorica, gramatica, dialectica, aritmetica, geometria, muzica și astronomia. Se dezvoltă literatura cu subiecte practice din domeniul militar, juridic, contabil, cărți despre vânătoare, despre grădini, poezii și romane cavalerești. Sunt celebre Roman de la Rose, Roman de Rénarte, Cavalerii Mesei Rotunde, Romanul lui Alexandru cel Mare etc.

3. Costul manuscriselor illuminate. La sfârșitul Evului Mediu, cartea își asumă rolul de obiect de mare preț, de prestigiu și putere, de reprezentare. Seniorii comandă manuscrise foarte scumpe, cronici istorice care glorifică faptele lor de ar­me, își preamăresc blazonul. Cartea exaltă puterea și gloria seniorului, este obiect de preț oferit cadou în împrejurări oficiale, dar de nuntă, moștenire urmașilor. Lorenzo Magnificul, unul dintre marii Mecena ai Renașterii, oferă ca dar de nuntă fiicelor sale, Lucrezia, Luisa și Maddalena câte o carte de rugăciuni (libro d’ore). Cele trei cărți sunt mai degrabă bijuterii de admirat decât cărți de răsfoit, decorate cu foiță de aur și argint, ferecate în legături somptuoase, cu coperte bogat ornamentate, cu pietre dure și smalțuri policrome.

Costul codicelor a fost dintotdeauna ridicat. Ceauşescu a luat un împrumut de 10 miliarde dolari pentru realizarea unor mari investiţii în România. Împrumutul a fost garantat de către Statul Român cu Codex Aureus de la Lorsch, aflat în proprie­tatea Bibliotecii Batthyaneum din Alba‑Iulia. Manuscrisele bibliotecilor de stat sau particulare sunt asigurate pe sume de milioane de euro sau dolari. O carte de uz precum De medicina a lui Avicenna costa la Bologna pe la începutul sec. al XIV‑lea cât salariul anual al unui muncitor în construcții, iar o Biblie cu miniaturi de zece ori mai mult. Biblia comisionată de Borso d’Este, ducele de Ferrara, a costat 2000 de florini de aur. Pentru frescele din Capella Tornabuoni a Catedralei Santa Maria Novella din Florența, vestitului Domenico Ghirlandaio i s‑au plătit 1000 de florini de aur, adică jumătate. Federico da Montefeltro a plătit pentru Biblia pe care o comandase 30 de mii de ducați de aur, adică prețul unei catedrale, du­pă cum afirmă Ambrogio Piazzone, vice‑prefectul Bibliotecii Vaticane (Corriere della Sera, 21 martie 2004, p. 29).

4. De la manuscrisul iluminat la biblioteca virtuală. Deoarece manuscrisul iluminat este unic și irepetabil 100% în forma sa originară, accesul publicului larg la vizualizarea sau răsfoirea lui este aproape imposibilă. Tezaur al culturii umane, acesta este conservat în condiții de maximă securitate, pentru a nu suferi daune din partea agenților externi. Rezolvarea problemei a venit din dezvoltarea tehnicilor IT. Digitizarea reprezintă un șir de procese prin care transformăm un manuscris pe suport fizic pergament în manuscris virtual, identic cu primul, cu posibilitatea de a‑l stoca și de a‑l oferi unui deținător de computer sau tabletă. Puțină lume știe că primul proiect de tip „biblioteca digitală” s‑a născut de fapt in 1971, la ideea studentului american Michael Hart,de la Universitatea Illinois, sub numele de Proiectul Gutenberg. Numărul cărților electronice din biblioteca Gutenberg a cres­cut de la 1.000 (în 1997) la 2.000 (în 1999) și apoi la 10.000 in 2003. În acel mo­ment, Hart avea o echipă de 1.000 de voluntari în toata lumea, care digitizau 350 de cărți lunar. Hart și‑a propus să aibă 1 milion de cărți disponibile în 2015, în­să, din păcate, s‑a ajuns doar la 500 de mii. În ultimele 2 decenii, evoluția tehnici­lor IT a fost spectaculoasă, astfel încât zeci de mii de documente au fost digitizate. A apărut European Digital Library – EDL (28 de țări – 30 de limbi), legislația comună europeană în domeniu și a început digitizarea tezaurului mondial. Prima Bibliotecă digitală a apărut în Finlanda, dar rezultate remarcabile au obținut Franța, Marea Britanie, S.U.A., Elveția, Spania etc. Prin proiectul Gallica, B.N. a Franței a di­gitizat peste 3 milioane de documente. Biblioteca Vaticana a semnat la 12 ianuarie 2012 cu firma japoneză NTT Data un contract prin care aceasta se obligă să vir­tualizeze 82 de mii de documente pe care puțini pământeni ar fi avut ocazia să le vadă (vezi amănunte în Bolletino della Santa Sede, 20 martie, 2014, p. 4). Tot sub regimul spectaculosului se află proiectul italian Rerum Novarum, început la 3 mar­tie 2011, când s‑a făcut o demonstrație publică, s‑a prezentat platforma revolu­ționară multi‑touche, anume s‑a făcut o imersiune virtuală în Biblia lui Borso d′Este. Prin atingere, privitorul răsfoiește biblia pe care altfel n‑ar fi văzut‑o niciodată. În același scop, de a spori accesibilitatea la marile comori ale Renașterii italie­ne, Casa Editrice Franco Cosimo Panini Editore a lansat în 1994 colecția La Bibliote­ca Imposibile care cuprinde edițiile în facsimil ale celor mai importante codice cu mi­niaturi (numără 12 titluri printre care și cele la care ne‑am referit noi), eveniment despre care Umberto Eco spunea: Per la prima volta ricercatori e studenti po­tranno studiare, sfogliare e toccare opere solitamente sepolte nelle casseforti delle biblioteche pubbliche – Pentru prima oară, cercetătorii și studenții vor putea stu­dia, răsfoi și atinge opere singulare înmormântate în seifurile bibliotecilor publice (trad. noastră, I.G.). Din păcate, sunt cărți de colecție pentru bibliofili. Pe saitul specializat în vânzare de carte abebooks.it, în data de 15 noiembrie 2015, ora 11,00 a.m., un exemplar din Biblia lui Borso d’Este, ediția în facsimil, costa 14.750 euro, Biblia lui Montefeltro – 18.900, iar Très Riches d′Heures a ducelui de Berry se putea achizi­ționa la numai 34.976 de euro, toate second hand. Cultura, în general, și pasiunea de bibliofil, în special, costă. Vor dispărea cărțile în forma lor clasică? Umberto Eco îi invită pe adepții e‑book‑urilor (op.cit.) să citească Război și pace de Lev Tolstoi la calculator sau pe tabletă, eventual după o pană de curent electric.