Acasă Editură „Sociologie, literatură, lectură” – Nicolae Busuioc

„Sociologie, literatură, lectură” – Nicolae Busuioc

28
0

Dacă încercăm să plasăm actul lecturii sub aripa rigorii ştiinţei, încă o încercare de după multe altele, o facem prin analogie, ştiind că cercetarea sociolo­gică a literaturii, care a atras după sine şi cercetarea cititului, cel puţin în ulti­mii 40‑50 de ani, a condus de la o simplă atitudine la un sistem propriu‑zis. A apă­rut o nouă ştiinţă – sociologia literaturii. Din capul locului, trebuie să ieşim din ecuaţia rigidă potrivit căreia opera literară este analizată strict legat de fac­torul socio‑economic, ar însemna acceptarea unor limite cu consecinţe defor­matoare. În asemenea condiţii, investigaţia psiho‑sociologică, de pildă, ar cădea în capcana unor detalii nesemnificative. Robert Escarpit a avut grijă ca la cercetarea operei literare să vină cu metodele esteticii sociologice. De exem­plu, poetul, cu opera sa lirică, este analizat în contextul situării lui în epocă, ple­cându‑se de la matricea sensibilităţii romantice plasate în învolburarea eve­nimentelor vremii şi în raport cu filosofia acelui timp. De aici, desprinderea spiritului literar al perioadei respective şi reconstituirea mai lesnicioasă a perso­nalităţii scriitorului. Sondarea operei se realizează pe fundalul subsecvent po­lemic cu normele istoriei literare şi esteticii ei. Aprofundarea vieţii şi creaţiei în condiţiile date este mai apropiată de adevărata imagine. Propensiunea spre comparatism, atracţia pentru istoria literară, tendinţa repunerii în discuţie a unor concepte dintre cele mai controversate, toate acestea îşi află locul într‑un analist energic, obiectiv pe cât se poate, care este sociologul literaturii. Configurarea psihologiei scriitorului, a valorii operei sale şi a supravieţuirii ei în timp, dar şi a convocării esteticii în exegeza literară ajută mult la trecerea pragului receptării, cu alte cuvinte la trecerea lecturii dincolo de informare şi comunicare.

Dar noi vom urmări mai ales cum sociologia însăşi este o ştiinţă asociată şi cum analiza literarului poate, la rândul ei, să explice de ce lectura, în forma ei pură, este supusă rigorilor ştiinţei. Vom intra puţin în tainele relaţiei concrete literatură‑scriitor‑cititor:

  1. a) Ce este literatura?

Noţiunea de literatură datează de la sfârşitul secolului al XVIII‑lea, când exista o aristocraţie a culturii, însă din secolul al XVI‑lea începe desprinderea propriu‑zisă a literaturii de celelalte domenii ştiinţifice şi tehnice. Datorită invenţiei tiparului şi dezvoltării industriei de carte, literatura devine o dimensiune socială şi culturală. Să ne amintim că pe la începutul anilor 1800 apare lucrarea Doamnei de Staël – Despre literatură considerată în raporturile sale cu instituţiile sociale –, poate primul studiu sistematic cu privire la noţiunile de literatură şi societate. Şi tot pe atunci, Montesquieu aplică istoriei dreptului o interpretare literară. Cu timpul, dezvoltarea ideilor structuraliste a deschis noi perspective evoluţiei literaturii, neuitându‑se aspectul sociologic al ei. Înţelegerea operelor literare se direcţionează către problemele „mirajului” ridicate de viziunea asupra textelor, texte care îmbrăţişează din ce în ce mai multe genuri. Apar apoi curentele literare distincte, apar generaţiile literare. Creaţie a talentului şi înţelepciunii individuale (scriitorul), cartea, ca acumulare a cunoştinţelor şi experienţelor de viaţă exprimate literar, devine o necesitate pentru cei mai mulţi (cititorii). Şi totuşi, ce este literatura? Ocolim definiţiile întâlnite în dicţionare şi manuale, nu ne oprim nici la sensul peiorativ pe care l‑a dat Paul Verlaine. Literatura, ca artă a cuvântului, celebrează triumful cunoaşterii prin intuiţie şi fantezie, iar cartea răspunde minţii şi sufletului cu recunoştinţă. Literatura e un urcuş al devenirii, ea marchează coordonatele traseului spiritualizat. De ar fi numai catapultarea pe orbita zborului printre iluzii şi tot ar însemna mult. Ea ne adună în jurul unor mituri, legende, simboluri, tradiţii şi valori care toate sunt într‑o ideală armonizare culturală şi care, iarăşi toate, conturează identitatea naţională ca parte integrală a universalului. Orice gen literar este în acord cu factura amplă, iradiantă a gândirii scriitorului.

Pe lângă definiţiile tradiţionale şi actuale au apărut definiţii ale literaturii dinspre gândirea comparatistă, pornind de la cele trei criterii cunoscute: istorică, aici fiind cuprinse definiţiile date din antichitate până în epoca noastră; personală, într‑o formulare „originală”, adesea fantezistă şi subiectivă; eclectică, într‑o ecuaţie metodică şi spontană, dar care rămâne numai în zona eclectismului. Adrian Marino susţine că o definiţie comparatistă a literaturii ar ţine inevitabil de una dintre cele trei categorii, dar că nivelurile de abordare sunt conforme cu „realitatea” universală a literaturii. Cele trei niveluri: opera literară, literatura naţională şi literatura universală, fiecare cu structura sa reprezentativă – simbolică, semnificativă etc., şi cu specificitatea sa reflectată în tradiţii, cutume şi în istorie. Dar o definiţie completă şi complexă care să ţină seama de condiţiile ei de enunţare şi verificare în timp şi în fiecare împrejurare specifică rămâne deschisă, pentru că ea se îmbogăţeşte neîncetat şi progresiv cu elemente comparatiste de maximă importanţă.

Am spune că istoria cărţii şi a literaturii în general se poate pune în orice ecuaţie, în orice formulă de doctrină. Definiţii se vor mai da încă multe, asupra ei vor exista încercări de laudă sau de ponegrire, de răstălmăcire sau de exaltare, căile de evoluţie fizică vor fi fiind încă numeroase, spiritul ei va fi supus unor diver­se mentalităţi şi civilizaţii, textul va continua să se distanţeze de logosul autentic, metalimbajul va cunoaşte şi el drumuri încurcate. Cine ştie, ontologia va fi probabil abandonată în favoarea scriiturii, convenţiile textuale, gramaticale, tipografice, industriale, economice, de imprimare computerizată etc. pot fi imprevizibile. Dar un reper rămâne fără îndoială: literatura va exercita un irezistibil miraj, pentru om va fi o sublimă metaforă, o oglindă fermecată cu ajutorul căreia lumea va fi mai bine orientată şi mai aptă să depăşească insomniile, disperarea, goliciunea sufletească, angoasele şi revoltele de tot felul.

  1. b) Ce este scriitorul?

Scriitorul dispune atât de capacitatea de auto‑exprimare, cât şi de dreptul de a şi‑o exercita, punându‑şi în valoare calităţile inventive. La naşterea operei, fie ea lirică, epică sau dramatică, contribuie, deopotrivă, cunoştinţele alternative acumulate, talentul şi revelaţia, dar numai într‑o strânsă legătură cu starea psihică, cu genele şi cu încă alte lucruri, mai mult sau mai puţin vizibile, mai mult sau mai puţin ştiute. De aici, misterul ascuns al textului. Din această perspectivă, natura umană, în speţă cea a scriitorului, desemnează ceea ce îl singularizează: temperamentul, aptitudinile, sensibilitatea, psihologia etc.

Scriitorii au mistica cuvântului tipărit, publicarea lui exercită o fascinaţie, dar şi o mare răspundere, pentru ei scrisul nu reprezintă altceva decât o ambivalenţă trăită de eul situat în armonie cosmică. Altfel, totul rămâne o simplă aventură editorială, o încercare anemică compromisă, deşi „nici cea mai proastă carte din lume” nu poate fi nocivă, ea îşi produce după „consumare” efectul natural, ne trezeşte „dorul după cele bune”. A surprinde realitatea în iluzoriul ei este un fenomen adesea constatat de lumea scriitoricească, dar, se spune, insinuările profilului real şi imaginar se pierd în abisul visului, al visului cu valoare premonitorie şi cu forţă de semnificare.

Într‑o altă definiţie, diferită faţă de cele cunoscute, ce ar însemna scriitorul? O personalitate independentă, singulară, cea care cultivă îndoiala metodică, nonconformismul, nu se supune spiritului de sistem, este competenţa dublată, uneori, de opţiunea angajării. Iar cartea lui nu poate fi decât proiecţia lui, valoarea care‑şi propune să nu piardă nimic din spiritul critic al vremii şi îndeamnă mereu la căutarea adevărului. Dacă o carte este citită, iar literatura este înţeleasă în primul rând ca un proces de comunicare în nişte parametri sensibili şi ştiinţifici, după un sistem de principii şi după o teorie a valorilor, atunci teoria literaturii ar cuprinde implicit o sistematizare a formei de lectură. Paul van Tieghem susţine că o istorie a literaturii se realizează printr‑o primă operaţie de alegere pentru a se ajunge la o valoare literară. Dar această alegere se face după criterii bine gândite în urma unor lecturi profunde. Or, regulile unor asemenea lecturi presupun obiectivitatea riguroasă a ştiinţei literaturii.

Scriitorul este o specie deosebită care încearcă, prin opera lui, o ordonare a ideilor şi faptelor din jur într‑o formulă de multe ori mai dulce decât realitatea. Într‑un timp bulversat, el se întreabă la ce mai e bun un gând, o meditaţie încredinţate hârtiei? Deleuze îşi situa ideile în neantul plin de „diferenţe şi repetiţii”, care n‑au determinat prea mult îndoiala semenilor. Scriu însă în continuare, motivaţi poate şi de ritualul lecturii, al acelui ritual care face parte din recompunerea luminii sufleteşti şi a minţii. Poate şi pentru a asigura coerenţa în înţelepciune, ca rezultat al descoperirii valorilor într‑o ordine a existenţei umanităţii.

Prin scriitură este comunicată cunoaşterea, mai întâi subiectului şi apoi ci­titorilor, cunoaşterea fiind rezultatul unei activităţi specifice care angajează fiinţa scriitorului. A scrie nu înseamnă a reda, ci a explora necunoscutul ce se edi­fică continuu el însuşi. „O situaţie atât de singulară merită neîndoielnic să fie examinată şi descrisă, şi acestei examinări îi consacru eu ultimele mele clipe de răgaz. Pentru a o face cu succes, ar trebui să procedez cu ordine şi metodic”, mărturisea J.‑J. Rousseau. Cunoaşterea realităţii în termeni textuali avea să fie evidenţiată de Stendhal, Flaubert, Proust ş.a., încât, de‑a lungul istoriei literare, s‑a demonstrat că una dintre funcţiile specifice literaturii este cea cognitivă, cu valoare de adevăr pilduitor şi ireproşabil.

  1. c) Ce este cititorul?

Se spune că lectura ar fi o experienţă care angajează întreaga fiinţă. În general, cititorul este un „consumator” ce se lasă uşor influenţat de gust, în dauna exercitării unei judecăţi proprii, deşi a posteriori poate emite o justificare a actului lecturii. Gustă ceea ce i se oferă şi, până la urmă, hotărăşte singur dacă îi place sau nu ceea ce citeşte. El are o motivaţie afectivă sau intelectuală, funcţie de care se îndreaptă spre romanul sentimental, istoric, de aventuri sau spre cărţile care‑i oferă posibilitatea informării şi documentării într‑un domeniu sau altul, acestea din urmă intrând în zona lecturilor de ordin profesional. Dacă vorbim de actul de lectură literară, cartea, în ipostaza ei de creaţie originală, îndeamnă „să mergi spre celălalt, să recurgi la celălalt”, prin urmare, să ieşi din tine însuţi. Cititorul, în acest caz, renunţă la relaţiile individuale cu universul său obişnuit pentru a reconstitui altele cu universul operei. Acum, el trăieşte în tensiunea ideilor, intră în miraculoasă rezonanţă cu sufletul cărţii de sub ochii lui, savurează sau respinge derularea momentelor (evenimentelor) descrise, participă efectiv şi afectiv la farmecul conferit de cunoaştere, inteligenţă şi bun gust.

Atracţia pe care o simte cititorul pentru lectură este determinată şi de căutarea adevărului, încercare ce intră, adesea, sub pecetea îndoielii persistente cât şi în contradicţie cu experienţa proprie şi prin care simte şi resimte bucuriile sau suferinţele trăite. Opera literară este rezultatul tensiunii dintre viaţă şi discurs, în alţi termeni, o realitate textualizată la care are acces orice lector bun. Scriind, scriitorul se cunoaşte pe sine însuşi şi, în acelaşi timp, se dezvăluie cititorilor, o cale deschisă spre cunoaştere, revelaţie şi esenţă. Scrisul trebuie consi­de­rat o expresie a sufletului, a spiritului, a unui impuls creator, iar cititul, un act de luare la cunoştinţă a acestei „expresii”, cu urmări favorabile în planul acumulării şi formării culturale. Iată de ce e nevoie de condeie sensibile, rafinate şi erudite şi de cititori pe măsură.

Nu ne vom opri aici la tipurile şi opţiunile de lectură, la motivaţii, îngrijorări şi determinări socio‑psihologice, pentru că am intra într‑o structură schematică, oricum incompletă. Conceptul de cititor, graţie căruia ne putem explica fie şi parţial tainele lecturii operei literare, a evoluat continuu, orice definiţie dată este neadaptată prezentului şi insuficientă viitorului. Noţiunea de cititor trebuie eliberată de condiţionările sociale, preferăm a o lăsa în stare pură, gândindu‑ne la temeiul şi fascinaţia dialogului dintre scriitor şi cititor.

Trebuie să reţinem că definirea lecturii şi ca ştiinţă nu are în vedere neapărat dimensiunea creatoare, deşi scopul ei ar fi şi căutarea adevărului, cel demon­strat prin rigorile ştiinţei. Lectura unui text poate urma constrângerile impuse de exigenţă doar în măsura în care acel text o permite. Nu o să se poată obţine nota unei intransigenţe pe un discurs ludic aşa cum este de dorit să se facă pe unul interdisciplinar sau transdisciplinar, de exemplu. Discernământul lecturii este conferit de cititorul iniţiat, de cel care dispune de terminologia corespondentă, de semantică şi semiotică, de spiritul critic propriu şi nu de cel aliniat cu orice preţ la critica oficială. Hotărâtori mai sunt factorii psiho‑sociologici, eventual şi bibliografia cărţilor deja citite pentru a apela la comparatism, apoi răbdarea şi revenirea asupra paginilor ori de câte ori este nevoie. Evident, avem de‑a face cu un cititor perfecţionist, care nu trebuie confundat cu cel care citeşte în nota acribiei critice – criticul literar. Cel adevărat trăieşte în orizontul rigorii şi al cerebralului, într‑o etică impusă de scrisul autentic, ideile lui nu sunt numai raţionamente reci, pot fi umplute de suflul existenţial al fiinţei autorului. Luciditatea cu care îşi construieşte discursul critic îl ajută ca demonstraţia speculaţiei să fie cât mai convingătoare.

Diagnosticului lecturii ştiinţifice îi este permisă abaterea de la litera criticii, simplul cititor putând să ajungă la aprecieri cu o afectuoasă înţelegere umană, corespunzător cu sentimentele, emoţiile şi impresiile personale faţă de acţiunile şi personajele cărţii. Dacă am parafraza totuşi sintagma lui Orwell, am spune: daţi‑le cititorilor libertatea lecturii depline, fiindcă oricum nu toţi vor şti ce să facă cu ea.

Până la urmă, cunoaşterea generală, dobândită pe căile complexe ale lecturii, duce la cunoaşterea de sine. Existenţa însăşi nu este posibilă decât prin permanenta raportare la sine. Pentru a descoperi „ascunsul” textului cu binefăcătoarele lui influenţe, trebuie să recurgi şi la principiile ştiinţei lecturii. Roland Barthes însuşi atrage atenţia asupra posibilei lecturi ştiinţifice, nu numai pentru postura criticului despre care am tot amintit – oricum mult mai avizat, înarmat fiind cu o adevărată epistemologie –, dar şi pentru cititorul trecut de pragul iniţierii, care practică o lectură liberă şi în afara constrângerilor impuse de lectura critică, de fenomenologia textului, uneori şi de refulările care sincopează actul lecturii.

Într‑o convorbire cu Eckermann, Goethe se pronunţa: „Oamenii obişnuiţi (…) nu ştiu câtă strădanie presupune învăţarea modului de a citi. În ceea ce mă priveşte, am folosit în acest scop optzeci de ani şi nu pot spune nici acum că mi‑am atins ţelul…” Autorul lui Faust şi al altor capodopere, fireşte, avea în vedere atât lectura pe „orizontală”, texte vizând cuprinderea cât mai largă a cărţilor vremii sale, cât şi lectura pe „verticală”, destinată a descoperi legăturile în timp cu trecutul şi cu cele prevestind viitorul. Goethe considera un text drept important nu ca produs în sine, ci în relaţiile lui de intertextualitate, în determinările şi impulsurile care au generat apariţia acelui text. În înţelesul gândit de el, lectura devine în epoca noastră o ştiinţă, pentru că numai cu metodele acesteia un discurs literar se relevă în totalitatea disponibilităţilor lui – la nivel genetic, psihanalitic, istoric, apoi la nivelul originalităţii, expresiei şi limbajului. Numai la nivelul elementar, lectura e tot una cu a lua doar cunoştinţă de un conţinut sau de alte amănunte irelevante. A şti să citeşti înseamnă să descoperi că fiecare cuvânt pare sau chiar este un fel de „piatră unghiulară”, să conştientizezi că într‑un vers al lui Baudelaire, de pildă, sub discreta lui suită de consoane acolo unde şi când trebuie să coloreze opalin haloul cuvintelor, se ascund sonorităţi care intră în perimetrul cromatismului. Armonia sonoră este aici o dominantă valorică. Dacă ne întoarcem la un florilegiu trubaduresc de pe la anii 1000, vom da peste versuri, unele excesiv de complicate până la baroc, altele care trădează cultivarea unei poezii ca o „aventură a limbajului”, aproape până la obscuritatea mallarmeană. Uneori, răspunsurile lecturii pot fi atât de criptice, încât parcă vin de undeva dintre enigmele textului ermetic. Iată un mod de a şti să citeşti, iată lectura ca ştiinţă. Dând Cezarului ce‑i al Cezarului, cartea şi lectura sunt însăşi raţiunea de a fi a umanităţii sensibile şi creatoare.

Forţa revelată de imaginarul tăcerii, adică „puterea evidenţiată de dialogul tăcut cu cartea” (André Malraux), este un fenomen în aparenţă simplu, dar lucrurile nu stau aşa pentru că ficţiunea scapă regulilor pe care pretinde să şi le impună. Un roman derulează aventuri, conflicte sentimentale sau chiar biografiile presupuse ale personajelor principale. De pildă, Balzac a conferit unui real coerent valorile imaginarului, în limbajul criticii de azi numindu‑se textura romanului. Teoreticienii lecturii remarcă faptul că în literatură iluzia se sprijină pe prejudecata că textul (opera) reproduce modelul. Un Flaubert intuise că iluzia nu rămâne riguroasă pentru că un realism riguros va abandona povestirea. Dar nicio aventură a imaginarului nu va atinge romanul francez până la Proust. În schimb, Tolstoi şi Dostoievski şi‑au gândit un imaginar care le preexistă, iar un Georg Forster preciza că naraţiunea este umbra oricărui gen literar. La noi, un Liviu Rebreanu îşi plimbă personajele într‑un real rupt parcă din naturalism, având grijă să nu „distrugă” totuşi pădurile, câmpiile, pământul. Şi cum să nu fie impresionat cititorul când i se prezintă o analiză a iubirii delicate în Mănăstirea din Parma, unde Stendhal avea să întreţină imaginarul enigmatic? În faţa literaturii, omul se leagă de infinit, legitimând universul prin cunoaşterea şi conştiinţa lui. Nicio îndoială, niciun scepticism nu va anihila încrederea în condiţia spirituală a omului. Argumentul suprem al speranţei este cultura. În jurul ei se cristalizează tendinţa de a da artei şi literaturii valoarea unui absolut, fără de care omul nu va avea şansa de a se salva din precaritate.

Scriitorul utilizează doar cuvintele, cuvinte adaptate să transmită gândirea şi sentimentele umane. În unele cazuri (mai ales la scriitorii simbolişti), descrierile de peisaje, de personaje, de evenimente sunt schiţe în care elementele care fixează conturul lipsesc sau, în cel mai bun caz, sunt estompate. Aici, cuvintele redau stări sufleteşti fugitive sau impresii nelegate între ele prin relaţii logice, receptarea se face prin deducţie, se identifică simbolurile pentru înţelegerea mesajului. Ce trebuie să facă cititorul? Îi va fi foarte greu ca toate acestea să le transforme într‑o reprezentare vizuală corectă şi consistentă. Intervine aici rolul dominant al ştiinţei lecturii, care ştiinţă trebuie să înlocuiască imaginaţia afectivă cu una riguroasă, de cercetare, de decodificare. Funcţie de dificultatea textului (ermetic, absurd, mistic, fabulos etc.), cititorul trebuie să aplice lectura potrivit căreia imaginaţia poate induce direcţii diferite: organică, pur psihică, senzorială. Iradierile acestea, se subînţelege, se află într‑un raport direct cu gra­dul de cultură al cititorului, cu puterea lui de intuiţie şi analiză. Romanul de dragoste este citit mult mai uşor, imaginaţia propagată se îndreaptă cu predilecţie spre visul idealist de natură integral sentimentală, pe când un text ermetic declanşează o deviere a lecturii obişnuite, o mişcare concentrată pe analiza organică, eventual asociată cu cea de psihanaliză şi psiho‑pedagogie. O scriere mistică cere o lectură care se dedublează şi se obiectivează în visul închis între limitele stricte ale unei religii, aici textul nu oferă lecturii varietatea de întâmplări din cartea de altă nuanţă. Se spune că nu există imaginaţie în general, ci scriitori care îşi imaginează şi care o fac în chip divers. Diversităţilor textelor literare trebuie să le corespundă tipuri diverse de lectură, unde resorturile intime ale fenomenului ţin de raţional, intelectual, afectiv sau într‑un amestec de rigoare, abstractizare, memorie şi generalizare a emoţiilor. Poate fi privită lectura ca ştiinţă? Se pare că da. O demonstrează şi André Maurois în Ştiinţa fericirii, unde consacră un capitol întreg ştiinţei de a citi. Lectura, ca act ştiinţific, trebuie scoasă din aria consideraţiilor verbale şi gratuite, ea se cere a fi supusă unei analize pe linia demonstraţiei în ordinea înţelesului simbolic, semantic, estetic, dar şi ştiinţific.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here