„Presimţiri năvalnice şi nelinişti mistuitoare. Lectura ca subiect existenţial” – NICOLAE BUSUIOC

Rigoarea bibliologică s‑a dovedit a fi, de‑a lungul timpului, un fel de barometru al interesului pentru ştiinţa cărţii. În toate literaturile cunoscute, textul considerat cel dintâi e posibil să aibă în spate o anume tradiţie şi măcar un oa­recare exerciţiu, apoi spaţiul de afecţiune, de elecţiune, de gândire… Se afirmă că tehnologia comunicării actuale ar duce la integrarea omenirii într‑un fel de inadmisibilă limbă universală. Care ar fi pericolul globalizării aici? Nu cumva dispariţia diferenţelor dintre culturile şi literaturile naţionale? Cercetările de psihopedagogia cărţii şi a lecturii au în vedere şi asemenea aspecte odată cu invazia modalităţilor moderne de comunicare a informaţiei. Ar fi necesară intervenţia înţeleptului ca o însumare de diferenţe, a omului din umbră care ne‑ar aminti ceea ce suntem şi ceea ce nu suntem, a eminenţei care semnalează prompt discrepanţele dintre erudit şi ignorant, dintre dialog şi intoleranţă, până la urmă, deosebirile dintre cititor şi necititor. Prea mulţi oameni au gustat fericiţi din frumuseţea lecturii, încât timpul prezent nu are cum să arunce la groapa uitării faima operelor cunoaşterii umane.

Lectura poate fi privită, în acest caz, şi ca subiect existenţial? Poate da, dacă textele supuse lecturii propun meditaţii tulburătoare asupra vieţii, iubirii, morţii, credinţei, dramei etc. Dacă este vorba de a aminti o evidenţă, de a şti că nu toţi oamenii simt în aceeaşi măsură dimensiunea spirituală a existenţei sau ceea ce înseamnă finalitatea ultimă a spiritualităţii – salvarea, eliberarea –, atunci faptul acesta nu este accesibil oricui, în sensul că puţini sunt cei gata de sacrificiu, de a face eforturile cerute de viaţa cultural‑spirituală. Există o predestinare, o graţie fără de care fiinţa umană nu descoperă ceea ce este „spiritual” în ea, încât o poate conduce la starea de disperare, la o deprimare comentată altădată de Erasmus însuşi în prezenţa lui Luther. Dimensiunea existenţei sub pecetea spiritului se obţine printr‑un fel de simplicitate (nu simplism) re­mar­cată de Plotin, parcurgându‑se etape dificile pentru a se atinge „starea” atât de rară şi de căutată precum piatra filosofală.

Pornind de la ideea că lectura este şi un antidot la tendinţa de lene în gândire, de „somnolenţă” mentală şi la uşurinţa cu care în lumea noastră contemporană sunt acceptate comoditatea şi superficialul, putem ajunge la necesa­ra şi stimulatoarea legătură cu textele care provoacă cunoaşterea şi inteli­gen­ţa la ma­ximumul lor de cuprindere. Sunt cărţi a căror vrajă domină şi influenţează starea sufletească, se regăseşte în reflexele cele mai interioare, ca până la urmă să fie determinată însăşi starea existenţială exterioară a omului. Despre binele şi răul din viaţa noastră există teorii întregi; potrivit unora dintre ele, bi­nele şi răul sunt complementare; binele se identifică cu ceea ce este superior şi pozitiv, răul este o negaţie a lui. Potrivit altor interpretări, cele două noţiuni in­tră într‑un echivoc în care complementaritatea este pusă la îndoială, ar fi un act defectuos în teorie şi în existenţial. Exemplul acesta cu binele şi răul care pot fi văzute şi sub alte unghiuri, este doar unul dintre multele trăiri existenţiale, binele ar fi gradul suprem de frumuseţe posibilă, răul e opusul, abisul, hăul cel adânc. Trăirea succesivă a acestora e echivalentă cu diferenţa dintre esenţă şi inducţia negativă, primejdia însă e mare dacă în starea noastră de fire se ma­­nifestă dominant răul. În teoria existenţialismului, frumuseţea este de multe ori uzurpată, fiinţa umană este golită de ea însăşi, de unde senzaţia de vid, de uscăciune sufletească, de apăsarea sentimentului neîmplinirii. Aici, ne amin­tim de meditaţiile lui Heidegger cu privire la structurarea investigaţiei du­pă cuplurile care definesc fiinţa prin ceea ce i se opune: fiinţă şi devenire, fiinţă şi apa­renţă, fiinţă şi gândire, fiinţă şi obligativitate. „Originea disocierii fiinţă şi gândire, în speţă separarea dintre pricepere şi fiinţă, ne arată că e un lucru defel lipsit de importanţă: este vorba de o determinaţie a fiinţei omului care ţâşneşte din esenţa, ce trebuie deschisă, proprie fiinţei.”

Dacă se porneşte de la sintagma „fiinţă şi gândire”, ca apoi să se ajungă la cealaltă, „fiinţă şi devenire”, atunci concepţia generală despre fiinţa omului ca existenţă nu ar fi suficient de cuprinzătoare, înlăturând modalităţile prin care se reflectă gândirea, meditaţia şi devenirea. Meditaţia se fixează pe esenţa textului. Ajungem la lectură. În acest caz însă, lectura înseamnă mai mult decât des­cifrarea sistemului de semne scrise, marchează decodarea ansamblului de elemente comunicate pe calea discursului literar, filosofic, ştiinţific etc. Şi mai mult, lectura capătă aici şi sensul de interpretare, de analiză, de apreciere, cu atât mai prezent fiind cu cât literatura, de pildă, înseamnă o diversitate de mesaje, cu ambiguitatea înţelesurilor lor. Lectura intră în etapa ei finală, extrem de importantă pentru însăşi existenţa operei. În planul teoriei lecturii, inclusiv în cel al receptării, se înscriu multiple consecinţe, între care ideea că nu există lectură temeinică fără a se face legătura între actul receptării textului şi problema existenţei fiinţei în plan spiritual şi – în cel mai larg – cultural.

Încă o dată întrebarea: este viabilă aserţiunea – lectura ca subiect existenţial? Vom continua şi cu alt exemplu pentru a susţine argumentarea sau raţionamentul prin care putem trage o concluzie. Citim să învăţăm, citim să reţinem lucruri folositoare. Despre învăţătură, se spune că este mai important să acordăm atenţie înţelesului decât cuvintelor, iar despre înţeles, ar trebui să acordăm mai multă importanţă înţelesului final decât celui convenţional, dar la realizarea acestui înţeles final, important este să ne concentrăm pe înţelegerea înţelepciunii decât pe înţelegerea interpretativă a minţii. O derulare într‑o logică deplină, care nu este des întâlnită în realitate pentru că nu tot omul este dotat cu abilităţi mentale atât de precise. În schimb, el încearcă să demonstreze autenticitatea învăţăturii bazându‑se pe raţionamentul logic de care dispune. Se va ajunge la un înţeles, dar mai important ni se pare să învingem igno­ran­ţa cu care ne trezim în existenţă şi care continuă să ne însoţească pe par­cursul vieţii.

A citi este probabil o formă de supravieţuire în spirit, nu numai impulsul care ne scoate dintr‑o acută indiferenţă sau aţipire, este în acelaşi timp o formă de justificare intelectuală, trecând uneori de la discursul pronunţat de oralitate la cel fixat pe hârtie. Subiectul asupra căruia se apleacă cititorul nu este atât de important sau în orice caz nu atât de vital cât ispita de a citi despre el. Luăm în calcul probabilitatea lecturii pentru că ea face parte, vrând‑nevrând, din destinul omului, din acel prescris independent de voinţa lui. Şi nu în ultimul rând, lectura este o bună terapeutică pentru a rezista în faţa mediocrităţii care are tendinţa de a se extinde acaparator. Omul adună în timp ceva, adună o zestre care, cu şansă, se poate transforma ea însăşi în operă. Desigur, apare şi vulnerabilitatea ca parte a statutului ontologic al individului. Poate fi un mare vulnerabil la alte ispite, viaţa e complexă. Dacă nu rămâne un ignorant şi insen­sibil, se va lăsa uşor „pradă” subtilităţii de a citi, chiar şi din inocenta curiozitate de a vedea cum funcţionează expansiunea intelectuală.

Atunci când nu avem încotro s‑o luăm, spunem că alergăm în utopie sau în nostalgie, într‑un timp visat sau într‑un spaţiu exotic. Ne afundăm în lectură. Marii gânditori au ajuns, pe căi diferite, aproape unanim la ideea că existenţa noastră întreagă n‑ar fi supravieţuit fără istoria trăită şi lăsată nouă mărturie sub toate formele înfăţişate de istoria umanităţii. Nume de glorie precum Homer, Dante, Shakespeare, Goethe, Cervantes, Tolstoi, Eminescu, Hugo, Rilke, Whit­man, Tagore ne subjugă magnific, iniţiindu‑ne în marea literatură a lumii. Ne întoarcem la literatură pentru că aici ne întâlnim cu reperele idealismului renascentist, reconfortant şi senin într‑un timp grăbit şi bezmetic, aici poate o clipă de euforie se transfigurează în infinit, clipa în care mirarea însăşi naşte înţelepciune, precum sunetul fantastic din vibraţiile clopotului cu subtilă struc­­tură alchimică. Marguerite Yourcenar remarcase la vremea ei golul imens ce apare ca o discontinuitate uneori dezagreabilă între epoci, sisteme, curente şi generaţii, fapt care a ridicat sentinţa până la rangul de principiu: mai mult de­­cât un ideal etic, moartea este un ideal estetic. Dar acest lucru ne întoarce la modelul uman dintr‑un trecut îndepărtat, ceea ce este cu neputinţă din moment ce azi nu se mai operează cu sacrificii, voinţe, gânduri şi idealuri de tip cavaleresc sau trubaduresc, nici cu acceptul semnelor relevante ale „decăderii” în ispite nobile. Contemporanii lui Pascal, clasicizanţii, în genere, apoi romanticii au impus principii ţinând fie de cogitoul cartezian, fie de iluzia „rescrierii”. Contemporanii noştri, semioticienii sau poieticienii, reconstruiesc şi redefinesc statutul scriitorului în raport cu profilul epocii lor. Raporturi riguros stu­diate între personaje şi obiecte, între creator şi receptor, între scris şi citit – toate acestea solicită o foarte serioasă asimilare, literatura mergând până la a se confunda cu viaţa. Unii scriitori consideră important un text în relaţiile lui de intertextualitate, în determinările şi impulsurile care vor fi existând la apari­ţia lui. Literatura este însemnată pentru om în măsura în care ea l‑a marcat, înlesnindu‑i cunoaşterea şi autorevelarea, este importantă pentru că declanşează idei şi mecanisme care până la lectură erau doar în stare latentă. Apoi, şi nu în ultimul rând, textele literare invită cititorul la meditaţie, preluând din dilemele şi accentele autorului acele elemente şi nuanţe care‑i corespund cel mai bine existenţei lui. Lectura s‑a transformat într‑un perpetuu subiect existenţial.

Se spune că în Evul Mediu cei care ştiau să citească nu erau condamnaţi la moarte, indiferent care ar fi fost motivul osândirii lor. Citesc, deci exist căpăta va­loare de viaţă şi de moarte, lectura devenea o veritabilă protecţie şi a existen­ţei fizice, cartea era dorinţa înfiorată şi vibraţia spiritului, reprezenta ieşirea din nonexistenţă. Nu se cunosc prea multe amănunte din acea vreme pri­vind subiectul, dar faptul că reflecţiile de toate tipurile (mai ales cele filoso­fi­ce) au dăinuit, multe dintre ele sub vălul anonimatului, întăreşte orice presu­pu­nere cu trimitere la cititul cărţilor. Epocile următoare aveau să răspân­deas­că cu adevărat cartea în lume, consemnările care accentuau rolul cunoaşterii prin lecturi se înmulţeau. Paradoxal, odată cu sfârşitul Evului de mijloc, se cam pune capăt privilegiului amintit. Pe la anul 1750, un Diderot este arestat pentru că a publicat opusculul „Scrisoare asupra celor orbi spre folosul celor ce văd”. Un exemplu din lanţul multelor jertfe întâmplate ulterior. Citesc, deci exist, dar nu mai suntem atât de siguri de calitatea existenţială din zilele noastre? Cititul ca îndeletnicire de suflet şi minte se diluează văzând cu ochii. Presimţiri năvalnice şi nelinişti mistuitoare. Nu facem analize cu înverşunare şi dis­preţ, nici judecăţi cu inclemenţă pentru că exigenţele ar putea să se revendice doar de la principii prea dure. Actualitatea sintagmei Citesc, deci exist ne duce cu gândul mai ales la ceea ce ar avea ca rezultat conversaţiile purtate pre­venitor şi amiabil, pentru că numai ele lasă teren favorabil dialogului tolerant şi mişcării dezinvolte în lumea scrierilor. Seducţia cărţii va rămâne totuşi precum speranţa la care nu renunţă nimeni.