„Despre lectură sau suflarea vie a sanctuarelor” – Bogdan Mihai Mandache

Numeroase miniaturi medievale surprind imagini ale unor călugări aplecați asupra unor manuscrise fie pentru a le copia, fie pentru a le citi și reciti pentru a le memora, fie pentru a le citi, pentru a le pătrunde slova, pentru a le pune într‑un nevăzut dialog cu alte scrieri. Într‑un tablou al lui Caravaggio, sfântul Ieronim este reprezentat aplecat asupra unei mese încărcate de manuscrise, într‑un colț fiind un craniu, simbol al trecerii ireparabile a timpului, îndemn la a nu irosi nicio clipă. Bărbați și femei citind au devenit un subiect tot mai răspândit în pictura modernă, și amintim aici doar câțiva pictori care au transpus artistic imaginea cititorului: Emmanuel Benner, Torsen Vasastgema, Fabio Hurtado En­sueno, Jean‑Honore Fragonard, Berthe Morisot, Sylvere Seguin, Suzanne Vala­don, Carl Vilhelm Holsoe, iar în pictura românească, Theodor Pallady, Gh. Petrașcu sau Nicolae Vermont. În toate creațiile lor plastice în care au redat nobila îndeletnicire a cititului, pictorii au surprins cititorii și lectura făcută cu sârg, cu plăcere, într‑o atmosferă dominată de o blândă tăcere.

Cunoscutul scriitor argentinian Alberto Manguel și‑a dorit toată viața să trăiască printre cărți. La patru ani, a învățat să citească, de scris abia la șapte ani; nu e nimic surprinzător, Manguel susține că ar fi putut trăi fără să scrie, nu și fără să citească: „Citim ca să înțelegem ori ca să începem să înțelegem. Nu avem cum să nu citim. Cititul, aproape în aceeași măsură ca respirația, este o funcție vitală.” Pentru Alberto Manguel, fiecare carte era o lume în sine, o lume în care își găsea refugiul. Un „refugiu” care a început în 1964, când avea 16 ani, și s‑a angajat la librăria Pygmalion din Buenos Aires. Povestește cum citea cu pasiune cărțile venite în librărie, cum se atașa de o anume ediție, cum de multe ori nu mai aducea cartea în librărie, proprietara îngăduind ca în anumite limite angajații să nu aducă înapoi cărțile luate spre lectură. Manguel povestește despre întâlnirea cu Jorge Luis Borges care orbise și căruia tânărul elev și librar îi citea în timpul liber: „Sub o gravură de Piranesi, înfățișând ruine romane circulare, am citit Kipling, Stevenson, Henry James, câteva articole din enciclopedia germană Brockhaus, versuri de Marino, de Enrique Banchs, de Heine (dar pe acestea din urmă le știa pe de rost, așa că abia începeam să citesc când vocea lui ezitantă prelua și recita din memorie; ezita doar la cadență, nu și la cuvintele în sine, pe care și le amintea fără greș). Nu‑i citisem, până atunci, pe mulți dintre acești autori, așa că ritualul era unul ciudat. Eu descopeream textul în timp ce‑l citeam cu voce tare, în timp ce Borges își folosea urechile așa cum alți cititori își folosesc ochii, ca să exploreze pagina în căutarea unui cuvânt, a unei propoziții, a unui paragraf care să‑i confirme o amintire.” În acele lecturi, în alegerile făcute de Jorge Luis Borges se simțea „duhul libertății”, despre care vorbea scriitoarea Virginia Woolf asemuindu‑l cu suflarea vie a sanctuarelor pe care le reprezintă bibliotecile. Un sanctuar în care nu trebuie să lăsăm pe nimeni să ne spună cum să citim, ce să citim.

Fiecare cititor are propria istorie a lecturii, fiecare poate povesti experiența sa de cititor. Alberto Manguel vorbea despre istoria lecturii nu ca despre o cronologie care privește șirul aparițiilor cărților, fie ele în forma manuscriselor sau a cărților tipărite; există o istorie a lecturii văzută ca act de a citi, iar acest act nu este doar unul făcut în tăcere. Este grăitoare evocarea pe care i‑o face Augustin lui Ambrozie, un teolog cunoscut pentru plăcerea de a se retrage în solitudinea chiliei, pentru a citi. „Când citea”, scria Augustin, „ochii îi erau conduși pe pagini și inima îi brăzda mintea, iar glasul și limba îi erau în liniște. Adesea, când eram de față – căci nu era oprit ca cineva să intre, sau când cineva venea, să fie anunțat – l‑am văzut așa, citind în tăcere și niciodată altfel și, păstrând o tăcere îndelungată (căci cine ar fi îndrăznit să fie o povară pentru un om atât de atent?), ne retrăgeam și ne închipuiam că, în acel scurt timp, pe care‑l dobândea pentru întărirea forțelor spirituale, lăsat în pace de zarva afacerilor altora, nu voia să fie chemat la altceva și că, poate, se ferește ca nu cumva, fiind de față un ascultător atent și atras de cele ce auzea, dacă autorul pe care‑l citea ar fi pus vreo problemă mai încurcată, să fie nevoie să facă vreo expunere sau să discute despre anumite probleme mai grele și, cheltuind, pentru această discuție, timp, să citească mai puține volume decât ar fi voit, deși motivul mai drept pentru care citea în tăcere ar fi putut să fie nevoia de a‑și ocroti glasul, care i se strica foarte ușor.” Consemnarea lui Augustin trebuie așezată în cutumele vremii, când cititul în tăcere, parcurgerea silențioasă a unei pagini era ceva neobișnuit, la acea vreme, de cele mai multe ori, lectura făcându‑se cu voce tare. Descrierea făcută de Augustin poate fi văzută ca o primă mărturie clară înregistrată de literatura occidentală. În 1927, Josef Balogh a încercat să demonstreze că lectura în gând era necunoscută în lumea antică, afirmație contrazisă de Bernard Knox care susținea că în antichitate cărțile se citeau în mod normal cu voce tare, deși nu este nicăieri consemnat că lectura în gând ar fi fost ceva neobișnuit, dar exemplele pe care le oferea nu susțineau deloc convingător afirmația sa. Antichitatea a cunoscut mai multe moduri ale lecturii, dar cel mai răspândit era cititul cu glas tare, atât din cauza puținătății manuscriselor, cât și din slaba răspândire a științei scrisului și cititului, rezervată unei elite. Se citea cu glas tare și din bucuria de a se desfăta cu sunetul cuvintelor, literele fiind inventate, după spusa lui Aristotel, pentru a putea conversa cu cel absent. Pe urmele lui Henri Jean Martin, Alberto Manguel afirmă că „în fața unui text scris, cititorul avea datoria să dea glas literelor tăcute, scripta, dându‑le prilejul să devină, după cum se observă cu finețe în Biblie, verba, cuvânt rostit – spirit. Limbile primordiale ale Bibliei – aramaica și ebraica – nu fac deosebire între actul citirii și actul vorbirii; le numesc pe amândouă cu același cuvânt.”

În scriptorium, cititul și scrisul se făceau în tăcere, comunicarea între scribi făcându‑se prin semne. Pentru Ambrozie, cititul era un act solitar, lectura era un act spiritual, dar unii dogmatici s‑au grăbit să combată această tendință, motivând că cititul în tăcere face loc reveriei, primejdiei acediei, „molima care bântuie întru amiază”, demonul amiezii. Sigur, o carte citită în intimitate excludea orice formă de cenzură, de condamnare a unor pasaje care ar fi putut stârni nedumeriri sau interpretări neconforme cu dreapta credință. Era o comunicare fără martori între carte și cititor, lectura în tăcere devenea normă, așa încât se poate spune că, observându‑l pe Sfântul Ambrozie citind în acea după‑amiază din anul 384, Augustin vedea născându‑se o lume.

Cititul în tăcere care l‑a uimit pe Augustin a adus în discuție și capacitatea de memorare, imprimarea textului „pe tăblițele de ceară ale memoriei”; discuția era mult mai veche, din vremea lui Platon și Socrate. Dialogul Phaidros este unul în care, discutându‑se despre frumos, se ajunge la tema platoniciană a inferiorității limbajului scris, a superiorității oralității. Încă înainte de Platon, scrierea a căpătat la Atena drept de cetate; Eschil vorbea despre inventarea „grupărilor de caractere scrise” care constituie „memoria tuturor lucrurilor”. De acum, scrierea era cea care deține funcția tezaurizării mnemice. Deși dialogul platonician este unul despre natura dragostei, spre sfârșit, accentul cade pe meșteșugul literelor. Zeul Theuth se înfățișează într‑o zi regelui Thamus, al Egiptului, vorbindu‑i despre invențiile sale, numerele, socotitul, geometria, astronomia, jocul de table, zarurile și scrierea, toate urmând să‑i facă pe egipteni mai înțelepți. Ascultând toate acestea, regele îi spuse meșterului Theuth: „Tu, acum, ca părinte al literelor, și de dragul lor, le‑ai pus în seamă tocmai contrariul a ceea ce pot face ele. ­Leacul pe care tu l‑ai găsit nu e făcut să învârtoșeze ținerea de minte, ci doar readucerea aminte. Cât despre înțelepciune, învățăceilor tăi tu nu le dai decât una părelnică, și nicidecum pe cea adevărată. După ce cu ajutorul tău vor fi aflat o grămadă de prin cărți, dar fără să fi primit adevărata învățătură, ei vor socoti că sunt înțelepți nevoie mare, când de fapt cei mai mulți n‑au nici măcar un gând care să fie al lor.” Întâmplarea a fost un bun prilej pentru Socrate de a‑i aminti lui Phaidros, care voia să‑l încânte cu un discurs al lui Lysias, învățat pe de rost, că pentru cei din vechime important era ce spunea un stejar sau o piatră, nicidecum ceea ce era turnat în cuvinte scrise. Socrate compară scrierea cu pictura, continuând să reproșeze scrierii neputința de a furniza răspunsuri, învăluin­du‑se într‑o „foarte solemnă tăcere”. Gândul scris, dacă va fi întrebat, va răspunde numai un singur lucru, mereu același, „și de îndată ce a fost scrisă, odată pentru totdeauna, fiece cuvântare colindă pretutindeni, păstrând aceeași înfățișare și pentru cei ce o pricep, și pentru cei cărora nu le spune nimic”. Era vremea oralității, a dialogului, manieră în care este redată gândirea lui Platon, teren de înfruntare filosofică, din vechime până în zilele noastre. Socrate avea dreptate că gândul scris rămâne la fel indiferent ce ochi l‑ar citi, dar nu lua seamă că același gând scris putea stârni înțelesuri diferite. Plină de tâlc rămâne o întâmplare, povestită de Andronikos și de Aulus Gellius, în Nopțile attice, avându‑i protagoniști pe Aristotel și pe Alexandru cel Mare. Aristotel preda dimineața în Lyceu disciplinele acroatice, esoterice, destinate celor cu însușiri intelectuale, dragoste de studiu și putere de muncă, în vreme ce seara preda discipline exoterice tuturor tinerilor. Când Alexandru a aflat că Aristotel a publicat cărțile acroatice, i‑a trimis o scrisoare filosofului cu reproșul că n‑a făcut bine publicând cărțile cu disciplinele acroatice, „Căci prin ce altceva voi putea fi mai presus de ceilalți, dacă cele ce am învățat de la tine vor fi comune tuturor. Eu aș vrea să mă disting prin învățătură mai mult decât prin puterea armelor și prin bogăție.” Aristotel i‑a răspuns astfel: „Cărțile acroatice de care te plângi că au fost publicate și de aceea nu mai sunt ca niște taine ascunse, să știi că n‑au fost publicate, nici nepublicate, fiind că ele sunt inteligibile numai pentru aceia care m‑au ascultat.”

În plin Ev Mediu, la mijlocul secolului al XIII‑lea, Richard de Fournival, cancelar al catedralei din Amiens, teolog de mare deschidere intelectuală, un erudit recunoscut, polemiza în Bestiarul iubirii cu Socrate, era în dezacord cu afirmațiile filosofului grec despre scris, arătând că prin scris oamenii ajungeau să‑și îmbogățească tezaurul cunoașterii. Dar de Fournival preia ideea lui Socrate privitoare la imagine și cuvânt, porțile prin care la memorie ajung văzul și auzul, imaginea slujind ochiului și cuvântul, urechii: „Și se ajunge la același efect prin imagine și prin cuvânt. Căci văzând imaginea pictată a unei istorii, cea a Troiei sau o alta, vedem faptele bărbaților viteji care au trăit în trecut, ca și cum ar fi fost de față. […] Și în acest scop vă trimit prin această scriere și imaginea și cuvântul pentru ca, nefiind de față, această scriere să mă aducă în memoria voastră prin imaginile și prin cuvintele sale, ca și cum aș fi de față.” Cartea, scrisul păstrează și transmit amintirile. Socrate a trăit într‑o vreme în care textul scris nu era la îndemâna oricui, deși existau cărți scrise, iar comerțul cu cărți începuse să se dezvolte.

A fost o vreme când un text scris, un manuscris, era citit de mai multe ori până era memorat, cititorul devenind el însuși o carte sau mai multe cărți. În mănăstirile apusene, unde se păstrau vechi texte, izbucneau de la lumânări uitate incendii care mistuiau comori scrise; erau călugări care aveau putere de memorare, devenind astfel ei înșiși biblioteci. Pe vremea când studia la călugării cis­tercieni, Jean Racine a fost surprins citind romanele grecești Iubirile lui Theo­genis și Haricleea, iar cartea a fost aruncată în foc; a găsit un al doilea exemplar, s‑a ascuns ca să‑l citească, a fost din nou prins și cartea condamnată focului. După ce a citit‑o și a treia oară, a învățat textul pe de rost, apoi a mers la paracliserul vigilent și i‑a spus că poate arde cartea, o memorase. În dialogul Secretum meum, Petrarca imaginează un dialog cu Augustin care îl îndrumă să facă notițe pe marginea cărților citite: „De câte ori citești o carte și dai peste unele fraze minunate care simți că‑ți mișcă ori îți încântă sufletul, nu te încrede în puterea propriei inteligențe, ci forțează‑te să le înveți pe de rost și fă‑ți‑le familiare meditând asupra lor.” Unul dintre profesorii lui Alberto Manguel îi povestea elevului său despre tatăl său, care, în anii petrecuți în lagărul de concentrare, era biblioteca din care au citit tovarășii lui detenție; peste ani, Manguel văzând în tatăl profesorului său unul dintre cei în memoria căruia fusese salvată o carte ca în distopia Fahrenheit 451, a lui Ray Bradbury.

Lectura lui Platon oferă o plăcere intelectuală unică, dialogurile sale filosofice aducând bucurie, bogăție intelectuală, prospețime cu fiecare nouă lectură, autenticitate, forță simbolică, sentimentul că sub ochii cititorului renaște atmosfera ateniană. Socrate nega scrisului posibilitatea de a reproduce gândirea în manieră integrală, dialogurile platoniciene trimițând la o altă sferă, la un al doilea plan specific tradiției antice aferente filosofiei orale cultivate de Platon. Nu avea Socrate de unde să știe că după mai bine de două mii de ani, un filosof, N.A. Whitehead, avea să scrie că întreaga filosofie occidentală nu este decât o notă în subsolul unei pagini din Platon…