„Cartea interzisă. Cenzura în bibliotecile româneşti în secolul al XX-lea” – Ilie Zanfir

Cenzura a reprezentat de‑a lungul timpului o metodă de control a maselor, care s‑a exercitat prin înlăturarea acelor pasaje, fraze sau capitole ce contraveneau din punct de vedere politic, moral sau social cu ideologia dintr‑un anu­­mit stat. În statele unde s‑a practicat cenzura, aceasta a fost strâns legată de ideologie, văzută ca un ansamblu de idei care trebuiau să ofere fundament conducerii de stat pentru a acţiona în direcţia interzicerii acelor manifestări ca­re, într‑o formă sau alta, i se opuneau.

În societatea contemporană, s‑a acreditat de multe ori ideea conform căreia cenzura este apanajul societăţilor comuniste, deci a unei perioade care co­res­­punde aproximativ ultimului secol şi jumătate. Această idee a apărut ca ur­ma­re a conflictului ideologic între est şi vest, între gândirea de tip vestic, care pu­ne un accent deosebit pe libertatea exprimării şi gândirea în opoziţie, a societăţilor în care aceasta este suprimată. De cele mai multe ori aceste societăţi sunt situate în zona estică a lumii, apărând încă o dată o dihotomie est‑vest. Cu toate acestea, cenzura s‑a manifestat încă din antichitate, un exemplu elocvent fiind cel al lui Socrate care a fost obligat să bea otravă pentru că nu a recunoscut că scrierile sale ar fi corupt tineretul atenian şi că erau împotriva divinităţilor, apoi urmează exemplul bisericii catolice care a creat instituţia Inchiziţiei. Crearea „Index Librorum Prohibitorum” în 1559 a deschis calea instituţionaliză­rii ideii de înlăturare din spaţiul public a celor care scriau în contradicţie cu re­gimul de stat de atunci. Lista creată de biserica catolică includea printre altele, scriitori şi filosofi precum Boccaccio, Dante, Descartes, Diderot, Hugo, Kant, La Fontaine, Lamartine, Montesquieu, Pascal, Rabelais, Spinoza, Swift, Voltaire, Galilei, adică multe din personalităţile care au contribuit la crearea siste­mu­lui de gândire existent în societatea ultimelor două secole. Ulterior, inchiziţia s‑a orientat şi asupra zonei coloniilor spaniole din America de Sud, acolo un­de au fost distruse multe din manuscrisele culturii Maya.

Secolul al XX‑lea a fost martorul unor forme extreme de cenzură, cum au fost cele din spaţiul fostei Uniuni Sovietice sau a ţărilor aflate în zona ei de in­flu­enţă, dar şi în China. De exemplu, în Germania nazistă au fost supuse cenzurii cărţile care aparţineau unor autori evrei sau cele care nu corespundeau ide­a­lurilor ariene ale lui Hitler. În egală măsură, nu ar trebui să neglijăm existenţa acestui fenomen în state precum Marea Britanie, care impunea un control strict a ceea ce se publica în coloniile sale, adică în Australia, Canada, India, Africa sau în SUA. Deşi, în mod formal, cenzura publicaţiilor şi a filmelor nu a existat în SUA, sunt binecunoscute exemplele unor cărţi aparţinând unor autori valoroşi ai literaturii americane care, din diferite considerente, au fost in­ter­zise, printre acestea fiind Aventurile lui Huckleberry Finn de Mark Twain, Auto­biografia lui Malcom X de Malcom X şi Alex Haley, Mult iubită de Toni Morrison, Îngroapă‑mi inima la genunchiul rănit de Dee Brown, Chemarea stră­bunilor de Jack London, De veghe în lanul de secară de J.K. Sallinger, până la Marele Gatsby de F. Scott Fitzgerald, dar şi altele. Motivele cenzurării unor astfel de cărţi sunt multiple: folosirea unor cuvinte ofensatoare, cum ar fi „ne­gro­tei”, descrierea în amănunt a unor crime, aproape ca într‑un manual despre uci­dere, violenţa, chestiunea expansiunii americanilor în teritoriile amerindie­ni­lor, caracterul obscen, blasfemiator sau portretizarea unei vieţi decadente a unei elite americane. Poate cel mai cunoscut exemplu de cenzură a timpului nos­tru este instituirea pedepsei cu moartea pentru autorul volumului Versetele satanice – Salman Rushdie, dar şi a editorilor săi. Deşi autorul este de origine indiană, autorităţile iraniene fundamentaliste au considerat această carte ca fiind ofensatoare pentru Islam, reacţionând violent, unul dintre editorii săi fiind ucis, iar alţii grav răniţi în diferite incidente.

După cum se poate observa cu uşurinţă, cenzura cărţilor şi a autorilor îşi are cauza în motive de natură statală, culturală şi religioasă.

Fenomenul cenzurii nu a lipsit nici la nivelul bibliotecilor, instituţii care păs­trează memoria umanităţii. De multe ori, manifestarea cenzurii la nivelul bibliotecilor a îmbrăcat forma distrugerii acelor documente care contraveneau normelor epocii. Distrugerea celor peste 400.000 de documente din biblioteca din Alexandria sau incendierea volumelor din colecţia Universităţii din Oxford, din ordinul expres al regelui, reprezintă exemple clare ale felului în care s‑a apli­cat cenzura în biblioteci.

În România anului 1945, apar pentru prima dată aşa‑numitele fonduri in­ter­dicţionale sau fonduri secrete care însemnau retragerea din circulaţie a acelor documente ce „aveau caracter fascisto‑hitlerist” ori conţineau elemente ca­re contraveneau relaţiilor bune dintre România şi Naţiunile Unite sau Uniunea Sovietică Mecanismul prin care s‑a aplicat această listă interdicţională a fost întocmit în baza Decretului‑lege nr. 364 „pentru retragerea unor anumite publi­caţii periodice şi neperiodice, reproduceri grafice şi plastice, filme, discuri, me­dalii şi insigne metalice”, dat la 2 mai 1945 de către Regele Mihai şi publicat la data de 4 mai în Monitorul Oficial. Difuzarea pentru punerea în aplicare s‑a re­alizat prin emiterea unei broşuri separate. Titlul ei era „Lista publicaţiilor scoa­se din circulaţie” şi conţinea tipărituri al căror conţinut contravenea princi­piilor bunelor relaţii între România şi Naţiunile Unite. Conţinea publicaţii apă­rute între 1 ian. 1917 şi 23 aug. 1944, pe acelea care răspândeau idei fascis­te, naziste, legionare şi şovine. Operaţiunea cuprindea mai multe etape: întoc­mirea listelor cu cărţile interzise, activitate care se făcea la nivel central, de că­tre o comisie ministerială, şi la nivel local de către tipografii, edituri, anticariate, biblioteci, instituţii publice deţinătoare de fonduri de carte; scoaterea şi pre­darea publicaţiilor interzise către Prefecturile judeţene sau Depozitul Oficiu­lui de Hârtie, pentru distrugerea lor; depozitarea pentru consultare restrân­să sau supravegheată în cadrul bibliotecilor care beneficiază de Depozit Le­gal; şi nu în ultimul rând pedepsirea celor care nu respectau această lege. Lis­ta a fost întocmită sub egida Ministerului propagandei de către Comisia pen­tru aplicarea art. 16 al Convenţiei de Armistiţiu, publicată în Monitorul Ofi­cial (Partea I) nr. 219 din 22 septembrie 1944. Convenţia de Armistiţiu stipula prin Articolul 16: „Tipărirea, importul şi răspândirea în România a publicaţiilor periodice şi neperiodice, prezentarea spectacolelor de teatru şi a filmelor, funcţio­narea staţiunilor de TFF, poştă, telegraf şi telefon vor fi efectuate în acord cu înaltul Comandament Aliat (Sovietic).

Urmau să fie scoase din circulaţie lucrări ale lui I. Antonescu, M. Antones­cu, autori fascişti, legionari, lucrări cu caracter antisovietic şi anticomunist, cărţi despre Basarabia, Bucovina şi Transnistria, cele referitoare la corporatism, scrieri literare şi filosofice naţionalist creştine, scrieri polemice despre francmasonerie, scrieri filogermane, filoitaliene, filojaponeze sau scrieri anti­en­gleze. Ulterior, lista acestor cărţi a fost amendată prin alte acte normative. Is­toria României interbelice – evocată în almanahuri, calendare, atlase, ghiduri şi pliante turistice care deţineau informaţii despre Bucovina şi Basarabia – a fost ştearsă prin interzicerea acestor publicaţii.

Listele au continuat să apară periodic sub formă de broşuri, astfel: Publica­ţiile scoase din circulaţie până la 1 august 1945, Bucureşti, Ministerul Propa­gan­dei (Comisia pentru aplicarea articolului 16 din Convenţia de Armistiţiu), 1945; Publicaţiile scoase din circulaţie (Broşura nr. 2), Bucureşti, Ministerul Pro­pagandei (Comisia pentru aplicarea articolului 16 din Convenţia de Armistiţiu), 1945; Publicaţiile scoase din circulaţie (Broşura nr. 3), Bucureşti, Ministe­rul Propagandei (Comisia pentru aplicarea articolului 16 din Convenţia de Ar­mistiţiu), 1945; Publicaţiile scoase din circulaţie până la 1 iunie 1946, Bucureşti, Ministerul Informaţiilor (Comisia pentru aplicarea articolului 16 din Con­venţia de Armistiţiu), 1946; Publicaţiile interzise până la 1 mai 1948, Bucu­reşti, Ministerul Artelor şi Informaţiilor, 1948; Publicaţiile interzise. Supliment I. 1 Mai – 1 Noiembrie 1948, Bucureşti, Ministerul Artelor şi Informaţiilor, 1948.

Deşi la 1 noiembrie 1948 au fost interzise cetăţenilor României nu mai pu­ţin de 8.438 de titluri, campania de interzicere a cărţilor necomuniste a conti­nuat după 1948, odată cu ascensiunea comunismului în România.

Astfel, între anii 1950‑1956 bibliotecile publice primesc noi numere ale unor broşuri: în 1957 sunt elaborate de către Ministerul Culturii „Instrucţiunile nr. 198”, care aduc noi reglementări privind fenomenul interdicţional al căr­ţi­lor. Sunt constituite comisii regionale/raionale, de epurare a cărţilor. În aces­te comisii intră şi delegaţi ai aparatului de stat. Cărţile scoase sunt gestiona­te în fondul special, constituit în bibliotecile care au fost nominalizate să de­ţină astfel de fonduri. Local, în perioada 1957‑1959, se realizează scoaterea căr­ţilor supuse interdicţiei, de către comisii formate din directorii bibliotecilor şi câţiva bibliotecari, şefi de servicii.

Au fost elaborate Instrucţiunile cu privire la selectarea cărţilor din fondul bibliotecilor sau Regulamentul privind importul materialelor de presă şi edi­tu­ră, clasificarea, păstrarea şi folosirea acestora, urmate de introducerea In­struc­ţiunii nr. 346/13 octombrie 1960 privind stabilirea categoriilor fondurilor de cărţi din biblioteci, elaborate de Ministerul învăţământului şi Culturii, Direcţia Generală a Aşezămintelor Culturale, prin Fondul de Stat al Cărţii, înfiinţat ini­ţial de Direcţia bibliotecilor şi contopit apoi în BCS, cu avizul Direcţiei de Control şi Orientare pentru Administraţia Locală de Stat. Sunt alcătuite listele cu bibliotecile din ţară care au dreptul să deţină fondul D („documentar”, accesibil doar unor specialişti, cu aprobare) şi fondul S („special”, aproape inaccesibil). Biblioteca Judeţeană „V.A. Urechia” se numără printre bibliotecile nominalizate cu un fond de documente interzise constituit din aproximativ 2500 de titluri.

Lucrările ştiinţifice sunt introduse sub acelaşi regim. Publicaţiile cu carac­ter tehnico-ştiinţific sunt scoase din aceste fonduri şi redate publicului abia în 1964.

După moartea lui Gheorghe Gheorghiu‑Dej, Nicolae Ceauşescu, în 1965, dă Instrucţiunile nr. 1003 din 15 august 1968, privind clasificarea, păstrarea, circulaţia fondurilor de bibliotecă (elaborate de Comitetul de Stat pentru Cultu­ră şi Artă ca urmare a unei decizii a Biroului Executiv al CC al PCR), prin care se scot din circulaţie documentele partidului comunist anterioare.

Perioada 1968‑1971 constituie liberalizarea regimului cărţii, dar numai pâ­nă la emiterea aşa‑numitelor „teze din iulie” 1971 ale lui Nicolae Ceauşescu, urmate de Instrucţiunile CC al PCR referitoare la Propuneri(le) de măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii ideologice, de educare marxist‑leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii.

Intransigenţa ideologică răstoarnă radical criteriile valorice din toate do­me­niile vieţii printre care cultura şi, în mod special, literatura. Libertatea de opi­nie şi exprimare se restrânge vertiginos, simultan cu creşterea intensităţii ma­nifestărilor propagandistice. Astfel, se reverifică fondurile de cărţi din bibli­o­teci, achiziționându‑se de la populaţie cărţile neconforme cu noile exigenţe ale regimului, trecându‑se treptat la forma controlului materialelor care apăreau în presa vremii, a cărţilor tipărite şi, nu în ultimul rând, a cărţilor care se re­găseau pe rafturile bibliotecilor din ţară. Aşa se explică faptul că alte noi mii de cărţi sunt orientate spre fondurile secrete ale bibliotecilor.

În acest context, scriitorii şi poeţii au creat alte modalităţi de comunicare ale răscolirilor vitale. Ei au iniţiat un scris aluziv, aparent evocativ, fals laudativ sau de‑a dreptul ironic, sub camuflajul mijloacelor literare, un scris capabil să escamoteze barierele cenzurii comuniste. Valorile se conservă la gânditorii neproletcultişti ai vremii, neaderenţi la ideologia teoriei de stânga în străfundul inimii lor. Aceasta a fost şi soarta lui Arghezi, Sadoveanu, Topîrceanu, Pre­da, toţi plătind tribut de recunoaştere artistică regimului, doar ca pretext pentru supravieţuirea literară.

Cu toate acestea, literaţii români nu renunţă la conştiinţa valorii lor şi, în ţară sau în străinătate, trec la realizarea unei literaturi interzise, de sertar, li­te­ra­tură împletită cu memoria faptelor reale.

Putem concluziona că cenzura a reprezentat de‑a lungul timpului o moda­litate de exercitare a puterii. Prin limitarea accesului la informaţiile care con­traveneau politicii de stat, s‑a reuşit treptat şi sigur să se înlăture pe cât de mult posibil orice urmă de opoziţie, iar apoi prin mijloacele persuasiunii s‑a re­uşit inocularea ideilor noului regim politic.

Cu toate că bibliotecarii au acceptat să îndeplinească sarcinile politice trasate de regimul totalitar, ei nu au făcut uz de ele, dovadă fiind multele situaţii printre care merită enumerate: nu s-a acţionat ca documentele nominalizate aflate în colecţiile bibliotecii să fie trimise la topit; chiar dacă documentele erau scoase din circuitul public, anumiţi utilizatori aveau acces la documentele in­terzise, prin bunăvoinţa bibliotecarului; bibliotecarul avea informaţii despre intelectualii care deţineau anumite exemplare din titlurile interzise şi îndrumau utilizatorii către aceştia.

 

Câteva titluri interzise:

Autori români

• Agârbiceanu, Ion. Ceasuri de seară. Bucureşti: Cartea Românească, 1925, Cota II 12.808
• Bacalbaşa, Constantin. Bucureştii de altădată. Vol. 4: 1910‑1914. [Bucureşti]: Universul, 1936, Cota III 1.652(4)
• Crainic, Nichifor. Darurile pământului. Bucureşti: Cartea Românească, [1929?], Cota II 14.620
• Densusianu, Ovid. Graiul nostru: Texte din toate părţile locuite de români. Vol. 1‑3. Bucureşti: Atelierele Grafice Socec, 1906, Cota II 4.230
• Eminescu, Mihai. Opera politică. Vol. 1‑2. Bucureşti: Cugetarea, 1941, Cota II 806 (1‑2)
• Goga, Octavian. Coşbuc. Discurs de primire rostit în şedinţă solemnă la 30 maiu 1923 sub preşedinţia Maiestăţii Sale Regelui, Cota III 5.640
• Gyr, Radu. Poeme de răsboiu. [S.l.]: Editura Goijan, 1942, Cota IV. 1.230
• Iorga, Nicolae. Desvoltarea imperialismului contemporan: Lecţii la Universitatea din Bucureşti. Vol. 1‑2. Bucureşti: Tipografia ziarului „Universul”, 1940, Cota I 5.510 (1-2)
• Maniu, Iuliu. Problema minorităţilor. Bucureşti: Cultura Naţională, 1924, Cota III 752
• Manoilescu, Mihail. Cum putem reînvia leul de aur? Bucureşti: Cultura Na­ţională, 1923, Cota III 752
• Marcu, Alexandru. Itinerar adriatic. [Craiova]: Scrisul Românesc, 1937, Cota II 13.034
• Popescu, Stelian. O călătorie în Suedia. Bucureşti: Universul, 1924, Cota II 2.493
• Sân‑Giorgiu, Ion. A doua primăvară: Sonete. Bucureşti: Tipografia Ziarului „Universul”, 1940, Cota II 12.881
• Seişanu, Romulus. Dobrogea, gurile Dunării şi Insula Şerpilor. Bucureşti: Tipografia ziarului „Universul”, 1928, Cota III 7.295
• Urechia, Vasile Alexandrescu. Cestiunea Bessarabiei. Bucuresci: Tipografia C.P. Conduratu & I.S. Rădilescu, 1871, Cota III 5.781
• Vaida‑Voevod, Alexandru. Revoluţia lui Horia: Conferinţă ţinută la radio în seara zilei de 01 Noembrie 1934. Bucureşti: Tiparul Academic, 1934, Cota III 3.579

 

Autori străini

• Churchill, Winston. Viaţa mea. Ed. a 2‑a. Bucureşti: Institutul de Arte Gra­fice „Zori de zi”, [19‑?], Cota II 12.593
• Hitler, Adolf. Discursul Fuhrerului rostit la 30 Ianuarie 1942 în Sport­pa­lastul din Berlin la aniversarea a noua a venirii la puterea naţional‑so­cia­lis­mului german. [S.l.: s.n.], 1942, Cota II 14.930
• Rosenberg, Alfred. Gestaltung der Idee. Bänd 2. München: Zentraverlag der N.S.D.A.P. [1943], Cota II 17.518 (2)
• Sombart, Wemer. Socialismul german. Bucureşti: Socec, [1934], Cota III 3.345 Iaşi.