„Impersonal: despre indiferență, ignoranță, ură…” – Manuela Teodora Balașca Mihoci

Indiferența și ignoranța se pare că merg alături de valorile reale și universale ale umanității, iar uneori se dovedesc mai puternice ca orice argument: societatea modernă ne‑o dovedește zilnic, prin alegerile actorilor săi, prin deciziile politice ale națiunilor, prin starea de fapt a istoriei la timpul prezent. Istoria noastră personală, a familiilor noastre, a comunităților, abundă de aceste stări: vizibile sau mai puțin vizibile, mascate cu eleganță și îmbrăcate meschin în surâsuri și saluturi de politețe, măști impersonale menite să falsifice ființa umană. Cum afirma Balzac: „Există fapte mici în aparenţă, dar care în viaţa sufletească sunt evenimente mari. Într‑adevăr, uneori, un gest conţine o întreagă dramă, accentul unui cuvânt destramă o întreagă viaţă, indiferenţa unei priviri ucide cea mai fericită iubire.”

O incursiune în trecutul nu foarte îndepărtat al omenirii scoate la iveală prezența acestor stări la nivel religios, cultural, politic, iar explicațiile interogărilor „de ce?” și „cum?” nu aduc mai multă lumină. Orice schimbare a unui regim, a unei stări, a unui curent cultural, a unei religii se face printr‑un proces de expansiune și într‑o dinamică aureolată de ignoranța celor mulți, interesele celor puțini, de indiferența celor needucați și de interesele meschine ale grupurilor minore cantitativ. În tot orizontul de posibilități, privind istoric spre trecut, se distinge o fragmentare, o serie de breșe culturale bine speculate de cei ce impun schimbări; doar că aceste schimbări se fac de la nivel micro și afectează pe termen lung mari comunități de oameni, viețile unor națiuni, prosperitatea lor, dezvoltarea culturală și economică.

În era globalizării „forțate”, ne oprim pentru o clipă, întrebând sub ce auspicii mergem mai departe și ce ne dorim de fapt noi, europenii secolului al XXI‑lea. Geografia, genetica, economia par să suporte bine fenomenul globalizării; spiritualul, religiosul, culturalul însă au de suferit profund și iremediabil; ele stau sub intensitatea urii tacite ce poate avea efectul unui analgezic atribuit fără voie, la pachet cu dorința unificării, iar prețul rămâne să fie plătit de generațiile ce ne vor urma și al căror acord nu îl avem.

Sub concepte elegante ascundem neputinți de adaptare; părem deschiși prin cultură și credință, dar nu suficient pentru a asimila pe cel care este altfel, pe cel de nicăieri, care ne cucerește și se impune treptat, fără voia și acordul nostru. Ne rămâne amăgirea că suntem mai buni și mai primitori, că avem oaspeți și suntem gazde, până ne vom da seama că alții fac legile pentru noi, legi „după chipul și asemănarea lor”, după credința și obiceiurile lor. Iubirea creștină nu se trăiește așa; ne amăgim cu bunătatea noastră și negăm valorile moștenite tocmai de dragul noutății intrate în casa noastră comună.

Politic, pentru a impune ceva azi, observăm că nu mai au prioritate cuvântul, legea scrisă și clară, ci forța străzii. De ce ne cerem drepturile în stradă, prin mitinguri și proteste într‑o așa‑zisă modernitate deschisă pentru dialog? Unde ne este retorica argumentativă, forța cuvântului, morala și franchețea declarațiilor, educația, eleganța vorbirii, liderii, curajul civic, logosul stilat, calități atât de necesare azi în viața politică a societăților?

Câștigăm tehnologic prin știință, inteligență artificială și ne distrugem ecologic însuși mediul în care suntem chemați să creăm; suntem în plin paradox și rătăciți axiologic, într‑o dezvoltare risipitoare de valori, fără scopuri unificatoare; avem principii capitaliste și acceptăm cutume islamice, cităm din drepturile omului, dar le respingem pe cele universale; trăim în sisteme haotice, în ciuda logicii și algoritmilor bine stabiliți. Pe măsură ce istoria își urmează cursul, alegerile umane nu sunt în beneficiul omului, ci parcă contra lui; este un alt paradox greu explicabil, măsurabil, cuantificabil la timpul prezent. Omul este propriul său dușman prin alegerile sale libere sau aparent libere, deoarece suntem sub jugul ideilor culturale ce migrează cu rapiditate și conspiră și aspiră spre postmodernism (alt concept slab asimilat de istorie).

Istoria însumează generațiile trecute, prezente și nu putem afirma încă, dar le conturează pe cele viitoare; scriitorul ceh Milan Kundera, în romanul său Ignoranța, nu vizează doar situația emigranților din Cehoslovacia anilor de după 1968, ci atinge fin raportul dintre trecut, prezent și viitor. În viziunea sa,„Toți se înșală în privința viitorului. Omul nu poate fi sigur decât de clipa prezentă. Dar e într‑adevăr sigur? Poate el cu adevărat să cunoască prezentul? E în stare să‑l judece? Firește că nu. Căci cum ar putea cel care nu cunoaște viitorul să înțeleagă sensul prezentului? Dacă nu știm spre ce viitor ne duce prezentul, cum am putea afirma că acest prezent e bun sau rău, că merită acordul, neîncrederea sau ura noastră?”

Ce putem atunci cunoaște clar? Stările de fapt, în momente‑cheie ale istoriei, prin alegerile libere sau nu, direcțiile și ideile, ideologiile și modelele prezentului într‑un spectru larg ce însumează Occident, Orient, revoluții științifice, paradigme în proces de schimbare, spontaneități sociale și civice, lupte politice de moment, strategii de gândire prezente, creștinism și islamism într‑o simbioză greu de imaginat practic și, peste toate, cursul ireversibil al timpului…

Suntem sclavii fără lanțuri vizibile ai unui sistem monolit ce dorește să realizeze empiric alianțe între puteri politice, economie, cercetare și credințe, ignorând natura unică a individului social, cât și alianțele regimurilor diferite. E adevărat, nu putem ști totul, dar pare că ignorăm/nu știm esențialul vieții umane, scopul la care am fost chemați și pentru care am fost creați; în această ecuație, divinitatea nu are niciun loc clar.

Nu știm că tradiția și evoluția științifică pot coexista și se pot împlini împreună; nu știm că între ignoranță și toleranță sunt mari diferențe și uriașe dezavantaje; nu știm că: „Asemănătoare unei injurii care nu mai înseamnă nimic – dacă odinioară însemnase totuşi ceva –, toleranţa, prin definiţie, este o insultă adusă realităţii, precum şi o depreciere adusă inteligenţei. Departe de a fi o virtute, ea nu consfinţeşte decât indiferenţa şi neputinţa.” (Vladimir Ghika)

Dovezile și alternativele disponibile sunt asamblate de oamenii politici și de știință, dar coroborarea lor duce la cunoașterea parțială, astfel și tradiția, și dogma, și noul și vechiul subzistă în incertitudinea procentelor, a statisticilor cu marjă de eroare și a probabilităților mai mult sau mai puțin sigure. Adevărul în acest caz este puțin cunoscut, chiar și pentru știință, veritabilul test fiind utilitatea sau cum afirma filosoful Francis Bacon, în Novum Organum (1962), puterea.

Progresul și puterea, concepte abstracte bine însușite și râvnite, nu reușesc să rezolve azi problema migrației neasimilate a islamului, nici crizele economice ale țărilor Africii, nici demografia scăzută a țărilor europene cu populație îmbătrânită și obosită, nici criza creștinismului ce pare să piardă teren în fața noilor religii și a statelor unite ale Europei, tot mai slabe în credință și cu o puternică criză de identitate creștină; de la problema individului pierdut/risipit în tehnologii și descoperiri științifice, tot mai depresiv și singur, la cea a națiunilor confuze, hrănite cu ideologii politice corecte și păcălite că multiculturalismul îmbogățește pe toată lumea, e doar un pas.

Tot mai fragmentați în plan personal, indivizii nu se regăsesc decât cu greu în unitatea aparentă a Europei și a politicilor sociale actuale, gândesc aici nu doar la diferențele economice dintre state, dar mai presus la ceea ce ține de stabilitatea intelectuală, emoțională, spirituală a mediului în care se desfășoară fiecare.

Aici am ajuns prin ignoranța alegerilor noastre libere, în numele unei libertăți neînțelese și a pierderii valorilor universale ale umanității, moștenite prin credință și har; mai săraci decât strămoșii noștri de acum două, trei generații. Chiar și conceptul despre moarte este modificat; niciun curent ideologic nu e preocupat de viața de apoi, de suflet sau de soarta omului ce părăsește această lume. Epoca tehnicii promite o prelungire a vieții, dar planul divin nu are loc în acest proiect artificial; nebuloasa acestor vremi nu mai garantează nimic nobil, generos, echilibrat în beneficiul omului ca întreg.

Trăim sub auspiciile unei nevroze colective, ușor haotice, alimentate continuu de trusturile de presă și de informațiile tipărite fără discernământ profesional, fapt ce duce la creșterea ignoranței și la oboseala interogării privind adevărul vieților noastre, la hiperbolizarea reală a stresului (boala acestui secol).

Comunicarea viciată este una dintre traumele timpului prezent și noi, ca ființe finite, nu putem exista nici hrănindu‑ne cu iluzia unui viitor promis, nici cu nostalgia adamică a raiului pierdut. Prezentul este casa noastră ca ființe temporale și, modern, suntem cuantificați în termeni economici de profit, câștig, producție; noi, oamenii, mașini vii, alături de roboți, nanotehnologie și tehnici avansate. Capitalul uman este tot mai puțin privit ca resursă vie în umanitatea sa și tot mai mult analizat ca bun de consum, de utilizat.

De aici, apare un alt rău modern, ura; nu este ca ura dintre Cain și Abel redată de textul creștin revelat, ci e stilizată și estetizată în termeni capitaliști, chiar și obiectul ei nu mai are valoare economică, ci cunoaște gradul superior al urii intelectuale și de poziție socială, al inteligenței corect însușite în opoziție cu prostia, analfabetismul funcțional și furturile intelectuale/plagiatul la toate nivelurile. Reacțiile semenilor sunt pe măsură; nu banii și pământul ne lipsesc, nu pentru ele luptăm și speculăm oportunități, ci funcțiile, recunoașterea gradelor, a diplomelor, a prestigiului și poziției scaunului cât mai înalt. Pentru acestea ucidem sau complotăm, mai nou…

La timpuri noi, interese noi; să regândim unde suntem, ce ne dorim și cum vrem să fim percepuți și tratați, noi, ca persoane, ca familii, „oameni cu rădăcini în cer” (cum afirma un monah ortodox), dar cu numeroase probleme pământești. Ce ne face fericiți? A studiat cineva fericirea?