„Porţile municipiului Iaşi” – Mihai Caba

De aproape patruzeci de ani, pe căile de acces în Cetatea de pe cele şapte coline, cea de la sud, dinspre Vaslui, şi cea de la nord‑vest, dinspre Tg. Frumos, mu­nicipiul Iaşi îşi întâmpină onoraţii săi oaspeţi – trecători ocazionali prin aceas­tă vatră străveche de istorie, cultură şi spiritualitate românească – cu por­ţile sale larg deschise, în semn de mare cinstire adusă celor care doresc să vadă/ revadă… „oraşul ce‑şi spune şi astăzi cu mândrie Capitala Moldovei”, remarcat admirabil şi cu multă luare aminte şi de către vremelnicul „trăitor de Iaşi”, Nicolae Iorga.

După reforma din 1968, care stabilea noile jaloane de împărţire teritorial‑ad­ministrativă a României în judeţe, municipii, oraşe, comune şi sate, marca­rea prin indicatoare vizuale a teritoriului aferent fiecărei localităţi a devenit o necesitate şi o obligativitate a diriguitorilor acestora. Cu toate că reforma de­ta­lia concret conţinutul şi forma acestor indicatoare de localitate pentru toate ti­purile unităţilor administrative nou înfiinţate, ea a lăsat, totuşi, la latitudinea „puterii locale”, modalitatea sugerării specificului teritorial, îndeosebi pentru „pietrele de hotar” ale judeţelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor ţării.

Aşa se face că şi municipiul Iaşi a dorit să‑şi etaleze la intrările acestuia im­presionanta sa „carte de vizită”, care să sugereze oricărui vizitator inconfun­da­bilul „spirit ieşean” al Cetăţii. După o primă încercare, din 1972, nu tocmai re­uşită a „puterii sale de sugestie” şi a unui „neinspirat” amplasament, care nu permitea necesara lărgire a accesului în municipiu, iată că „remedierea” necesa­ră s‑a produs în anul 1976, când pe dealul Repedea de la intrarea în Iaşi a fost ridicată pe soclul său semeaţa, graţioasa şi simbolica siluetă metalică a însemnului „dulcelui Târg”, adevărată Poartă a Cetăţii ieşene, ce adresa cu măre­ţie oricărui oaspete alese urări de „Bun venit la Iaşi!”, precum şi îndemnul ne­pieritor al aceluiaşi „împătimit de Iaşi”, N. Iorga, „de a se pătrunde după cuviinţă de spiritul trecutului nostru care trăieşte în acest loc mai viu şi mai bogat de­cât oriunde aiurea”.

Poarta sudică de pe dealul Repedea la intrarea în municipiul Iaşi, montată în 1976

 

Privind‑o cu nesaţ, prin faţa ochilor se perindau, desluşite uşor în fineţea ar­gintatei sale broderii metalice, superbe imagini memorabile ale unor distincte „însemne ieşene de referinţă”: zvelteţea Turnului central al Palatului Culturii cu cele 4 săgeţi ale sale, arabescurile dantelăriei de piatră cioplită de la Trei Ie­rarhi, cum şi sugeratul dinamism al vieţii sale sociale, economice şi culturale a ora­şului de pe cele 7 coline, care‑şi conjuga armonios eforturile de zi cu zi spre Lu­mina sa înnoitoare.

Având o înălţime de 10 m, o lăţime de 2,5 m şi o grosime regresivă, de 0,6 m la soclu şi de 0,2 m la vârf, poarta de intrare în Iaşi, cu cele 6 coloane metalice gra­ţios împletite, sugerând astfel cele 6 veacuri de istorie ale Iaşului, ca oraş‑târg al Europei, montată pe un soclu de beton de 1,5 m era, într‑adevăr, una monumentală şi demnă de blazonul Cetăţii, impresionând pe toţi acei vizitatori care‑i treceau pragul.

Peste un an, în 1977, o poartă de intrare identică a fost înălţată pe povâr­ni­şul Fabricii de Antibiotice, pe calea nord‑vestică de acces în municipiul Iaşi, şi aceasta impresionând pe localnicii şi pe oaspeţii care‑i primeau, astfel, salutul ei majestos.

De atunci şi după cum încă se văd de aproape patru decenii, aceste două ade­vărate porţi ale Cetăţii ieşene îşi fac cu prisosinţă datoria ospeţiei tradiţiona­­le, atrăgând atenţia trecătorilor prin graţia şi semeţia monumentalităţii lor.

Şi tot de atunci şi până astăzi impozantele Porţi ieșene poate fi asemuite cu o adevărată columnă a gloriei acestei vetre româneşti, bine ancorată în stră­vechiul pământ al acestui loc binecuvântat şi ţintind cu cutezanţă spre înal­tele aspiraţii ale viitorului.

     

Poarta de N‑V a intrării în municipiul Iaşi, montată în 1977 pe povârnişul Fabricii
de Antibiotice

 

Indubitabil, porţile municipiului Iaşi au impresionat, chiar de la montarea lor la intrările Cetăţii, prin supleţea şi farmecul lor artistic deosebit. În lipsa unei necesare informaţii despre aceste monumente porţi şi autorul lor, nici­unul dintre admiratori nu putea intui că această lucrare, pe cât de ingenioasă, pe atât de bine realizată artistic, nu este, cum se putea crede, opera unui vestit arhitect şi/sau unui artist plastic local, ci aceasta aparţine, ca idee şi execuţie, unui inginer(!), mai precis, inginerului electrotehnic Gheorghe Lucache, pe atunci şeful Şantierului Electromontaj Iaşi, de numele căruia se leagă, spre cin­stea lui, nenumăratele salbe de lumină: reţele de înaltă tensiune, staţii de trans­formare şi instalaţii energetice de mare putere, cu care zona Iaşi şi‑a asigu­rat, astfel, energia dezvoltării economico‑industriale.

Domnia sa fiind şi mentorul stagiaturii mele inginereşti, din 1966, de pe şantierul CET Iaşi, o nouă unitate energetică necesară impetuoasei dezvol­tări edilitare şi industriale a oraşului Iaşi şi, mai apoi, intersectându‑ne mereu pe drumul Luminii, consider că este de datoria mea sufletească de a dezvălui ieşenilor (şi nu numai lor!) şi de a pune în lumina ei binemeritată personali­tatea inginerului Gheorghe Lucache.

Acesta s‑a născut la 17 februarie 1928 în comuna Curseşti din judeţul Vas­lui. După absolvirea şcolii generale, urmează, până în 1944, cursurile Lice­u­lui Comercial din Vaslui, pe care le continuă şi le termină în 1948, la Liceul Co­mercial din Iaşi. În 1949, după absolvirea Şcolii militare de ofiţeri de artilerie de la Sibiu cu gradul de locotenent-major, devine profesor, şef de laborator şi şef de atelier la Şcoala de ofiţeri tehnici din Sibiu. În 1954 vine în Iaşi, unde devine contabil la mai multe instituţii şi, atras de tehnică, urmează simultan cursurile Facultăţii de Electrotehnică, secţia de electrificarea industriei şi agricul­turii, pe care le absolvă cu diplomă de inginer în 1959. De aici începe o prodi­gioasă activitate inginerească la IRUC Iaşi, apoi la Suceava, unde îndeplineşte funcţia de şef de şantier Electromontaj, în perioada 1960‑1965. Revine la Iaşi, mai întâi ca şef lot Cazane pe şantierul CET (1965‑1966), apoi la IRE Iaşi, la serviciul Producţie, şi din 1967 şi până la pensionarea sa din 1990, timp de 23 de ani, a deţinut funcţia de şef al Şantierului Electromontaj Iaşi, perioadă fertilă în care a condus cu strălucire execuţia celor mai dificile şi îndrăzneţe lucrări ener­getice din zona Iaşi şi Vaslui, ba chiar şi din alte zone ale ţării, dovedind ca­lităţile unui profesionist desăvârşit.

Ideea realizării unui monument emblematic pentru Iaşi s‑a născut fireşte din dragostea sa manifestată pentru înaltele valenţe istorice, ştiinţifice şi cultu­rale ale Cetăţii ieşene, pe de o parte, dar şi din pasiunea sa dovedită pentru acu­rateţea tehnică a planurilor şi detaliilor de execuţie elaborate uneori cu erori de concepţie de către proiectanţii de lucrări energetice, pe de altă parte. Dar „punctul de pornire” în transpunerea în faptă a ideii sale l‑a constituit, fără tăgadă, lucrările desfăşurate în 1975 pentru alimentarea cu energie electrică a Uzinei Metalurgice Iaşi. Observând ocazional unele cazuri de rebut pe fluxul de fabricaţie a ţevilor produse aici, i‑a „încolţit” ideea că acestea ar putea fi refolosite cu succes în alte destinaţii. De la idee la faptă n‑a fost decât un pas şi astfel s‑a „născut”, dintr‑o imaginaţie inspirată, mai întâi schiţa şi apoi planul tehnic de ansamblu, cu detaliile de execuţie necesare, ale „indicatorului de localitate” al municipiului Iaşi. Conform uzanţelor, acesta trebuia însuşit şi aprobat de con­ducerea Primăriei municipiului Iaşi. Singurul amendament al Primăriei a fost cel al lipsei fondurilor necesare pentru plata materialelor şi manoperei de exe­cuţie a lucrărilor. Dar şi acest „neajuns” a fost pur şi simplu „spulberat” de op­timismul nestăvilit al inginerului Gh. Lucache, care a indicat calea sigură şi de nenumărate ori probată cu reuşită: cea a voluntariatului şi muncii patriotice!

Astfel, la această idee îndrăzneaţă au aderat, pe rând, Uzina Metalurgică, în frunte cu distinsul ei director, Gh. Vătavu, şi bine sprijinit de ing. Alex. David, energeticul şef al unităţii, care au asigurat sortimentele de ţeavă necesare execu­­ţiei, Întreprinderea de Reţele Electrice Iaşi, care, prin sprijinul directorului ei, ing. Vlad Vasiliu, a pus la dispoziţie 4 dintre cei mai buni sudori ai săi şi, bi­ne­­în­ţeles, Electromontajul Iaşi, care şi‑a folosit întreaga bază de producţie de la sediul său din Manta Roşie, atât pentru execuţia acestui adevărat „filigran” me­talic, cât şi pentru realizarea fundaţiei speciale de beton şi montarea monu­mentului.

După două săptămâni de muncă încordată şi bine coordonată în mersul ei de zi cu zi de către destoinicul şef de lucrare, maistrul Iacob Bălan şi supervi­zată chiar de către autorul proiectului, pe dealul Repedea, puţin deasupra Mo­telului din Bucium, a fost înălţată dantelăria metalică a „indicatorului de lo­ca­litate – Iaşi”, o adevărată, minunată şi triumfală poartă de intrare în municipiul Iaşi, pentru toţi acei drumeţi care, vorba neuitatei Otilia Cazimir, „se coborau pe Repedea la vale/ Şi poposeau în dealul lui Păun” spre a admira splendida panoramă a „dulcelui Târg al Ieşilor”. De atunci, la această memorabilă privelişte a Iaşului, risipit în frumuseţea colinelor sale, s‑a adăugat străjuitoare şi si­lu­eta argintie, semeaţă şi graţioasă a „însemnului său de hotar”.

Dovedindu‑se o incontestabilă lucrare inginerească de mare „priză la public”, peste un an, în 1977, aceasta a fost „copiată” identic, folosindu‑se o aceeaşi „reţetă” a voluntariatului şi a protagoniştilor împlinitori, şi a fost amplasată la intrarea dinspre Tg. Frumos a municipiului, pe povârnişul Fabricii de Antibiotice, unde domină şi astăzi cu aceeaşi zvelteţe şi monumentalitate împrejurimile.

Cine şi‑ar fi putut închipui atunci şi cine‑şi poate închipui şi astăzi că aces­te două inspirate creaţii artistice, tehnico‑inginereşti, ale inginerului Gh. Luca­che înglobează în structura metalică a fiecărei porţi mii de capete de ţeavă de un ţol şi un sfert, în lungime totală de peste 6 km şi o greutate totală de cir­ca 7 tone, cum şi peste 3 mii de suduri electrice, de înaltă clasă?! Cine poate intui cât zbucium, câte calcule de rezistenţă şi cât suflet a pus în această creaţie monumentală inginerul Gh. Lucache?!

Îndrăgostit de Iaşi, spiritul său novativ avea să se manifeste puternic în via­ţa Cetăţii, găsind de fiecare dată soluţii de ieşire din impasul ei ocazional, aşa cum a fost şi cazul stâlpilor metalici „jumelaţi” prin care inginerul Gh. Lu­cache a rezolvat strălucit problema asigurării rezistenţei liniilor de contact ale tram­vaielor şi troleibuzelor ieşene întinse de‑a lungul şi de‑a latul noilor şi ma­rilor artere de circulaţie, cu câte 3 benzi pe sens, ale municipiului. Imaginaţi cu un profil arhitectural zvelt şi rezistent, având deasupra lor montate elegante­le braţe ale corpurilor de iluminat public, aceşti stâlpi „jumelaţi”, vopsiţi în argintiu sau negru, dau şi astăzi un farmec citadin deosebit.

Până la pensionarea sa din 1990, ca şef al Electromontajului Iaşi, s‑a preocupat permanent de executarea lucrărilor de vopsitorie periodică, atât ale celor două „porţi municipale”, cât şi a stâlpilor metalici de iluminat public, fie ei simpli sau „jumelaţi”, lucrări de plăcut impact edilitar pentru „trăitorii” şi „trecătorii” Cetăţii.

Dar n‑a avut parte de o pensie lungă care să‑i permită anii luminoşi bine­meritaţi, astfel că inima sa mare i‑a cedat, pe neaşteptate, la 27 februarie 1991, când a trecut la cele veşnice, spre regretul familiei şi a electromontajiştilor şi IRE‑iştilor din Iaşi şi din întreaga ţară, fiind condus cu tristeţe pe ultimul său drum al Eternităţii. A trecut Dincolo împăcat totuşi sufleteşte că fiul său, Dorin‑Dumitru Lucache, cu care se mândrea foarte mult, a îmbrăţişat aceeaşi cale a Luminii, dovedindu‑şi tot cu strălucire capacităţile sale de prof. dr. ing. la Facultatea de Electrotehnică din Iaşi, fiind apreciat de colegi şi mult iubit de studenţii pe care îi pregăteşte mereu, an de an.

Aşadar, iată, aceasta este istoria „cărţilor de vizită” ale municipiului Iaşi, începută în urmă cu aproape 4 decenii şi trăită triumfător până acum, în ciuda vi­cisitudinilor cutremurelor din 1977, 1986 şi 1990, care nu le‑au putut afecta cu ni­mic semeţia şi trăinicia lor, aşa cum au fost ele gândite şi create, estetic şi teh­nic, de inginerul Gh. Lucache.

În spiritul tradiţiei împământenite la Iaşi se cuvine să păstrăm pe mai de­parte memoria personalităţilor care şi‑au închinat pilduitor truda lor de gând şi faptă spre cinstirea acestei unice Cetăţi ieşene de ştiinţă, cultură şi tehnică românească, din care face parte, desigur, şi inginerul Gheorghe Lucache.

Din nefericire, însă, după ´90, edilii care s‑au perindat la conducerea „dul­celui Târg” se pare că şi‑au uitat cu totul îndatoririle de lor de gazde primitoare, lăsând de izbelişte aceste minunate porţi de intrare în municipiu. Chiar dacă acestea, după cum s‑a arătat, au fost realizate prin voluntariat şi (probabil!) din acest „motiv”, n‑au fost înregistrate în patrimoniul Primă­riei (!), nimic nu scuză lipsa unui „tratament” edilitar adecvat unor asemenea sim­boluri ale municipiului Iaşi.