Acasă Editură Carte românească de patrimoniu în colecţiile Bibliotecii Judeţene „Gh. Asachi” Iaşi –...

Carte românească de patrimoniu în colecţiile Bibliotecii Judeţene „Gh. Asachi” Iaşi – Iulian Marcel Ciubotaru

52
0

Cercetarea vechii culturi scrise, păstrată sub diverse forme (carte tipărită, broşuri, foi volante, seriale, manuscrise, însemnări, reproduceri artistice sau vizuale, litografii), reprezintă un fapt însemnat, nu doar pentru că sunt relevate, în acest fel, informaţii preţioase despre oameni, fapte şi mentalităţi din trecut, ci şi pentru a cunoaşte cât mai exact valorile de patrimoniu, depozitate în arhive, biblioteci, muzee. Investigarea acestor urme ale trecutului presupune, de multe ori, efort şi pregătire adecvate, dar şi înţelegerea unor chestiuni practice privitoare la tipar, literă, legătorie, hârtie etc.

Legislaţia românească actuală prevede ca bunurile aparţinând patrimoniului cultural mobil să fie clasate, pentru a se cunoaşte starea lor de conservare şi pentru a se evita, pe cât posibil, degradarea sau păstrarea în condiţii necorespunzătoare.

Biblioteca Judeţeană „Gh. Asachi” Iaşi (în continuare: BJ Iași) deţine un fond im­portant de carte veche şi rară, păstrată în Depozitul central, într‑o sală special amenajată; au fost clasate în patrimoniul cultural naţional câteva sute de titluri, majoritatea fiind cărţi tipărite în marile centre tipografice din Occident, lucrări de o mare valoare bibliofilă şi care au fost înregistrate sumar în câteva cataloage[1], descrierea unora dintre ele regăsindu‑se totuși pe serverul oficial al Institutului Naţional al Patrimoniului[2].

Din cartea românească veche, care ne preocupă în materialul de faţă, au fost expertizate, deocamdată, puţine titluri. Sunt şi situaţii particulare, precum lucrările unor autori români, publicate în spaţiul german, în veacul al XVIII‑lea (Dimitrie Cantemir), care au fost incluse în categoria cărţilor vechi europene. De asemenea, carte românească s‑a tipărit şi în alte spaţii decât cele care au format, până la 1859, Principatele Moldova şi Valahia. Aflate sub autoritatea administrativă a unor imperii vecine, intelectualii provinciilor locuite majoritar de români au contribuit la difuzarea culturii scrise, în limba română[3]. Cărturarii români din Transilvania, Bucovina sau Basarabia şi‑au tipărit lucrările acolo unde au găsit un mediu propice, favorizând, (şi) în acest fel, propagarea ideilor care făceau apel la unitatea naţională.

Am ales să prezint, în acest mate­rial, câteva tipărituri româneşti de patrimoniu păstrate la BJ Iaşi şi clasate, în ur­ma expertizei, în categoria juridică Fond sau Tezaur[4].

*

Loghica/ carea/ acum întâiu s‑au tăl­măcit în limba patriei, cu îndemnarea Prea(o)sfinţitului mitropolit al Ungro­vla­hiei, Kyr Grigorie/ în zilele bine credinciosului şi luminatului nostru domn Grigorie Dimitrie Ghika Vo(i)evod/ într‑al cincilea an al domniei Mării Sale/ şi s‑au tipărit cu cheltuiala iubitoriului de D(u)m­nezeu Episcop al Argeşului/ Kyr Grigorie/ de carele iaste tălmăcită/ în Bucureşti/ în Tipografia Sfintei Mitropolii/ în anul mântuirii 1826/ de ieromonahul Stratonic tipograful (Fig. 1).

Corpul propriu‑zis al lucrării (tipărită cu litere chirilice) conţine 304 p.; fila de tit­lu, dar şi celelalte pagini sunt încadrate în­tr‑un chenar tipografic negru; cer­neala este de culoare neagră, excepţie făcând titlurile capitolelor, iniţialele începuturilor de capitole şi o parte din cuvintele din titlu (sub­stan­tivele proprii), care sunt tipărite cu roşu; exemplarul este foarte bine păstrat, iar legătura e originală (uşor deteriorată); pe versoul paginii de titlu se regăseşte ste­ma Munteniei, iar sub ea câteva versuri (Fig. 2): Crucea care aicea de corb iaste arătată/ luminatului nostru domn iaste încredinţată/ A putea oblădui cu bună norocire/ după a lui D(u)mnezeu plăcută voire/ înmulţească‑să dar anii cu fericire/ cum a tuturor cearere iaste cu o glăsuire[5].

Pe volum a fost aplicată, la pp. 32, 256 şi 304, ştampila Colegiului „Sf. Sava” din Bucureşti, semn că exemplarul a făcut parte, cândva, din fondul de carte al acestei instituţii de învăţământ.

Conţine două însemnări de epocă, aparţinând aceluiaşi personaj, Sterie tipograful; prima, la p. 292, datată fe­bruarie 1828: Această carte s‑au dăruit fratele Oprii, des­pre pomenire. Cându va ceti a mă pomeni. Sterie tipograf (Fig. 3); a doua însemnare, la p. 298, cuprinde doar data: 4 mai 1827.

E posibil ca acest Sterie să fie una şi aceeaşi persoană cu tipograful Stra­to­nic, amintit pe pagina de titlu, care a avut un rol însemnat în tipărirea cărţii. În acest caz, se poate ca Loghica aflată la BJ Iaşi să fi aparţinut chiar tipografului, ca­re a recitit‑o în mai 1827 şi, peste mai puţin de un an, a dăruit‑o fratelui Oprea de la Mitropolia din Bucureşti. Identitatea dintre Sterie şi Stratonic este plauzibilă, mai ales că Repertoriul tipografilor, gravorilor, patronilor, editorilor cărţilor ro­mâneşti nu înregistrează, în perioada la care ne referim, vreun personaj omonim. Așadar, despre Sterie tipograful nu se cunosc informaţii în literatura de specia­litate. Nu s‑a păstrat nicio carte tipărită de el, iar însemnările de pe Loghica aflată la BJ Iaşi reprezintă una dintre puţinele sale atestări. La BAR (Bucureşti) am mai identificat o însemnare a acestui personaj, aşternută pe o carte din 1828, tipărită de Matei Băbeanul: Învăţătură creştinească carea acum s‑au tipărit tuturor de obşte, iar mai ales pentru cei din tagma bisericească[6].

În schimb, despre Stratonic tipograful se cunosc câteva date. A fost preot şi s‑a ocupat de scoaterea de sub tipar a unor volume însemnate, printre care, tipărite tot la Bucureşti, am mai identificat Doao cuvinte ale sfântului Kassian Râmleanul, pline de tot felul de folos duhovnicesc (Bucureşti, 1825, [26 f.])[7] şi Cuvinte panighirice şi moralnice, de Eufrosin Poteca (Bucureşti, 1826, 45 pp.)[8].

Autorii Repertoriului tipografilor, la care am făcut referire mai sus, îl conside­ră pe tipograful Stratonic, care e atestat la Mitropolia din Bucureşti între 1825 și 1826, identic cu tipograful cu acelaşi nume şi aceeaşi demnitate bisericească, care a activat la Mitropolia din Iaşi, între 1817 și 1819, tipărind patru cărţi[9]. Numele său a rămas strâns legat mai cu seamă de Liturghia din 1818, de la Iaşi, de a cărui tipărire nu doar că s‑a ocupat, ci a finanţat integral toate costurile apa­riţiei acestei cărţi[10].

Precuvântarea Loghicii (17 pp.) este semnată de traducătorul lucrării, episcopul Grigorie Râmniceanu şi a fost redată, parţial, în BRV[11]. Din predoslovie, aflăm că episcopul Argeşului a tradus din greacă, pentru întâia oară, una dintre căr­ţile importante ale Sf. Ioan Damaschin, erudit teolog şi gânditor important al Bizanţului, care a trăit la cumpăna veacurilor VII‑VIII.

Transpunerea în limba română a presupus anumite dificultăţi, căci limbajul filosofic era, la 1826, abia la începuturile constituirii sale. Aportul tălmăcitorului a fost deosebit, motiv pentru care numele autorului (Sf. Ioan Damaschin) nu este menţionat pe pagina de titlu, iar în BRV, înaintea titlului, figurează numele epis­copului de Argeş, Prea Sfinţitul Grigorie. Iată ce afirmă acesta în prefaţă: Deci încă mai denainte ştiind eu că unii din dascălii altor limbi, poate de vreo pati­mă răpindu‑se, nu lipsesc a zice, că cu neputinţă iaste a să muta filosofia şi în limba rumânească, pentru sărăcia zicerilor şi a numirilor, am pus toată osârdia de am tălmăcit şi pre cele mai nelesnicoase graiuri şi nume, păzind de aproape pre înţelegerea tălmăcirii, pentru ca să rămâie greşită şi deşartă părerea acelora şi să se arate prin lucru dovedit, cum că toate limbile, fără osebire, sunt îndemânatece la toate ştiinţele.

După partea introductivă, urmează un cuvânt dedicat „Prea cuviosului şi de Dumnezeu cinstitului părinte Kosma, Preasfinţitului Episcop al Maiuma” (pp. 18‑24) şi Cuprinsul (pp. 25‑32), însemnat pentru terminologia filosofică a vremii; la sfârşit, se găseşte o „Scară (a) celor ce să cuprind într‑această Loghică” (pp. 293‑298) şi un „Lexiconaş al zicerilor şi numirilor celor nouă, care acum de nevoe pentru înţelegerea aceştii Loghici s‑au găsit din însăş limba noastră rumânească” (pp. 299‑304).

Episcopul Grigorie Râmniceanu (cca. 1763‑20.07.1828) a fost unul dintre ie­rarhii importanţi din veacul al XIX‑lea. Pe când era ieromonah, la Episcopia Râm­nicului, a copiat aproximativ 15 manuscrise; mai apoi, a diortosit mai multe cărţi, pe care le‑a prefaţat şi în care şi‑a expus ideile istorice şi filosofice, de factu­ră iluministă. A fost profesor la Şcoala de la „Sf. Sava” (Bucureşti), iar la 13 februarie 1823, a fost ales episcop al Argeşului, păstorind până la moarte[12]. Prefaţa la Loghica din 1826 e considerată una dintre cele mai interesante scrieri ale sale, în cuprinsul căreia alcătuiește un profil moral poporului român, pe care‑l conside­ră înţelept „nu atât prin studiul cărţilor, cât prin înţelegerea dobândită în timp, din experienţa vieţii”[13].

Ediţia din 1826 a Loghicii a fost transliterată şi publicată la 181 ani de la apa­­riţia ei[14] (retipărită cinci ani mai târziu). Am observat câteva neconcordanţe între această ediţie, descrierea din BRV şi exemplarul păstrat la BJ Iaşi. De exemplu, în timp ce în primele două surse se precizează, în titlu, că volumul a fost publicat „într‑al patrulea an al domniei Măriei Sale”, pe exemplarul păstrat la BJ Iaşi se menţionează că apariţia Loghicii s‑a petrecut „într‑al cincilea an al domniei Mării Sale”, semn că tipărirea acestui exemplar s‑a produs după 30 iunie 1826, când Grigorie Dimitrie Ghica trecuse în al cincilea an de când se afla pe tronul Munteniei (își începuse domnia la 30 iunie 1822). E o dovadă clară a faptului că celelalte exemplare (cele mai numeroase, după cum se va observa mai jos) au fost tipărite înaintea acestei date.

În mai multe biblioteci din România, se păstrează exemplare din cartea de care ne ocupăm aici. Menţionez că în descrierea acestora, disponibilă fie în cataloage tipărite, fie în baze de date electronice, se precizează, acolo unde catalogatorul a redat toate informaţiile prezente pe pagina de titlu[15], că Loghica a apărut în al patrulea an al domniei lui Grigorie Dimitrie Ghica; oferim, mai jos, câteva exemple: Biblioteca Muzeului Municipiului Bucureşti[16], Biblioteca Academiei Române – filiala Iaşi[17], Biblioteca Judeţeană „Alexandru şi Aristia Aman” Dolj[18], Biblioteca Judeţeană Astra Sibiu[19].

La Biblioteca Academiei Române se păstrează nu mai puţin de unsprezece exemplare din Loghica Sf. Ioan Damaschin. Dintre acestea, două exemplare nu au pagina de titlu (nr. inv. 5339 şi 5348), iar un altul a intrat recent în colecţia fondului de carte (2007), făcând parte din biblioteca lui Virgil Cândea. Toate exem­plarele păstrate la BAR au fost tipărite într‑al patrulea an al domniei lui Grigorie Dimitrie Ghica, cu excepţia exemplarului nr. 8 (nr. inv. 5343), care, la fel ca exemplarul prezentat de noi aici, e din al cincilea an al domniei voievodului menţionat[20].

La Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” Iaşi se păstrează șapte exemplare din Loghica Sf. Ioan Damaschin. Au fost descrise sumar în anii optzeci ai secolului trecut[21]; cercetarea lor ne‑a oferit posibilitatea să observăm câteva aspecte inedite privitoare la această carte; toate cele şapte exemplare sunt tipărite în al patrulea an al domniei lui Grigorie Dimitrie Ghica. Majoritatea volumelor sunt într‑o stare foarte bună de conservare, doar cel de la cota RV I 158 este deteriorat, iar ultimele file sunt mâncate de cari, fiind parţial distruse. Deşi face parte din aceeaşi ediţie, tocmai acest exemplar are unele particularităţi care‑l deosebesc de celelalte. O însemnare de sec. XIX, care poate fi citită doar parţial, întrucât fila a fost mâncată de cari, relevă că [s‑a] dat părintelui stareţ de la M‑rea Neamţ una mie (1000) lei pentru car şi domnul Jănică Popovici au dat cinci sute (500), când au înmormântat pe scumpul lui tată, în ziua de 2 mai. Am mai observat că pe acest exemplar versurile stemei sunt diferite faţă de versurile aflate pe toate celelalte exemplare cunoscute; le redăm, în continuare: Această pecete I(isus) H(ristos) o au gătit/ Şi Domnului Grigorie o au dăruit/ Ca să poată stăpâni cu bună voire/ îndelungându‑l pre el întru norocire/ Crucea şi corbul ce în această pecete însemnează/ Pre Grigorie Ghica Domn ţării îl ade­ve­rea­ză/ Mulţi ani Dumnezeu să‑i dăruiască/ Şi toată Ţara Rumânească să o oblădu­iască.

Faptul că (deocamdată) câteva exemplare identificate de noi se deosebesc de celelalte arată că Loghica a cunoscut cel puţin trei tiraje, între care există mici deosebiri, motiv pentru care ar fi de dorit, pe viitor, o cercetare minuţioasă a exemplarelor păstrate, pentru a se vedea dacă nu e vorba chiar de o altă ediţie, deşi toate au fost tipărite în acelaşi an.

*

Pilde/ filosofeşti/ care s‑au tipărit acum/ a doao oară, în zilele prea/ luminatului domn Io/ Nicolae Costandin/ Caragea voevod, cu chiel­tu­ia­la iubitoriului/ de D(u)mnezeu, Kiriu Kir/ Filaret epi(s)cop (al) Râm(nicului)/ în sfânta Epis­copie a Râm(nicului)/ la anul de la Is. Ch. 1783/ s‑au tipărit de popa Costandin Mihai Popovici tip(ograf) Râmniceanul (Fig. 4)

Conform BRV, în acelaşi an (1783) în care a fost editat volumul pe care îl prezentăm aici, a mai apărut o ediţie a Pildelor filosofeşti[22], însă era o variantă abreviată, căci număra doar 118 pp., pe când volumul de faţă are 140 file numerotate (280 pp.). Prima ediţie din 1783 a fost diortosită de Mihail Sibianul şi Radu Râmnicea­nul[23], pe când cealaltă, la care ne referim, l‑a avut editor pe ieromonahul Grigorie Râmniceanu, viitorul episcop. Aflăm acest lucru de la sfârşitul cărţii, unde se precizează: Tipăritus‑au această sfântă şi dumnezeească carte prin osteniala diortosirii smeritului între ierodiaconi Grigorie Râmniceanu. Orânduit fiind purtătoriu de grijă al Tipografiei Gheorghie Nico­laovici.

O analiză atentă a relevat că exemplarul descris în BRV, vol. II, poz. 460, care se referă la varianta prescurtată a Pildelor din 1783, a fost imprimat, în realita­te, la Sibiu[24], oraş în care aceeaşi lucrare va fi retipărită, în 1795[25], la iniţiativa Societăţii Filosoficeşti din Ardeal, „ca urmare a includerii ei pe lista cărţilor pe care intelectualii transilvăneni începeau să le publice pentru luminarea neamului românesc”[26].

Pildele filosofeşti au fost traduse din greacă de mitropolitul cărturar Antim Ivi­reanul şi tipărite, iniţial, în 1713, la Târgovişte, fiind dedicate lui Constantin Brân­coveanu[27]. Varianta grecească a fost publicată la aceeaşi tipografie din Târgo­vişte, tot în 1713, purtând titlul Maxime filosofice[28]; volumul e singurul din cele cinci cărţi apărute în acest an redactat în altă limbă decât româna.

Cu un vădit caracter didactic şi moral, Pildele arată sfera largă de preocupări ale celui mai învăţat mitropolit muntean. Fiind totuşi muncă de traducere şi adaptare, Pildele nu au fost incluse în ediţiile de opere ale lui Antim[29] şi apar cu totul aleatoriu în biobibliografia sa (în unele studii închinate acestui ierarh nici nu sunt menţionate).

Alexandru Duţu, bun cunoscător al culturii scrise a veacului al XVIII‑lea, a cercetat cu minuţiozitate ediţiile Pildelor şi a constatat că varianta originală a acestei cărţi a apărut în 1694, la Paris, fiind opera unuia dintre cei mai de seamă orientalişti ai epocii, Antoine Galland. Titlul lucrării este următorul: Les bons mots et les Maximes de Orientaux. Traduction de leur ouvrage en arabe, en persane et en turc. Avec des remarques[30]. La începutul secolului al XVIII‑lea, lucrarea lui Galland va fi tradusă în italiană de către Anton Maria Del Chiaro, secretarul lui Constantin Brâncoveanu, iar varianta grecească de la Târgovişte se datorează lui Ioan Avramios, predicatorul Curţii[31]. Întrucât la baza tuturor acestor reeditări a stat modelul cărţii franceze a lui Galland, merită precizat că un exemplar din volumul tipărit în 1694 a fost adus la Bucureşti, probabil în 1700, de către Răducanu Cantacuzino, fiul stolnicului[32].

Destinul acestei cărţulii e de o maximă importanţă pentru istoria culturii noastre, iar varianta din 1713 a Pildelor, datorată lui Antim Ivireanul, deschide un lung drum al circulaţiei acestei cărţi atât în manuscris, cât şi în viitoare reeditări. Considerată carte de desfătare, lecturată atât în mediul monastic, cât şi în cel laic, Pildele nu doar că au fost tipărite la Sibiu şi Râmnic în 1783, şi iarăşi la Sibiu, în 1795, ci au apărut şi la Iaşi, în 1786, la tipografia Mitropoliei, fiind incluse în Octoihul mic, îngrijit de mitropolitul Leon Gheuca[33], dar şi în 1844, la aceeaşi tipografie moldavă.

Ediţia de la Râmnic a Pildelor, care ne preocupă aici, diortosită şi adăugită de Grigorie Râmniceanu este, în realitatea, opera acestuia. Cercetând cele 25 de manuscrise ale acestei cărţi, precum şi ediţiile tipărite, Al. Duţu constata că volumul exprimă evoluţia mentalităţilor pe tot parcursul celui de‑al XVIII‑lea veac românesc[34], căci fiecare copist sau editor a renunţat la unele maxime şi a adăugat altele, generate de situația politică sau socială a vremii sale.

Cartea, în format mic (14 x 9,5 cm), este într‑o stare bună de conservare, iar legătura, de culoare neagră, este uşor deteriorată; o parte din coperta a IV‑a este ruptă şi permite lectura unei file inserate, tipărită în alfabet de tranziţie (din câte se poate citi, pare a fi pagina care conţine informaţii despre abonamente a Magazinului istoric pentru Dacia).

Titlul este încadrat într‑un chenar tipografic negru, iar cerneala e în întregime neagră. Pe versoul foii de titlu (nenumerotată) se află stema Munteniei, iar sub ea, următoarele versuri: Stihurile peceţii/ Io N(i)c(olae) KK VV/ Acest semn ce corbul îl arată/ Domnului Nicolae într‑această dată/ Ca să poată stăpâni cu bună voire/ îndelungându‑l pre el întru norocire[35].

Pildele ocupă cea mai mare parte a cărţii, însă ultimele 26 f. conţin rugăciuni; pagina care desparte cele două părţi redă, sub formă de ilustraţie, icoana Mântuitorului, încadrat de Fecioara Maria şi de Sf. Ioan Botezătorul; rugăciunile de la sfârşit sunt următoarele: Rugăciune în toate dimineţile, când să scoală creştinul din somn; Rugăciune de luni; Rugăciune de marţi; Rugăciune de miercuri; Rugăciune de joi; Rugăciune de vineri; Rugăciune de sâmbătă; Rugăciune de toate zilele, cătră Născătoarea de D(u)mnezeu; Rugăciune mai nainte de ispovedanie.

Exemplarul conţine, pe ultima filă, două însemnări de epocă, incomplete, așternute, probabil, de foști proprietari. De asemenea, conţine însemnări din sec. al XIX‑lea: Aqueastă cărticică este a subsemnatului Pleşioianu, comuna Ple­şioiu, Plasa Dobra; altă însemnare, acelaşi scris: Triumful este principiul cel mai principal. Preot Ioan Plessoianu 1896.

Finanţatorul aceste ediţii, episcopul Filaret al Râmnicului (a păstorit între 1780 și 1792), viitor mitropolit al Ungrovlahiei (6 septembrie 1792 – 25 septem­brie 1793), a tipărit, în perioada episcopatului său la Râmnic, peste 25 de cărţi, unele dintre acestea fiind traduse din greacă de el însuşi[36]. E o figură luminoasă în istoria Bisericii româneşti[37], deşi a fost nevoit să se retragă din demnitatea de mitropolit; a murit în 1794, la Căldăruşani.

Preotul Constandin Mihailovici[38], care s‑a ocupat de publicarea acestei cărţi, a fost un tipograf şi gravor cunoscut, descendent al unei familii preoţeşti, care a reușit să tipărească, în activitatea sa, aproximativ 15 cărţi. A fost fiul tipografului Mihai Atanasievici și frate cu Dimitrie Mihailovici. După apariţia Pildelor, apare menţionat abia la 1787, când a imprimat, împreună cu fratele său, Dimitrie, ultima sa carte cunoscută, Liturghiile[39].

Gheorghie Nicolaovici, purtătorul de grijă al tipografiei, era, de fapt, administratorul tiparniţei, pus în această slujbă de episcopul Filaret, în vremea căruia Tipografia Râmnicului a cunoscut apogeul. S‑a presupus că acest Nicolaovici era originar din Braşov, fiind din familia cărturarilor Nicolau[40].

Deşi este o ediţie îngrijit tipărită, Pildele din 1783 rămân modeste în raport cu celelalte cărţi apărute la Râmnic. Lipsesc motivele vegetale sau florale, cernea­la colorată sau ilustraţiile tipografice. Dar poate că acest fapt nu e întâmplător. Să nu uităm că opul e unul dintre puţinele tipărite la Râmnic cu un vădit carac­ter laic, nefiind carte liturgică. Îngrijite de Grigorie Râmniceanu, Pildele rămân un bun exemplu al devenirii acestui cărturar, din treapta de ierodiacon spre aceea de arhiereu şi excelent tipograf.

*

Învăţătura hristiană/ sau/ în scurt sfinţita istorie/ şi/ catihizis, al Bisericei drept‑cre­din­cioase/ de pe limba rosiană adus pe românie/ pentru întrebuinţarea shoalelor naţionale, Eşii, în Tipografia Albinei, 1836, 3 f., 87 pp. numerotate, 1 p. erată (nenumerotată) (Fig. 5)

Traducătorul lucrării a fost scriitorul Gheorghe Asachi (1788‑1869), care a tipărit lucrarea din necesităţi didactice. Pe versoul foii de titlu se regăsește următoarea povață: Ca nişte prunci de curând născuţi să iubiţi laptele cel cuvântător şi fără vicleşug, ca prin trânsul să creşteţi spre mântuire. A. Petru V.V.

Tabla materialurilor cupriinsă în aceas­tă carte se află la început, distribuită pe două pagini nenumerotate şi are următorul conţinut: Înainte cuvântare; Despre facerea lumii; Fericita stare a oamenilor din tâiu; Păcatul, moartea şi nădejdea mântuirei; Neamul omenesc până la potop; Neamul omenesc după potop şi ieşirea poporului; Abraham şi ciilalţi patriarhi ai evreilor; Jidovii în Eghipet; Legea şi Sfânta Scriptură; Înstreinarea prin pustie şi intrarea în pământul făgăduinţei; Judecătorii; Împăraţii; Profeţii seau prorocii; Iudeii în Babilon; Epoha septămânilor lui Daniil; Ioan, Înainte mergătorul lui Hristos; Buna vestire; Naşterea Mântuitoriului nostru Isus Hris(tos); Tăera împrejiur şi întâmpinarea Domnului; Uciderea pruncilor; Botezul Domnului; Propoveduirea lui Hristos. Apostolii; Rugăciunea Domnului; Pildele lui Hristos; Minunile lui Hs.; Schimbarea la faţă a Domnului; Învierea lui Lazăr. Intrarea Domnului în Ierusalim; Iuda vânzătorul; Cina cea de taină; Patimile Domnului nostru Is. Hs.; Sâmbăta mare; Învierea lui Hs.; Înălţarea Domnului. Pogorârea Sf. Duh; Faptele Sf. Apostoli; Sfinţita Scriptură a legii cei nouî; Adăogire cătră Sfinţita Scriptură: Despre deosebite învăţături hristiane; Pentru simbolul credinţei; Pentru rugăciunea Domnului; Pentru zece poronci; Adăogire cătră catihisul: Legiurea cea mare a purtării; Ce să atinge cătră Dumnezeu, Domnitoriul, cii mai mari, casnicii (slugile), lucrările slujbei, sine.

Înainte cuvântarea este semnată de Gh. Asachi; redăm, mai jos, transcrierea integrală a prefeţei: Religia este sfinţita legătură între Dumnezeu şi omul, între ceriul şi pământul. Învăţătura ei ne îndreaptă cătră cunoştinţa şi serbarea Domnului şi a sfintelor Sale legiuri, ea ne deşteaptă şi ne îndeamnă cătră evlavie şi cătră fapte plăcute Lui, precum sânt: îndatoririle cătră sfânta noastră drept‑cre­din­cioasă Biserică, cătră părinţi, cătră domnitoriul, dar şi cătră aproapele./ Prin păzirea unor aseminea datorii, află omul în viaţă har înaintea ziditoriului său şi mântuirea în altă lume, câştigă dragostea vieţuitorilor, bun nume şi prin plinirea acestor sporesc familiile şi statul./ Fiind deci religia temeiul pe carele (se) razimă fiinţa şi viitorimea omului, apoi atât părinţii cât şi învăţătorii, cărora (le) este încredinţată (l)um(i)narea tinerimei, vor pătrunde însămnata sarcină pusă asupra lor, de a li împărtăşi aceste sfinte adevăruri cu râvnă şi lămurire, atât prin cuvânt cât şi prin pilde, având cu răspundere a da samă despre plinirea unei asemine mari îndatoriri./ Această cărticică, menită pentru a da tinerimei cele întăi cu­noş­tinţi hristiane, deosebită fiind prin metod înlesnitoriu, traducându‑să de pe limba rosiană, după oficioasa orânduire şi cu binecuvântarea Preasfinţitului nostru Arhi­păstoriu şi Mitropolit D.D. Veniamin, întâiul epitrop al shoalelor publice, am dat‑o la lumină spre folosul obşesc./ Aga Gheorghi Asachi/ Eşi, 30 august 1836.

Exemplarul este într‑o stare bună de conservare, pe pagina de titlu se află o ilustraţie reprezentând o siluetă feminină care ridică o cruce, simbolul victoriei. Legătura e de culoare albastră, iar pe copertă apare inscripţionat „Premie pe anul 1843”, semn că a fost oferită, probabil unui elev, ca recompensă în anul şcolar 1842‑1843.

*

Respundere/ desgurzătoare/ la/ cârtirea cea în Hale în anul 1823 sub titula/ „Erweiss, dass die Walachen nicht Römischer Abkunft sind”/ (adecă arătare, cum că românii nu sunt viţă/ de romani) de K. Konsiliar de *** făcută/ la cară se adausă arătare cu scriptori verednici de credinţă întărită: cum că românii sânt adevăraţi strănepoţi a romanilor/ întâiu latinesce ţesută, iară acuma în linba daco‑romanească pre­în­toar­să, tot de acelaş autor/ Damaschin Th. Bo­jân­că/ la Înalta Tablă Cr(ăiască) a Ungarii jurat notaroş/ la Buda/ în Crăiasca Tipografie a Uni­versitaţei ungureşti/ din Pesta/ 1828, I [f.], 120 pp. (Fig. 6)

Pe versoul paginei de titlu se găseşte un motto, în limba latină şi în română: Vis Consilii expers mole ruit sua – Horaţius / Tot lucrul fără socotinţă de sine singur se surpă – Horaţiu.

Aşa cum se specifică în titlu, lucrarea a apărut mai întâi în limba latină, având următorul titlu: Animadversio in dissertationem Hallensem sub titulo: „Erweiss, dass die Walachen nicht Römischer Abkunft sind”, fiind semnată de Damasceno Th. Bozsinka (Pestini, Typis Ludovici Landerer de Füskút, 1827, 56 pp.).

Prefaţa[41] (pp. 1‑10) este scrisă de acelaşi Damaschin Bojâncă (1802‑1869), istoric şi publicist, bănăţean de origine, dar stabilit în Moldova, unde a fost profesor la Academia Mihăileană, rector al Seminarului de la Socola şi ministru al Drep­tăţii în vremea lui Alexandru Ioan Cuza.

Lucrare în întregime polemică, în care autorul respinge cu argumente solide ideile lui Sava Tököli, sârb de origine, însă maghiarizat, care combătea romanitatea românilor şi susţinea că acest popor e de factură slavă. Respunderea e plină de trimiteri la istorie, etnografie, filologie; conţine note de subsol şi trimiteri la autori din literatura de specialitate; Bojâncă citează, în sprijinul tezelor sale, pasaje întregi în germană sau latină. La p. 99 găsim un Apendice prin cară se vădeşte descălecarea românilor de astăzi din Dakia, de la romani, cei prin împăratul Traian din împărăţia romană în Dakia aduşi. Argumentele filologice sunt expuse pe mai multe pagini, iar autorul recurge la comparaţii lingvistice, care conving lectorul de veridicitatea ideilor; de exemplu, la p. 103 este aşezată, pe două coloane, rugăciunea Tatăl nostru, în galică (franceză) şi română.

Disputa cu privire cu originea românilor era, în epocă, intens dezbătută. Au contribuit la aceasta şi publicaţiile corifeilor Şcolii Ardelene, în special Petru Maior, cu a sa Istorie pentru începutul românilor în Dacia (Buda, 1812); însuşi autorul acestei lucrări, văzând polemicile născute de Istoria sa, a tipărit, doi ani mai târziu, o broşură intitulată Animadversiones in recensionem de origine Valachorum in Dacia (Buda, 1814)[42], tradusă de Damaschin Bojâncă şi inclusă în ediţia a doua a Istoriei, apărută în 1834[43].

La ultima pagină a Respunderii se găseşte nota cenzorului: Imprimatur Pes­tini die 23‑a Novembris 1827, Joannes Theodorovits m.p.G.n.u.R. Parochus Pestiensis, Venerabilis Consistorii Assesor, et Librorum Valachicorum Int. R. Censor.

Textul e tipărit cu cerneală neagră, fără ornamente; cuprinde o singură ilustraţie, la p. 11, de mici dimensiuni (un copil înconjurat de cărţi, surprins când aşterne, cu o pană, rânduri într‑un caiet). Exemplarul este într‑o stare bună de con­servare, dar coperta nu pare originală. Pe pagina de titlu şi la p. 11 (sub ilustraţie) ştampilă cu numele unui fost proprietar: Valeriu Ignea; autograful acestuia, în creion, se găseşte la pagina 3 (complet) şi doar semnătura (Ignea) pe pagina de titlu[44].

 

*

Prescurtarea/ istorii universale/ tălmăcită după cea eliniească în limba noastră/ românească şi închinată la iubitorul de neam/ marele dvornic şi vistier al Principatului/ Valahii/ domn(ul) Mihail Dimitrie Ghica/ cu a căruia osârdie şi cheltuială s‑au tipărit/ spre trebuinţa şcoalelor noastre şi obştescul/ folos al neamului românesc/ de cuviosul egumen al Mănăstirii/ Sfântului Ioann din Bucureşti/ kir Grigorie

Conţine tomurile I‑IV, care nu sunt legate împreună.

Tomu I (1826) cuprinde 12 f. numerotate în chirilică, 340 pp. numerotate cu litere arabe, alături de o erată; menţiunea şi dată în tipar la priveleghiata tipografie din Bucureşti, supt eforia dumnealor boerilor Răducanul Clinceanul biv vel stolnic şi Dimitrache Topliceanul biv vel serdar se regăseşte pe fiecare volum în parte[45].

Pe versoul foii de titlu: Fiiul învăţat, înţelept va fi şi pre cel neînvăţat slugă va avea – Solomon.

Egumenul Mănăstirii Sf. Ioan din Bucureşti, ieromonahul Grigorie, a tradus din greacă Prescurtarea istoriei universale, lucrare apărută în 3 volume, la Viena, în 1812; ediţia vieneză era, la rândul ei, o traducere, a lui Atanasie Staghiritul, din opera unui scriitor francez, Louis Domairon (1745‑1807), Les rudiments de l’histoire ou idée générale et précis des peuples les plus célèbres, tant anciens que modernes, apărută la Paris, în 1801, în 4 volume[46].

Egumenul Grigorie este şi semnatarul închinării Prea blagocestivului şi de bun neam marelui dvornic şi vistier al Prinţipatului Valahii, Domn Mihail Dimitrie Ghica şi, de asemenea, al cuvântului Cătră cetitori[47], în cuprinsul căruia face apologia istoriei ca disciplină, afirmând: Istoria este de mare folos la toţi oamenii de opşte, pentru că ne pune înainte tot felul de pilde, ca un bun povăţuitor […] Istoria este de trebuinţă la toţi oamenii, mai vârtos la cei ce stăpânesc noroade şi la cei ce se află în slujbele împărăţiilor, căci într‑însa pot afla bunele şi relele aşăzământuri.

Traducătorul a făcut şi operă de adăugire, căci mărturiseşte: Îndem­nân­du‑mă şi eu de iubitul de neam, Domn Mihail Ghica, am tălmăcit aceasta în limba noastră romănească, lângă care adăogând şi Istoria Dachilor, Avarilor, Bolgarilor şi a Sârbilor până acum, în zilele noastre. Precum ceilalţi traducători ai vremii, egumenul Grigorie a întâmpinat dificultăţi, generate de sărăcia vocabularului.

Primul tom cuprinde date istorice: De la zidirea lumii până la despărţirea oamenilor; Începutul neamurilor; Istoria Sfântă, date despre patriarhii şi proorocii veterotestamentari, despre istoria poporului evreu şi, în general, despre istoria antică (Egipt, Pergam, Macedonia, Africa, Asia).

Tomul 2 (1826) conţine 236 pp. şi prezintă istoria romană şi bizantină.

Tomul 3 (1827) conţine 260 pp., alături de 1 f. erată; reproduce date istorice despre Împărăţia Apusului, a Italiei după stricarea împărăţiei romanilor, a Gher­maniei; a Galiei în epoca medievală şi modernă.

Tomul 4 (1827) (Fig. 7) conţine 267 pp. şi începe cu prezentarea istoriei britanicilor, a scoţienilor, irlandezilor, portughezilor; ni se oferă informaţii despre Neapole, Sicilia, Malta, Toscana, Veneţia, Mediolan (Milano), Genova, Corsica, Sardinia, Elveţia, Geneva, Boemia, Prusia, Ungaria, Polonia, Danemarca (numită Dania), Rusia, Turcia, ţările Asiei (Mongolia, China), Africa, America, Dachia, istoria avarilor, bulgarilor și sârbilor.

Starea de conservare a celor patru tomuri este foarte bună, iar legătura originală. Cerneala tipografică folosită e în întregime neagră.

 

[1] I. Kara, Manuscrise și cărți rare existente în colecțiile Bibliotecii „Gh. Asachi”. Catalog, fasc. 1, Iași, 1972, 48 pp.; fasc. II, Iași, 1974, 68 pp.; fasc. 3, Iași, 1982, 64 pp.; Cătălin Bordeianu, Luana Troia, Carte veche în colecțiile Bibliotecii Județene „Gh. Asachiˮ din Iași (sec. XVI, XVII, XVIII), Iași, Editura Vasiliana’ 98, 2008.

[2] http://www.cimec.ro/

[3] Înainte de 1830, s‑au tipărit cărţi româneşti la Buda, Viena, Pesta, Bălgrad, Blaj, Cluj, Sibiu, Cernă­uţi, Bratislava, Braşov, Liov, Oradea, Veneţia etc.

[4] Doar una dintre cărţile prezentate în acest articol face parte din Tezaur: Respunderea… lui D. Bo­jâncă (vezi infra).

[5] Netranscrisă în Bibliografia românească veche (în continuare: BRV).

[6] Informaţie preluată din catalogul electronic al BAR.

[7] Otilia Urs, Catalogul cărţii româneşti vechi din Biblioteca Academiei Române – Filiala Cluj‑Napoca, Cluj‑Napoca, Editura Mega, 2011, p. 664.

[8] Eva Mârza, Florin Bogdan (coord.), Repertoriul tipografilor, gravorilor, patronilor, editorilor cărţi­lor româneşti (1508‑1830), ediţia a II‑a revizuită şi adăugită, Sibiu, Astra Museum / Techno Media, 2013, p. 261.

[9] Ibidem.

[10] Elena Chiaburu, Carte şi tipar în Ţara Moldovei până la 1829, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2005, p. 69.

[11] Ion Bianu, Nerva Hodoş, BRV (1508‑1830), vol. III (1809‑1830), Bucureşti, Atelierele Socec, 1936, nr. 1280, pp. 503‑505.

[12] Vezi Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, ediţia a II‑a, revăzută şi întregită, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2002, p. 413; Daniela Luminiţa Lupu, Tiparul şi cartea în Ţara Româneas­că între anii 1716‑1821, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2009, p. 272 ş.u.

[13] A[lgeria] S[imota], „Grigore Râmniceanu”, în Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, București, Editura Academiei, 1979, pp. 415‑416.

[14] Vezi Sf. Ioan Damaschin, Logica, tălmăcită în limba patriei de Kir Grigorie [Râmniceanu], epis­cop al Argeşului, ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Adrian Michiduţă, postfaţă de Gabriela Braun, transliterare de Aurelia Florescu, Craiova, Editura Sim Art, colecţia Biblioteca de filosofie uni­versală, 2007, 210 p.; vezi şi ediţia a II‑a a acestei lucrări, revăzută şi îmbunătăţită, Craiova, Editura Aius, 2012, 206 pp.

[15] Cele mai multe dintre cataloagele tipărite şi descrierile electronice se limitează la redarea titlului prescurtat, fără menţionarea tuturor informaţiilor de pe pagina de titlu (câteva exemple: Mircea Filip, Carte românească veche în Biblioteca G.T. Kirileanu” Piatra Neamţ, bibliografie adnotată, ediţia a doua, îngrijită de Viorel Savin, Piatra‑Neamţ, Editura Conta, 2013, p. 116; Carte veche româ­nească în colecţiile Bibliotecii Centrale Universitare Bucureşti, prefaţă de Virgil Cândea, Bucureşti, 1972, nr. 295, p. 205; Elena Mosora, Doina Hanga, Catalogul cărţii româneşti vechi din colecţiile Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” Cluj‑Napoca, Cluj‑Napoca, 1991, nr. 667, p. 236; Otilia Urs, op. cit., nr. 528, pp. 670‑671; Martin Bodinger, Catalogul cărţilor rare şi preţioase, vol. 3, Carte românească veche în colecţiile Bibliotecii Centrale Universitare din Iaşi. Catalog adnotat, Iaşi, 1976, nr. 560, p. 376).

[16] Victoria Roman, „Cărţi tipărite la Bucureşti, în perioada 1821‑1848, aflate în Biblioteca Muzeului de Istorie a Municipiului Bucureşti”, în Bucureşti: materiale de istorie şi muzeografie, VII, 1969, p. 194; Ştefania‑Cecilia Ştefan, Catalogul cărţii româneşti vechi şi rare din colecţia Muzeului Municipiului Bucureşti (1648‑1829), Bucureşti, Cimec, 2008, nr. 58, pp. 152‑154.

[17] Exemplar clasat în categoria juridică Fond, prin OMC 2550/ 09.09.2008, disponibil pe CIMEC.

[18] Exemplarul păstrat la această instituţie a fost transliterat şi publicat în 2007 (vezi supra).

[19] Bogdan Andriescu, Silviu Borş, Carte românească veche în colecţiile Bibliotecii Judeţene Astra Sibiu (1801‑1830). Catalog, Sibiu / Cluj‑Napoca, Editura Armanis / Editura Mega, 2013, p. 228 (cu men­ţiunea că numele tipografului e redat Stratomir).

[20] Mulţumesc şi aici colegului Silviu‑Constantin Nedelcu, bibliotecar la Biblioteca Academiei Române, pentru că a avut amabilitatea de a‑mi oferi informaţii preţioase despre exemplarele păstrate la BAR.

[21] Martin Bodinger, op. cit., p. 376.

[22] BRV, vol. II (1716‑1808), Bucureşti, Atelierele Socec, 1910, nr. 460, p. 280.

[23] Ibidem.

[24] Dan Râpă‑Buicliu, Cartea românească veche. Studia bibliologica, cuvânt înainte de Virgil Cândea, Galaţi, Editura Alma, 1999, p. 128 şi p. 134, nota 8, cu menţiunea: „locul de imprimare omis este Sibiu”; Martin Bodinger, op. cit., nr. 199, p. 159; Ioan Chindriş, Niculina Iacob, Eva Mârza et alții, Cartea românească veche în Imperiul Habsburgic (1691‑1830). Recuperarea unei identități culturale / Old Romanian Book in the Habsburg Empire (1691‑1830). Recovery of a cultural identity, Cluj‑Na­poca, Editura Mega, 2016, p. 687.

[25] BRV, vol. II, nr. 590, p. 376.

[26] Daniela Luminiţa Lupu, op. cit., p. 418.

[27] BRV, vol. 1 (1508‑1716), Bucureşti, Atelierele Socec, 1903, nr. 165, pp. 487‑489.

[28] Ibidem, nr. 166, p. 489.

[29] Vezi, de exemplu, Antim Ivireanul, Opere, ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Bucureşti, Editura Minerva, 1972.

[30] Alexandru Duţu, Coordonate ale culturii româneşti în secolul al XVIII‑lea (1700‑1821). Studii şi texte, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968, p. 47.

[31] Ibidem.

[32] Dan Râpă‑Buicliu, Bibliografia românească veche. Additamenta, I (1536‑1830), cuvânt înainte de Dan Simonescu, Galaţi, Editura Alma, 2000, nr. 165, p. 226.

[33] Al. Duţu, op. cit, p. 50.

[34] Ibidem, p. 59.

[35] Versurile sunt imitate, însă adaptate contextului, după Molitvenicul din 1758, tipărit la Râmnic (BRV, vol. II, nr. 308, pp. 142‑143).

[36] Mircea Păcurariu, op. cit., pp. 179‑180.

[37] Pentru activitatea sa editorială, vezi Dorin Teodorescu, Cartea veche românească de Râmnic (1701‑1830), Slatina, Editura Fundaţiei „Universitatea pentru toţi”, 2005, pp. 72‑88.

[38] Descriind această ediţie a Pildelor, unii autori au identificat în Constandin Mihailovici două persoane distincte, respectiv popa Constandin şi Mihai Popovici Râmniceanul (vezi Elena Mosora, Doina Hanga, op. cit., nr. 235, p. 103; Otilia Urs, op. cit., nr. 241, p. 404).

[39] Daniela Luminiţa Lupu, op. cit., pp. 306‑307.

[40] Ibidem.

[41] Transliterată în BRV, vol. III, nr. 1357, pp. 569‑571.

[42] Ibidem, nr. 854, pp. 105‑106.

[43] Constantin Mălinaş, Catalog de carte românească veche (1643‑1830), cuvânt înainte de Dan Simo­nescu, Oradea, Editura „Mihai Eminescu”, 1993, nr. 98, p. 102.

[44] Bibliografia dedicată acestui volum se regăseşte în Cartea românească veche în Imperiul Habsburgic, pp. 564‑565.

[45] Cei doi boieri menţionaţi au fost, aşa cum se precizează pe pagina de titlu, eforii Tipografiei, în vremea cărora a fost tipărită şi Legiuirea lui Caragea (1818).

[46] BRV, vol. III, nr. 1278, p. 499.

[47] Ambele texte au fost transliterate şi reproduse integral în ibidem, pp. 495‑499.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here