Acasă Sediul central O operă de artă pe săptămână

O operă de artă pe săptămână

478
0
.
o opera ed arta pe saptamana 1
Începând cu luna iulie 2014, Biblioteca Judeţenă „Gh. Asachi” Iaşi, Secția de Artă și Colecții Speciale, lansează proiectul „O operă de artă pe săptămână”. Acesta își propune să aducă în atenția utilizatorilor lucrări importante alte artiștilor universali care sunt reproduse în albumele ce se găsesc în cadrul bibliotecii.

* * *

Hora Unirii la Iași

17200-20073

Costache Agafiței  (1909 – 2002)

„Hora Unirii la Iași” (1957)

ulei pe pânză, 1,42 x 1,85 m

Colecția Muzeului Unirii din Iași

 

Motto :

„Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inimă română,
Să-nvârtim hora frăţiei
Pe pământul României!

Iarba rea din holde piară!
Piară duşmănia-n ţară!
Între noi să nu mai fie
Decât flori şi omenie!”

(Vasile Alecsandri – Hora Unirii)

„Coborâtor dintr-o familie de țărani moldoveni, din Prigorenii lui Ion Neculce, pictorul Costache Agafiței este produsul autentic al spațiului din care provine, al acelui spațiu primar, din care elementele vieții spirituale țâșnesc spontan și cu vigoare, pline de o cuceritoare prospețime. S-a format la Școala de Arte frumoase din Iași, ale cărei cursuri le-a urmat intre anii 1927 – 1932, ca elev al pictorului Octav Băncilă, dar și în atmosfera artistică generală a capitalei Moldovei. Costache Agafiței reține de la primul său profesor iscusința de a constitui solid formele în tușe mari, fără a rămâne indiferent în fața capacității lui Tonitza și a lui Ștefan Dimitrescu de a poetiza materia, de a o spiritualiza prin valențele unui colorit rafinat, cu vibrații subtile, discrete.”  (Claudiu Paradaiser – „Pictori ieșeni”)

În albumul „Un secol de arte frumoase la Iași”, aflat în colecțiile Secției de Artă și Colecții speciale,referindu-se la Costache Agafiței,  Valentin Ciucă afirmă următoarele : „Mobilitatea și agerimea sunt atributele de fond ale acestui artist, atât de legat de istoria și geografia  Moldovei , încât poate fi socotit un veritabil monograf sentimental al ei.    Congener cu Mihai Cămăruț, Nicolae Popa, Victor Mihăilescu – Craiu, cărora le-a supraviețuit, Costache Agafiței ilustrează spiritul și viziunea artistică a unui timp. Bucuriile simple ale vieții rustice, frumusețile peisajului moldav, ținuta eroică. a faptelor de odinioară, denotă disponibilitățile unui rapsod cu substanță epopeică(a se vedea cunoscuta compoziție „Hora Unirii la Iași”, dar și un admirabil portret al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, ambele aflate în colecțiile Muzeului Unirii din localitate) . Compozițiile cu dominantă istorică oscilează între aerul popular, sărbătoresc al evocării și tensiunea dramatică a semnificațiilor evenimentelor în timp. Ca și altădată, în viziunile panoramice asupra Iașilor, Costache Agafiței vede enorm și simte poetic”.

Recunoscându-i-se întreaga activitate pe tărâm artistic, pictorului Costache Agafiței i s-a conferit, cu puțin timp înainte de moarte, titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Iași.

„Peisagist de talent, aflat într-o simbioză afectivă cu natura, Agafiței a fost întotdeauna evocatorul plin de dragoste și participare al orașului său, al Iașului pe care-l pictează neîncetat […], exprimând serenitatea „dulcelui Târg al Ieșilor”. (Adriana Bobu – Monografia „Costache Agafiței”)

* * *

Mihai Eminescu” – statuie monumentală în bronz (1965)

040610542102653267

 

Gheorghe D. Anghel (1904 – 1966)

Mihai Eminescu” – statuie monumentală în bronz (1965)

Ateneul Român, București

 

„Porni luceafărul. Creșteau
În cer a lui aripe,
Și căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.”  (M. Eminescu – Luceafărul)

Călăuzit de un temperament aparte, sculptorul Gheorghe D. Anghel și-a făurit prin timp propria-i legendă, care i-a supraviețuit. Învăluit în romantica mantie a singurătății, nutrea visul unei retrageri solitare dintre oameni, pentru a rămâne numai cu sine și cu proiectele sale. De o tulburătoare frumusețe și forță de sugestie, portretistica realizată de Gheorghe D. Anghel, cu o rară acuitate a simțirii, vădește o profundă trăire a gestului creator, o răbdătoare stăruință asupra formelor. Prețuindu-i capacitatea de înțelegere a omenescului, exegeții operei sale l-au numit „poet al chipului uman”.

În monografia dedicată lui Gheorghe Anghel de Marin Mihalache, apărută la Editura „Meridiane” în 1987, aflăm următoarele:

„În copilărie, Anghel l-a cunoscut pe un frate al lui Eminescu. Într-o zi i-ar fi dus, chiar, o scrisoare. L-a obsedat apoi înfățișarea acelui om ciudat, despre care Șerban Cioculescu, născut în același oraș (Turnu – Severin) doar cu doi ani înaintea sculptorului, avea să relateze în „Amintirile sale” :

„Pe străzile orașului trecea tacticos un bătrân care semăna leit cu ultima fotografie a lui Eminescu, cea de-a patra, din faza finală; era căpitanul Matei Eminescu. Din neamul bântuit de furtuni, a fost singurul care s-a bucurat de longevitate. Apariția lui îmi dădea emoții halucinante. Îmi spuneam : iată cum ar fi arătat Eminescu, dacă ar fi trăit până în zilele noastre.”

Realizarea statuii lui Mihai Eminescu reprezenta pentru sculptorul Anghel marea obsesie, fascinația vieții lui, reluată de-a lungul anilor cu o îndârjire niciodată obosită. Câteva decenii s-a tot gândit cu înfrigurare la această statuie, purtându-i în minte imaginea. Începând din 1938, a modelat relieful „Moartea poetului”, apoi tripticul „Din viața unui geniu”. Prin 1964, după ani de peregrinări, și-a găsit refugiul în satul Pasărea, la vreo cincisprezece kilometri de București. Departe de tentațiile orașului, lucrând cu o neasemuită dăruire, zi și noapte, într-o totală concentrare, „divinul Anghel”, după cum, hiperbolic, în stilul său, îl va numi Geo Bogza, i-a făurit lui Eminescu, prin titanice strădanii, „mult dorita și mult datorata statuie”. Bolnav fiind,  împotriva recomandării medicilor, părăsește patul de suferință, pentru a supraveghea personal turnarea statuii. Impresionat de ardoarea în străduința de a-și termina lucrarea, un prieten, Traian Orghidan, avea să scrie : „Uneori, aveam impresia că își alesese cariera de sculptor anume pentru a-l  crea pe Eminescu”.

„Statuia eminesciană – aprecia criticul Petru Comarnescu – constituie încununarea unor îndelungate și inspirate năzuințe ale sculptorului, sinteza viziunii și stilului său, mesajul spiritualității sale”. Fiind și ultima sa lucrare, realizată în pragul morții, a socotit că o asemenea operă „nu poate fi decât dăruită și că nu se cuvenea să primească pentru ea nicio răsplată materială” (Geo Bogza). Anghel îl înfățișează pe Eminescu „drept un geniu antic, nud splendid de adolescent suplu, vădind încordarea psihică și grația totodată a harului poetic. Lucrarea reprezintă biografia spirituală, materializată în bronz, a vocației înalte a geniului.” (Ion Frunzetti)

Pe chipu-i visător, cu trăsături vag îndurerate se citește o blândețe austeră. Sculptorul s-ar fi inspirat din cunoscutele versuri eminesciene, obsedant repetate în timp ce modela :

„Nu credeam să-nvăț a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi,
Ochii mei nălțam visători la steaua
                               Singurătății.”   M. Eminescu – Odă (în metru antic)

* * *

„Închinarea păstorilor” („Noaptea”)
gallery10bmic

Correggio (Antonio Allegri)  (1494 – 1534)
„Închinarea păstorilor” („Noaptea”)(1523 – 1530)

ulei pe lemn
256,5 x 188 cm

Gemäldegalerie, Dresda

 

Antonio Allegri s-a născut la Correggio în 1494. Educația artistică și-a început-o în orașul natal și o continuă la Mantova; în creația sa se pot surprinde semne ale influenței lui Leonardo da Vinci, Rafael și Michelangelo, deopotrivă. Încă de la prima operă semnată îi sunt caracteristice simțul ritmului și capacitatea de reprezentare a corpului omenesc, precum și prospețimea cromatică. Tablourile cu subiect mitologic radiază senzualitate și erotism, în timp ce creațiilor sale religioase le este caracteristică atmosfera fină, sentimentală.

Correggio a pictat decorația bisericii Sf. Ioan Evanghelistul și a catedralei din Parma. Aceste fresce excepționale înfățișează  „Viziunea Sfântului Ioan în Patmos” (1520) și „Înălțarea Fecioarei Maria”. Operele sale, realizate cu o tehnică picturală iluzionistă , se constituie ca un fel de punte între Andrea Mantegna si arta Barocului. Creația lui Correggio  a servit ca inspirație multor artiști , de la reprezentanții manierismului până la realiștii francezi.

Asemenea majorității pictorilor italieni ai Renașterii, Correggio revine de mai multe ori la tema Madonei și a Pruncului.În 1522, Alberto Pratonero din Reggio comandă tabloul intitulat „Închinarea păstorilor”, cunoscut și sub numele de „Noaptea”(Notte). Asemenea tabloului „Madona și Sf. Ieronim”, și compoziția acestei lucrări se bazează pe dispunerea asimetrică a axelor care se întretaie cu accente înclinate. Opera este interesantă și prin faptul că este unica sa creație înfățișând o scenă de noapte, dar, in care componenta esențială este tocmai lumina. Aceasta vine din două surse diferite : prima – cea naturală – provine din ultimele raze ale soarelui ce apune luminând orizontul; cea de-a doua este de origine divină („lumina sacră” caracteristică) ce emană din Pruncul Iisus și luminează personajele operei. Originală este și perspectiva : punctul de intersecție este la nivelul ochiului, făcându-l pe privitor să creadă ca este părtaș nemijlocit al evenimentelor.

„Luminile nepământești ale „Nopții” lui Correggio, în aceasta splendidă înfățișare, nu pot avea decât sens alegoric și nu au nimic în comun cu realitatea”. (Schopenhauer , 1818)

* * *

Scriitorul Ionel Teodoreanu cu soţia

arta dumitrescu-0001

Ștefan Dimitrescu (1886, Huşi – 1933, Iaşi)

„Scriitorul Ionel Teodoreanu cu soția” (1932)

ulei pe pânză
0,93m x 1,1m

Muzeul de Artă din Iași

„Iașul nu mai e acolo; Iașul e atunci. De aceea, de la o vreme, nu l-am mai numit Iașul, sau bătrânul nostru „Iaș”, cum îl revendică poetic moldovenii, ci dulce Târgul Ieșului, cum nu-i spun decât eu.”

(Ionel Teodoreanu)

Artistul plastic Ştefan Dimitrescu ocupă un loc de primă mărime în cadrul școlii românești de pictură din prima jumătate a secolului XX. Poate nimeni altul nu l-a definit mai bine ca om și ca artist, decât prietenul său de o viață, pictorul Nicolae Tonitza:

„Ce avea de spus, spunea răspicat în culorile lui. El avea această rară calitate, ce nu se găsește întreagă decât la marii aleși ai artei, aceea de a se identifica până la confundare cu subiectele pe care le tratează.”

În 1926 Ştefan Dimitrescu participă la închegarea unei grupări artistice denumită „Grupul celor patru”, alături de artiștii Francisc Șirato, Nicolae Tonitza și Oscar Han. În opera pictorului se pot descifra două tendințe: prima, mergând pe construcția lineară, cealaltă pe construcția picturală.

Stabilindu-se definitiv la Iași, leagănul visurilor sale din tinerețe, pictorul va zugrăvi adeseori aspectele pitorești, cu rezonanțe elegiace, ale bătrânului oraș de pe cele șapte coline. Bucurându-se de prietenia si prețuirea unor scriitori ca Mihail Sadoveanu, Ionel Teodoreanu, G. Ibrăileanu, Mihail Sorbul, Cezar Petrescu, G. Călinescu, Adrian Maniu, Perpessicius, Tudor Vianu, Al. O. Teodoreanu – Păstorel și mulți alții, Ştefan Dimitrescu i-a portretizat cu aceeași pătrundere si adâncime psihologică, pe unii zugrăvindu-i în lucrări de pictură, iar pe alții, cei mai mulți, în desene rapide sau mai elaborate, executate în tuș, cărbune și creion. Pe Ionel Teodoreanu l-a pictat împreună cu soția, privind interogativ din ambianța lor, dominată de roșul consistent al rochiei si de albastrul intens, cu profunde si subtile reflexe, al celebrei „cazace” purtate de scriitor, totul constituind un univers cromatic și spiritual în care părțile își răspund și se leagă tainic între ele . În tabloul pictat de Ștefan Dimitrescu, aflat la Muzeul de Artă din Iași, „Ionel Teodoreanu și soția sa, scriitoarea Ștefana Velisar-Teodoreanu, apar la maturitate, unul lângă altul; Ionel Teodoreanu are umerii ușor aplecați înainte. Privește tumultul vieții în suișuri și coborâșuri de care este fascinat, atras și covârșit în același timp. Lângă el , Lily este dreaptă, hieratică, are privirea înaltă, cerne lucid, alege, supraveghind și în continuă luptă…”, după cum rememorează soția lui Dinu Pillat, Cornelia Pillat, în amintirile sale.

„Ferestrele de aur ale nopților din dulce Târgul Ieșului s-au stins, și niciodată nu se vor aprinde iar.”

(Ionel Teodoreanu)

* * *

Îmbarcarea Sf. Paula în portul Ostia

tumblr_inline_n2yj8aLkcI1s6ct0fClaude Lorrain (Claude Gellée)  (1600 – 1682)

„Îmbarcarea Sf. Paula în portul Ostia” (1639)

ulei pe pânză
211 x 145 cm

Muzeul Prado, Madrid

Claude Gellée, cunoscut sub numele de Lorrain, s-a născut în anul 1600 la Chamagne, în Lorena. Rămas orfan încă din copilărie, Claude Gellée ajunge la Roma pe când avea doar treisprezece ani. Se specializează repede în pictura peisagistă. Petrece multă vreme în regiunile rurale, unde face schițe după natură. Grație muncii perseverente și simțului extraordinar al observației, își întrece repede dascălii, dobândind gloria și faima de a se număra printre cei mai mari peisagiști ai tuturor timpurilor.

Lorrain stăpânea la perfecție toate tainele perspectivei, exemplul cel mai concludent în acest sens fiind tablourile reprezentând porturi la mare. În „Îmbarcarea Sfintei Paula în portul Ostia” perspectiva este relativ simplă: toate liniile privirii converg în centrul tabloului, deasupra liniei orizontului. Apelează la două șiruri de clădiri (în stil renascentist), care, aproape, formează un unghi drept cu fundalul. Razele soarelui care răsare împrăștie ceața dimineții și se reflectă minunat pe suprafața apei. Pictorul redă cu excepțională virtuozitate profunzimea, puritatea, strălucirea și transparența mării. Este un artist care reușește să „picteze aerul”, fascinându-l pe Turner, el însuși un celebru peisagist:

„Claude Lorrain a pictat porturi la mare și țărmuri în culori desprinse de pe paleta celui mai mare vrăjitor (…) Apele învolburate de o briză ușoară tremură ca în natură, iar scânteierea soarelui pe suprafața apei creează senzația de luminozitate și binecuvântare, trezind în observator o înflăcărare binemeritată de talentatul artist”.

Există un element de mister în vocația acestui artist unic. Misterul a devenit simbolic pentru ceea ce constituie esența tablourilor sale, „le mystère dans la lumière”. Claude Lorrain a fost un peisagist remarcabil , el  reușind să realizeze un mare număr de picturi extraordinare, în care totul e frumusețe, poezie și adevăr.

„Vedeți aici un om desăvârșit, un om a a cărui gândire si ale cărui sentimente erau îndreptate către frumos, și  care închidea în el o lume pe care nu o întâlnim cu ușurință în afară (…) Claude Lorrain cunoștea perfect lumea reală până în cele mai mici detalii și o folosea drept mijloc pentru a exprima lumea pe care o cuprindea sufletul său frumos…”     (Goethe)

* * *

Dimineață într-o pădure de pini
dimineata-in-padurea-de-pini-siskin.jpg.cf
Ivan I. Șişkin (1832 –1898)

Dimineață într-o pădure de pini (1889)

ulei pe pânză, 139 x 213 cm
Galeria de Stat „Tretiakov”,  Moscova

 

Motto:

„Am venit cu vești senine,
Vești că soarele-a ieșit,
Și cu marile-i lumine
Lumea-ntreagă-a-ntinerit.

 Veste că pădurea-i trează
Mugur, frunză, ram de ram.
Păsările oficiază
În al primăverii hram.”
(Afanasii  Afanasevici Fet )

Ivan Șișkin a fost un pictor peisagist rus din secolul al XIX-lea, asociat întotdeauna cu mișcarea Peredvijniki. A studiat la Școala de Pictură, Sculptură și Arhitectură din Moscova, urmând apoi cursurile Academiei Imperiale de Arte din Sankt Petersburg; aici câștigă medalia de aur, obținând o bursă pentru a studia în Europa. Călătorește în Elveția și Germania, continuându-și studiile de pictură la Zürich, Dresda și, în cele din urmă, la Academia Belle Artes din Düsseldorf.

Lucrarea „Dimineață într-o pădure de pini”, celebră și prin urșii săi, face parte din imensul grup de tablouri de Șișkin ce surprind magia pădurii, poezia naturii și forța expresivă a copacilor; lumina diafană ce se întrezărește printre arborii magistral redați constituie o amprentă unică a picturii lui Șișkin.

Acest tablou înfățișează trezirea pădurii, răsăritul soarelui și ridicarea ceții; în atenție se află prim-planul, pe când copacii mai îndepărtați au contururi din ce în ce mai șterse, dar expresive. Lumina glisantă a soarelui,(prezentă, de altfel, și în alte lucrări memorabile ale lui Șișkin) ce împrăștie încet-încet ceața, conferă un ton poetic acestui tablou magnific. Lirismul ce se degajă din această lucrare poartă amprenta maturității artistice a lui Ivan Șișkin în privința artei peisajului.

Pictorul Ivan Șișkin a rămas cunoscut drept unul dintre cei mai reprezentativi  peisagiști ai tuturor timpurilor, realismul și forța imaginativă a lucrărilor sale ajungând, de multe ori, aproape de perfecțiune.

*  *  *

Câmp de maci la Argenteuil

Monet_Claude_Wild_Poppies_Near_ArgenteuilClaude Monet (1840 – 1926)

Câmp de maci la Argenteuil  (1873)

50 x 65 cm
Musée d’Orsay , Paris

Alături de Pissarro , Renoir și Sisley , Claude Monet este unul dintre reprezentanții cei mai importanți ai impresionismului, acel curent artistic care a revoluționat pictura secolului al XIX–lea. A trezit admirația contemporanilor săi prin utilizarea culorilor luminoase, precum și prin peisajele sale, în care a transpus pe pânză vibrația. A căutat neobosit lumina, a căutat să imortalizeze clipa. S-a născut în 1840 la Paris, copilăria și-a petrecut-o în Normandia, toată viața și-a dorit să trăiască în provincie, aproape  de natură. În 1883 se mută la Giverny, în satul normand așezat între Paris și Rouen. Este înnebunit după flori și, în ultimii ani ai vieții, pictează „Nuferii”, serie întreruptă de moartea sa, survenită în anul 1926.

„Monet, unic prin sensibilitatea retinei sale, excepțional analist al luminii și maestru al spectrului …”     (Paul  Valéry)

„Claude Monet e îmbătat de lumină și, la două secole distanță, răspunde prin lirismul său exasperat de spații libere lirismului lui Claude Lorrain. El vede soarele înaintea tuturor celorlalți, chiar când nu a răsărit încă, chiar când cerul este acoperit.”           (Elie Faure)

Lirism de trăire, de participare, de construcție, lirismul picturii lui Monet este și acela al tainei care sporește prin lumină. Lumina vibrantă care inundă pânzele lui Monet devine impuls de cuprindere al necuprinsului, al infinitului. O asemenea intenție pare să fi prezidat și declanșarea cunoscutului vers blagian: „Eu cu lumina mea sporesc a lumii taină…”.

„Monet este doar ochi… dar, Doamne, ce ochi !”   (Paul Cézanne)

„Poet al stării luminii, al fluxului vieții și al cosmosului floral, Monet este un mare contemplativ, unul dintre cei mai puri pe care i-a dat sensibilitatea plastică europeană.”  (V. Nicolescu)

*  *  *

Creangă și Eminescu (1920)

ARP_6946506_880-7Octav Băncilă (1872 – 1944)

„Creangă și Eminescu” (1920)

ulei pe pânză
1140 x 960 mm
Pictura se află la „Muzeul Literaturii Române” , Iași

„Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri
Și niciodată n-or să vie iară …”       (Mihai Eminescu)

„La Ieși ninge frumos de ast-noapte, încât s-a făcut drum de sanie.
Ciricul parcă e mai frumos acum.
Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine sunt străin… ”       (Ion Creangă către M. Eminescu)

„Câteodată, Creangă și Eminescu dispăreau câte trei-patru zile […], cutreierau Galata cu târgușorul, treceau înspre bariera Păcurarilor, făceau înconjurul pe la Copou și Aroneanu, dormeau pe o laviță la vreun han, mâncau ce găseau și erau fericiți… ”   (George Panu)

„Creangă duse fără îndoială pe Eminescu în bojdeuca lui. […] Nebun de entuziasm, Creangă îi împărtăși lui Eminescu toate plăcerile lui „simple”. Îl duse sus pe Ciric, arătându-i priveliștea Iașilor, îl ospătă cu mâncărurile țărănești făcute de Tinca… ”                 (G. Călinescu)

„Când neamul nostru nu va fi decât pulbere geologică pe pământul altor milenii, tot luna lui Eminescu îi va însenina cenușa cu lumina ei fecioară”.            (G. Ibrăileanu)

*  *  *

Prințesa Lebădă

Swan_princessMihail Vrubel  (1856 – 1910)

„Prințesa Lebădă”

ulei pe pânză

Galeria Tretiakov, Moscova

O proeminentă figură a picturii ruse moderne, care colaborează cu gruparea „Mir iskusstva”, dar depășește cu mult cadrul de manifestare practică a acestei grupări, a fost Mihail Vrubel  (1856 – 1910). Deși mai în vârstă decât oricare dintre moderniști, făcând, de fapt parte din generația peredvijnicilor  („Asociația artiștilor ambulanți”), Vrubel și-a depășit cu mult contemporanii, prin forța geniului său, ridicându-se pe un promontoriu inaccesibil altora. Impetuos, îndrăzneț, cu o fantezie bogată nutrită de un temperament tumultuos, introvertit și zbuciumat, uneori aflat sub tensiune, el a plăsmuit o lume fantastică, ruptă de realitate. Era plurivalent, pictând catedrale, panouri decorative, decoruri de teatru, executând costume, ilustrații de carte, schițe de mobilier și diverse obiecte de artă aplicată.

A fost un reformator în artă, unul care a intuit din capul locului impasul în care se afla arta realistă a plein air – iștilor și a impresioniștilor și a făcut totul pentru a depăși criza.

În această privință, Camilla Gray l-a putut compara cu Cezanne, opera sa fiind considerată un fel de arche între două viziuni fundamentale ce separă arta a două secole. Se poate constata înrudirea lui Vrubel cu simbolismul, impactul avut cu acest curent în literatura și arta rusă fiind, se știe, destul de timpuriu și de puternic.

Fantastică, ireală, dar nu irațională, zămislită în clocotul unei conștiințe zbuciumate, dintr-o imaginație aproape delirantă, lumea pânzelor lui Vrubel, găsește un sprijin solid în mitologie, în Biblie, în literatură. „Hamlet”, „Faust”, „Proorocul ”, „Demonul”, aceste personaje celebre de mare forța sufletească, și-au găsit în artistul rus un interpret pasionat, captivat de caracterul contradictoriu și de sublimul unor imagini în care a dat maxima expresie setei sale de ideal.

Sentimentele tulburi, nelămurite, neliniștite, stările paroxistice, atmosfera bizară, evanescențele în exprimarea trăirilor, iată tot atâtea trăsături ce-l leagă de curentul simbolist, cultivând prietenii alese cu Valeri Briusov, Alexandr Blok, Alexandr Skriabin”. De regulă, tablourile sale sunt compoziții cu un singur personaj proiectat pe un fond decorativ. „Prințesa lebădă”, de un lirism sfâșietor, imagine poetica a tristeții, „Lebăda ” simbol al purității și gingășiei „Liliacul” înfățișând o fată cu ochii stranii pe fundalul unei tufe de liliac, „Fata pe covor persan”, „Veneția”, „Spania” toate întruchipări simbolice de mare forță emoțională.

Fastuoasă în colorit pictura sa este înrudită prin prețiozitatea pastei cu cea a vienezului Gustav Klimt, dar și cu a românului Gheorghe Petrașcu.

*  *  *

Fată Tânără (1912 – 1913)

Klimt-The-Virgin-1913-National-Gallery-PragueGustav Klimt (1862 – 1918)

Fată Tânără (1912 – 1913)

190 x 200 cm

Galeria Națională, Praga

Personalitatea enigmatică, unul dintre cei mai mari provocatori ai istoriei moderne a artelor si un pictor dotat cu o uriașă forță creatoare, Klimt și-a dedicat întreaga viața făuririi frumosului. Talentul său se manifestă din plin în Monarhia Austro-ungară aflată în declin, în Viena sfârșitului de veac XIX. Refuzând canoanele și compromisurile obligatorii, Klimt fondează în 1897 „Secesiunea” și devine liderul avangardei vieneze. Arta lui este ireconciliabilă cu regulile artei secolului al XIX–lea, bazate pe respectul tradițiilor, Klimt vrând sa creeze ceva nou, inedit, pe măsura secolului al XX–lea.

Frumoase, senzuale și, mai ales, erotice, tablourile lui Gustav Klimt exprimă o lume a opulenței și  a răgazului, ce pare la ani – lumină distanță de mediul postmodern dur in care trăim acum. Temele abordate – alegorii, portrete, peisaje și figuri erotice – nu au nicio legătură cu evenimentele reale, ce urmăresc să creeze o lucrare în care frumusețea e mai presus de orice. Modul în care utilizează culoarea și modelele a fost influențat de arta japoneză, Egiptul antic și Bizanț. Prin perspectiva plană, bidimensională a tablourilor si frecventa stilizare a imaginilor, opera lui Gustav Klimt este profund impregnată de senzualitate, iar figura femeii deține supremația.

Arta lui Klimt a contribuit în mare măsură la izbucnirea uneia dintre cele mai mare revoluții din istoria artei.

*  *  *

Car cu fân (1821)

John_Constable-The_Hay_Wain_(1821)

 John Constable (1776-1837)

 Car cu fân (1821)

ulei pe pânză
130,5 x 185,5 cm
National Gallery, Londra

Fiu al unui morar, John Constable (1776 – 1837), s-a născut în zona rurală Suffolk, din Anglia, caracterizată prin peisaje idilice, pe care pictorul le-a înfățișat de-a lungul întregii sale cariere. Chiar și după ce s-a mutat la Londra, în 1799, pentru a-și face studiile la Academia Regală, Constable a continuat să se întoarcă la peisajele copilăriei sale, realizând dese călătorii pentru a vedea sursele de inspirație. Artistul folosea schițe pentru a consemna efectele tranzitorii ale luminii și ale fenomenelor naturale, așa cum acestea aveau loc. Mai târziu, relua frecvent schițele și le transforma în tablouri care evocau efemeritatea clipei. Prezența aproape tangibilă a unei după-amiezie calde de vară este evidentă în acest tablou, probabil cea mai cunoscută lucrare a lui Constable. Impozanta pânză, de aproape doi metri, a fost realizată in 1821 în atelierul său din Londra, fiind bazată pe o serie de schițe în ulei făcute cu o vară mai înainte. Pentru lucrările de mari dimensiuni, Constable descoperise o tehnică neobișnuită de a realiza schițe în ulei în mărime naturală, care-i permiteau să rezolve complet compoziția, oferind detalii interesante asupra procedeelor de lucru ale artistului. Car cu fân, care a fost expus in 1821, dar nu a avut parte de o critică pozitivă, redă un pârâu liniștit lângă moara Flatford, din Suffolk. Tabloul a fost cumpărat,  în 1924, de către John Arrowsmith, negustor de artă franceză, și expus la salonul de la Paris, unde a câștigat o medalie de aur. Lucrarea a fost foarte admirată de Delacroix și Géricault, printre mulți alții, și s-a dovedit a avea mare influență asupra dezvoltării picturii peisagistice, mai ales din Franța, și, în special, asupra Școlii de la Barbizon.

*  *  *

Înălțarea Imperiului Cartaginez

imperiul-cartaginezJoseph Mallord William Turner (1775 – 1851)

„Didona zidind Cartagena” sau „Înălțarea Imperiului Cartaginez” (1815)

ulei pe pânză

155,5 x 232 cm, National Gallery, Londra

Legat sunt de catarg precum Ulise,
Tritoni, delfini mă sfâșie pe rând.
Dar ochii mei văd dincolo de vise
lumina din lumină pogorând.

Nisipul soarelui îmi arde chipul
și-s ca o torță-ntr-un tunel de nori.
Jocul cu fulgerul, cumplitul,
Îmi schimbă marea-n ruguri de culori.

Sunt nor, cenușa galbenă-n furtună,
un nufăr viu, cu pleoapele deschise.
Năluci de soare ochii mei adună,
lumina grea de dincolo de vise.   (Vasile Nicolescu)

„Turner exprimă drama cosmică prin intermediul magiei luminii.” (Jean Leymarie)

William Turner, pictor peisagist englez, a călătorit mult, mai întâi în țara sa natală, iar apoi, în Franța, pe valea Rinului, în Elveția și Italia. Turner a ajuns pentru  prima oară în Italia în 1819 ; aici a avut trăiri deosebite și a găsit teme de reverie, pe care, cu geniul său, le-a transpus ulterior în simfonii de lumină și culoare. Ardoarea este temperată de melancolie, iar umbrele se împotrivesc luminii. Tablourile lui Turner ne fascinează , culorile de neuitat și fantomele punând stăpânire pe imaginația noastră. Pictorul și-a ales drept maestru din trecut pe Claude Lorrain. Cultul său pentru marele pictor peisagist nu a dispărut niciodată. Turner a dorit ca tabloul „Didona zidind Cartagina” să fie așezat în muzeul National Gallery din Londra, alături de două dintre capodoperele lui Lorrain ; tot acolo le putem admira și azi, cu gândul la acest frumos omagiu al său.

William Turner iubea mult această pictură, pe care o considera capodopera sa. În 1829, cu ocazia primei redactări a testamentului, a precizat chiar că dorea sa fie înmormântat înfășurat în această pânză. În ciuda multor propuneri, nu a vrut niciodată să o vândă și a lăsat-o moștenire muzeului National Gallery, cu o condiție : sa fie expusă, împreună cu lucrarea „Soarele răsărind printre aburi”, alături de cele două pânze ale lui Claude Lorrain : „Port la mare cu îmbarcarea reginei de Saba” și „Peisaj cu nunta lui Isaac și a Rebecăi” (din care, evident, se inspirase).

Tema clasică, în acest caz, preluată din Eneida lui Vergilius, este frecventă la Turner, care a ales adesea episoade istorice ori scene literare drept surse de inspirație pentru peisajele sale. Turner compune în spațiul pânzei lumina orbitoare a răsăritului și reflexia ei în transparențele mișcătoare ale apei.

Biografii lui W. Turner precizează că, în 1799, artistul a văzut lucrarea „Port la mare cu  îmbarcarea reginei de Saba” pictată de Claude Lorrain în 1648 ; a rămas atât de impresionat, încât a izbucnit în plâns, convins că niciodată nu va fi capabil sa picteze ceva asemănător.

„Cu o paletă extrem de variată și cu un penel ce nesocotește noțiunile restrictive de formă sau de contur, el a pictat tablouri scăldate într-o strălucire orbitoare, asemenea mirajelor irizante”. (René Huyghe)

„Dramaturg al luminii, Turner a trăit cu intensitate nevoia și  speranța descătușării ei. Răsturnând realul în profunzimile visului, el a ridicat, în fond, visul la înălțimea realului. Turner și-a subordonat sensibilitatea acestei voințe dureroase de a smulge lumina din culoare, de a-i da elanul, prospețimea, relieful și puterea de expresie a adevărului însuși.” (Vasile Nicolescu)

„Imaginația lui Turner era capabilă sa distileze din lumină și culoare o poezie tot atât de delicată ca a lui Shelley …”. (Kenneth Clark)

„Turner este ultima victimă, și cea mai ilustră, a acestei nevoi de a forța limbajul picturii, căreia Rembrandt și Velazquez îi dau suflet și aripi. Semăna cu o pasăre zburând printre fulgere, orbită de lumină : fie ca se află pe pământul acesta și în istorie, fie că străbate, împreună cu Shakespeare, Italia antică, fie că vizitează, cu Homer, bătrânul univers eroic, în care flacăra vulcanilor și cântecul sirenelor îl plimbă la întâmplare pe Ulise în ocean, el trăiește într-un ținut de legendă supranaturală …”. (Elie Faure)

Nu cunosc în lume vreun peisagist, chiar dacă aș aminti de Ruysdael sau Claude Lorrain, care să fi știut să reînvie pe pânză realitatea cu un astfel de farmec și cu o armonie atât de eterată.” (C. de Martino)

*  *  *

Pietà (1499)

Michelangelo's_PietaMichelangelo Bounarroti
(6 martie 1475, Caprese, Provincia Arezzo – 18 februarie 1564, Roma)

Înălțime : 174 cm; Lățimea postamentului : 195 cm
Marmură
Basilica Sf. Petru, Vatican

 

Arta este, mai presus de orice, o revelație, o binecuvântare și sfințirea vieții omenești.”
(Michelangelo)

Michelangelo Bounarotti este, în același timp, pictor, sculptor, arhitect. În fiecare dintre aceste sfere artistice face dovada marelui său geniu. Provine din Florența, unde învață să sculpteze, studiind statuile antice din colecția lui Lorenzo Magnificul. Ucenic fiind în atelierul lui Ghirlandaio din Florența, Michelangelo cunoaște temeinic arta din quattrocento. La curtea lui Lorenzo Magnificul, își însușește ideea Renașterii umaniste, care se raportează la estetica Antichității. Adevărata glorie o dobândește, însă, la Roma, datorită și minunatei sale sculpturi Pietà. Contemporanii îl apreciază deja nespus de mult, comparându-l cu alți mari artiști ai Renașterii, precum Leonardo da Vinci și Rafael. Consiliul Florenței îl însărcinează cu executarea a numeroase sculpturi și picturi. Puternicul neam de Medici îi comandă un cavou de familie. Papa Paul al III-lea îi încredințează decorarea Capelei Sixtine din Palatul de la Vatican, unde Michelangelo creează o capodoperă absolută. Numit constructor șef al basilicii Sfântul Petru, obține una dintre cele mai înalte funcții accesibile artiștilor epocii sale. Creația artistului, format de gândirea umanistă, se remarcă prin pasiune, originalitate și inovație, fiind o încununare absolută a artei Renașterii.
„Poți să citești toate tratatele despre frumusețea sublimă și tot nu vei înțelege această noțiune … Intră, însă, în Capela Sixtină și rotește-ti privirea : aici vei descoperi frumusețea în esența ei pură.”
(E. Castelar Y. Ripoll, 1872)

„Începe de la haos, trece la extaz și sfârșește cu distrugerea. Michelangelo se situează deasupra rasei umane.”
(Lamartine, 1868)

„La Michelangelo anatomia devine muzică. Trupul omenesc este la el, aproape în exclusivitate, o formă arhitectonică.”
„Spune-mi, Iubire generoasă, oare frumusețea spre care tind este cea pe care o văd sau poate, o port chiar și în mine ; oriunde îmi întorc privirea, acolo îi văd obrazul ca sculptat.”
(Michelangelo)

  *  *  *

Peisaj cu Diogene

poussin65

 

Nicolas Poussin (1594 – 1665)

„Peisaj cu Diogene”  (1648)

160 x 221 cm

Louvre, Paris

„Suntem prea departe de Soare pentru a descoperi în el ceea ce ne orbește.”

Multă vreme, Nicolas Poussin a fost considerat modelul pictorului clasic, aproape un Rafael al secolului al XVII–lea. A devenit modelul pictorului filozof, a cărui mână este condusă întotdeauna și exclusiv de intelect. În realitate, opera sa este mult mai complexă, ea cuprinzând cele mai diverse genuri: scene religioase, alegorii mitologice, peisaje.

Poussin se inspiră din numeroase surse: începând de la senzualismul școlii venețiene (de exemplu în tabloul „Mica Bacanală”), la clasicismul antic și arta Renașterii timpurii și, sfârșind cu stilul năvalnic al barocului. În același timp, Poussin dă dovadă de o deosebit de bogată inventivitate stilistică.

Curiozitatea sa și nevoia de a câștiga noi experiențe nu se sting niciodată. Dovadă că, la mijlocul anilor patruzeci, apare neașteptatul său interes manifestat față de pictura de peisaj. Poussin înnoiește fundamental tehnica picturii de peisaj și creează un univers al formelor deosebit de variat  în acest gen.

Filozoful grec Diogene, discipol al școlii cinicilor, a disprețuit bogăția și convențiile sociale și a locuit, după cum se știe, într-un butoi. Într-o zi, a găsit un tânăr care bea apă din căușul palmelor sale. Și-a aruncat cana și a exclamat: „ Acest copil ne-a învățat că posed prea multe bunuri”. Poussin pictează acest episod, dar elementul fundamental al compoziției îl constituie peisajul luxuriant. După opinia lui Pierre Rosenberg, directorul muzeului Louvre „frumusețea și diversitatea tonurilor verzi și albastre, racordarea armonioasă a planurilor de imagine, îmbinarea abilă a clădirilor și vegetației, a apei și a cerului înnorat, perfecțiunea reflexiei oglinzii în apă – toate acestea împreună fac din această operă unul din cele mai remarcabile peisaje ale secolului al XVII-lea”. Convins că fiecărei teme trebuie să i se potrivească un stil specific, Poussin, când pictează peisaje, își modifică tehnica, recurgând la o mânuire de penel mai lejeră. Înfățișând scene mitologice, Poussin recurge la linii clare și modelare sculpturală. Când, însă, pictează peisaje, pune culoarea în pete mari ; trăsăturile de pensulă sunt mai spontane, dând posibilitate pictorului „să redea factura obiectelor, vibrația luminilor și coloritul bogat al frunzelor”, scria Alain Merot.

Poussin nu se agață de un singur stil pictural, fiindcă temperamentul său artistic este incompatibil cu orice repetiție. Celor care sunt descumpăniți de incredibila sa mobilitate, de pasiunea sa nestăvilită, le răspunde spiritual, folosind cuvintele poetului Giovanni Battista Marino: „Nu sunt dintre aceia care cânta mereu pe același  ton (…) ; pot să schimb tonul când doresc.”

*  *  *

Dantelăreasa

jan-vermeer-dantelareasa

 

Johannes Vermeer van Delft (1632-1675)

„Dantelăreasa” (1660-1665)

ulei pe pânză
0,240 x 0,210 m
Muzeul Luvru, Paris

„Ca și Rembrandt, Vermeer s-a aflat înaintea epocii sale. A fost prea puțin cunoscut în timpul vieții și repede uitat după moarte. Și încă nu i s-a făcut dreptate…”  (Théophile Thoré-Bürger,1866)

„Vermeer din Delft rezumă Olanda. El are toate calitățile medii ale olandezului, adunate într-un singur mănunchi și înălțate dintr-o dată la puterea supremă.

Nicicând nu s-a pătruns mai adânc în intimitatea materiei. Cristalizând-o în pictura lui, lăsându-i intactă tainica ei viață interioară, Vermeer i-a îmbogățit calitatea cu toată strălucirea pe care ea o capătă sub cea mai limpede privire de pictor care a existat, probabil, vreodată.”  (Elie Faure)

„Vermeer din Delft este unul dintre poeții supremi ai luminii din arta barocă.”   (John Rupert Martin)

„ Poemul „vermeerian” cel mai profund al tăcerii, consonant cu sensul de ansamblu al operei, care se detașează puternic totodată printr-un ce  foarte propriu, este „Dantelăreasa”. O replică cinematografică franceză, insinua, printr-o intrigă a însingurării și alienării progresive a personajului, ideea pulverizării eului.” (Vasile Nicolescu)

Se stinge o dantelă
În riscul „Jocului suprem”
Dezvăluind ca un blestem
Doar patu-absent pentru vecie.

Ghirlandă albă-n dușmănie
Cu sine, acest comun edem
Lipit de sticle care gem
Nu-nvăluie pe cât adie.

Dar celui care-n vis adoră
Mâhnită doarme o mandoră
Cu muzical neant scobit.”

(traducere de Ștefan Augustin Doinaș)

„Nu despre culorile lui vreau să vă vorbesc aici, cu toată calitatea lor. Ceea ce mă fascinează este privirea curată, epurată, clătită de orice urmă de materie, de o candoare oarecum matematică, cu care acest pictor, retras în interiorul lentilei sale, captează lumea exterioară…” (Paul Claudel)

„Niciun artist, de la Jan van Eyck încoace, n-a știut, probabil, ca Vermeer, să  confere fiecărei nuanțe de culoare – luciului de email, intensității ei luminoase și farmecului ei insinuant – un efect atât de copleșitor.” (Wilhelm von Bode)

„Distanțat de timpul său, Vermeer are o notă  „modernă”, de parcă ar fi perceput înainte de vreme și ar fi urmat chemarea spre „artă pentru artă”. Modernitatea sa este confirmată și de faptul că  a fost descoperit abia de un tovarăș de generație al lui Manet , și anume, de francezul Thoré-Bürger. El nu este romantic, nici patetic, nici misterios … Arta sa este obiectivă, destăinuind prea puțin despre personalitatea pictorului.”   (Max J. Friedländer)

*  *  *

Săptămâna picturii ieșene (2-8 martie)

„Fata cu lauri”

fata cu lauri

Mircea Ispir (1939 – 2005)
„Fata cu lauri”
ulei pe pânză, 88 x 70 cm
Colecție particulară, Iași

 

„Pentru mine, Pictura nu înseamnă atât o îndeletnicire profesională, cât o tulburătoare confruntare cu ceea ce numim Destin. Un destin căruia eu, încă, îi urmez calea fără șovăire, fără ocolișuri, cu zile de totală singurătate și de convorbire cu doar albul încă imaculat al pânzei și magia culorilor. A picta înseamnă iubire, dăruire, uitare de sine și regăsire a stării de atemporalitate. Să dăruiești semenilor tăi frumosul din natură dar și dinlăuntrul tău, iată rostul și prinosul unui artist.”    (Mircea Ispir )

„O bucurie tomnatică trece visătoare printre lucruri, fără să ne vadă… Artistul Mircea Ispir este un stăpân delicat al văzduhului. Inteligent orchestrată, paleta slujește ochiului și sufletului, pentru a-și multiplica esențele, materia circulă între dens și diafan, folosind din plin sugestiile zborului. Un teritoriu al amintirilor, cu prezențe in mod fatal suprapuse melancoliei și singurătății, pândesc ca dintr-o veșnică geneză a elementelor primordiale.”   (Traian Mocanu)

„Mircea Ispir a parcurs traiectoria firească a unui creator dotat și perseverent, al cărui talent s-a cizelat continuu și ireversibil. Treptele formării ilustrează un spirit echilibrat și hărăzit unor colocviale întâlniri cu semnele realității, dar și cu sensurile ei ascunse.”    (Valentin Ciucă)

„Peisajele sale, deși calme, au o poezie aspră, sunt aidoma acelor înălțimi calcaroase, unde albul aproape te orbește în bătaia soarelui. Culorile împrăștie sclipăt de piatră erodată de vânturi, de ploi, incendiată de un soare de sud…”   (Grigore Ilisei)

„În peisajul plasticii ieșene contemporane, dominat de expresionism, suprarealism și abstracționism, Mircea Ispir face notă aparte prin ancorarea sa în realism, cu propensiune pentru portret.”  (Adrian-Silvan Ionescu)

*  *  *

„Andreescu la Barbizon”     

Nicolae Grigorescu - Andreescu la BarbizonNicolae Grigorescu (1838 – 1907)

 „Andreescu la Barbizon”
 ulei  pe pânză
61.5 cm x 46 cm
Muzeul Național de Artă al României

 

„ … Mergeam acum , nu știu :
Pe Topolog, pe Trotuș, pe Mureș sau pe Jiu,
Căci apa lor totuna de limpede rămâne
Când  oglindește vraja colinelor române.
Nici muget, nici talangă, nici cel mai slab ecou…
Părea tăcuta vale un liniștit tablou,
O pânză zugrăvită de razele de soare,
În care orice linie trăia nemuritoare.
Și-n calma ei lumină de vis și de amurg
Privise Grigorescu cu ochi de demiurg…
………………………………………………………
Atunci, din măr , ascunse și ne-nțelese legi,
Același sus la Rodna, același pe Bucegi,
Puternic ca o stâncă și verde ca un brad,
Trăi păstorul mitic, el, ultimul nomad…
Deasupra lui: doar cerul, ca temelii: Carpatul,
Jur împrejur: o țară, de-a lungul și de-a latul…”
(Ion Pillat)
În decursul anilor 1879 și 1880, Nicolae Grigorescu călătorise în Franța, la Barbizon , unde se afla și tânărul Ion Andreescu , ce-l însoțea adesea în „ieșirile la peisaj”  . Probabil în una dintre aceste plimbări prin pădure i-a venit ideea să-i facă portretul, îmbrăcat în clasicul echipament al pictorilor francezi, cu halat albastru lung, cutie de culori și șevalet. Lucrarea „Andreescu la Barbizon” s-a numărat printre cele foarte dragi lui Grigorescu, rămânând până în anul morții la el acasă, alături de șapte opere semnate de „modelul ” său.

„«Țară de pictori», numea criticul Henri Focillon România: țara unde lumina a născut de timpuriu, în priviri, vocația culorii. Aici logodna și cumpăna stihiilor au pus în ochi măsura fericită care se numește gust; pe aceste meleaguri, văzul și mâna au simțit cu acuitate fiorul frumosului.” (Dan Hăulică)

„Dacă poporul nostru are astăzi conștiința unui peisaj românesc, distinct, lucrul acesta se datorește în bună măsură și acelor imagini zămislite de pictor [N. Grigorescu]  de-a lungul peregrinărilor sale; de la câmpia vastă spre munte și peste clina domoală a dealurilor, în crânguri firave sau pe ploi, prin lumini de crepuscul și prin pulberea care apare uleioasă la orizont, fantastică, sub arșița amiezii .” (Dan Hăulică)

„Temperament puternic și complex, liric prin firea sa, înzestrat cu o sensibilitate care i-a permis  să se adapteze mediului și peisajului românesc, idealizare poetică inspirată, în special, de Corot, el rămâne  primul pictor român de circulație europeană .” (Corneliu Baba)

„Anii petrecuți de Grigorescu la Barbizon și Fontainebleau au fost cei mai fecunzi; toată seva picturală, bogată ca o revărsare florală de primăvară în dumbravă, șederii lui în Barbizon i se datorește. Această sevă picturală persistă chiar atunci când, peste ochii pictorului, amurgul vârstei coboară un văl ce estompează culorile și cerne lumina ca o pulbere peste imaginea naturii .”  (Francisc Șirato)

*  *  *

„Iarna la Barbizon”

Ion_Andreescu_-_Iarna_la_BarbizonIon Andreescu (1850-1882)

„Iarna la Barbizon”

ulei pe pânză
54 x 65 cm
Muzeul K. H. Zambaccian, București

 

MOTTO : „Où sont les neiges d’antan ?”
(François Villon – Balada doamnelor de altădată)

„Spectacolul naturii, grandios și dramatic, cerul, pomii, pământul privit direct și transpus după dicteul tainic al sensibilității, la Andreescu a devenit sărbătoare de lumină, de suculentă coloristică și de dramatică poezie.” (Corneliu Baba)

„Andreescu este, fără îndoială, unul dintre cei mai mari poeți ai culorii […] Pictura lui se rostește cu o gravă simplitate, iar limbajul său are o concentrare dramatică”. (Dan Grigorescu)

„Sub protecția acestor „zei”, Courbet și Corot, Andreescu își începe inițierea în muzeele Parisului. Pictorul închinase,însă, în sufletul său, un cult cu totul special pictorilor de la Barbizon. El nu-și poate închipui o ședere în Franța fără un pelerinaj la locurile unde trăiseră, simțiseră și creaseră atâtea mari talente. Un peisaj ca „Iarna la Barbizon” evocă, fără voia noastră, amintirea lui Sisley, de care se apropie prin transparența atmosferei și finețea luminii.” (G. Oprescu)

Referindu-se la tabloul „Iarna la Barbizon”, criticul de artă Radu Bogdan, care i-a dedicat lui Andreescu o monografie de referință, afirma : „Rafinamentul cromatic care intervine în „Iarna la Barbizon” ține de categoria subtilităților armonice. Casele înșirate monoton de-a lungul uliței, gardul sărăcăcios înfrățit cu rugina arbuștilor, totul într-o natură vitregită de anotimp, devin expresia unei modalități de trai. Felul cum acest peisaj e compus –cu perspectiva adâncă a uliței, cu cerul înalt și boltit îngăduind privirii să se afunde în spațiu, cu ritmica tristă a liniilor preponderent oblice – amplifică puterea evocatoare a tabloului. „Iarna la Barbizon” prezintă un rafinament coloristic asemănător cu cel al impresioniștilor, dar numai în ceea ce privește calitatea acestuia, decurgând din extraordinara sensibilitate a retinei.”

Opera lui Andreescu rămâne strigătul unui om însingurat până la exacerbare, în mijlocul unei naturi golite de orice discurs sau strălucire, întocmai ca în poezia bacoviană :
„Mă troienise timpul dormind peste hârtii
Se întindea noianul de unde nu mai vii
O umbră în odaie pe umeri m-apăsa
Vedeam ce nu se vede, erai ce nu era”.
(G. Bacovia)
„Andreescu ar fi putut să picteze numai flori, sau numai străzi și târguri,sau numai câmpuri sau arbori și păduri, sau numai ierni și portrete. Ar fi fost același. Dacă le-a pictat pe toate acestea, este pentru că viața l-a grăbit sa trăiască mai repede, mai concentrat. Este clipa când ne întimpină numai geniul lui Andreescu, pătrunzător și auster și geruit de eternitate, asemenea unei ierni pictate de el la începutul tuturor iernilor noastre ”. (Grigore Hagiu)

„Pictura lui Andreescu reflectă datul implacabil al existenței, dar într-un mod și cu accente care rămân numai ale lui Andreescu și care îi situează arta printre expresiile profunde și singulare ale spiritului uman.” (Radu Bogdan)

*  *  *

„Unirea Principatelor” (1857)

theodor-aman-unirea-principatelor

Theodor Aman (1831-1891)
„Unirea Principatelor” (1857)
ulei pe pânză
130 x 97,5 cm
Muzeul de Artă, Iași

 

Pictura „Unirea Principatelor”, realizată în 1857, aparține artistului plastic român Theodor Aman, pictor, gravor, membru post-mortem al Academiei Române. Este unul dintre întemeietorii școlii moderne de pictură din țara noastră. El a studiat pictura la Paris, fiind influențat de Delacroix și Thomas Couture. S-a întors în țară în 1858, contribuind la întocmirea primelor școli de arte frumoase de la București și Iași (1864).

În pictura sa de o rigoare academistă, simbolurile evocărilor istorice aduc o anume prospețime, în sensul situării artistului în actualitate. Capitolul cel mai bogat din opera lui Theodor Aman îl reprezintă pictura istorică, pătrunsă de calde sentimente patriotice. În sprijinul ideii de unitate națională, a realizat tablourile: „Hora Unirii la Craiova” , „Votul de la 24 ianuarie”, „Proclamarea Unirii (24 ianuarie 1859)”, „Unirea Principatelor”.

Anul 1850 îi deschide valorosului pictor român poarta spre inima Europei. La Paris, Theodor Aman a luat contact cu revoluționarii români, cunoscându-i îndeaproape pe Nicolae Bălcescu, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac, cât și pe artistul plastic  Barbu Iscovescu.

Între 1856 și 1857 a fost alături de românii cu vederi unioniste din Franța, pictând „Unirea Principatelor (1857)”.

„Unirea Principatelor” este o lucrare executată în manieră simbolică, prin chipul a două tinere, reprezentând Principatele Române, Moldova și Ţara Românească; personajele par a fi surori, îmbrăcate în sugestive straie populare românești.

Prin tablourile sale, Theodor Aman și-a exprimat profundele sentimente față de evenimentele cele mai importante din istoria poporului român. El a surprins ca nimeni altul pitorescul locurilor și atmosfera social-politică din Principatele Române. A lăsat  o moștenire imensă posterității, întreaga sa operă numărând aproximativ 3000 de lucrări.

Datorită meritelor sale deosebite, Academia  Română l-a trecut post-mortem în rândurile ei, în septembrie 1991.

Theodor Aman a fost artistul care ascundea în sufletul lui și oglindea în creația sa gândurile, sentimentele și năzuințele poporului român”.  (Nicolae Tonitza)

 „Theodor Aman rămâne o figură singulară de excepție a artei românești din secolul XX. În multe privințe un inovator, admirabil pedagog, personalitate de factură renascentistă prin multiplele sale pasiuni și aplicații artistice, Theodor Aman a fost, prin excelență, artistul epocii sale”.(Adrian Silvan Ionescu)

*  *  *

„Autoportret  în mantie cu guler de blană” (1500)

Dürer_self_portrait_28 Albrecht Dürer  (1471-1528)
„Autoportret  în mantie cu guler de blană” (1500)
ulei pe lemn de lămâi
67,1 x 48,9 cm
Alte Pinakothek, München

Pictorul și gravorul Albrecht Dürer (1471-1528), fiul unui bijutier de origine maghiară, s-a născut la Nürnberg. Este cunoscut drept unul dintre cei mai importanți ilustratori și gravori ai tuturor timpurilor, desenele și picturile sale fiind inegalate  până azi. În 1494 a plecat în Italia pentru  un an, unde arta sa a fost influențată de pictura renascentistă. A devenit cunoscut în toată Europa când încă nu împlinise 30 de ani și, de atunci, operele sale trezesc necontenit admirația. Până în 1971 – a  500-a aniversare a nașterii maestrului din Nürnberg  –  s-au scris despre Dürer peste 10000 de cărți și tratate.

„Studiul filosofiei, al științelor naturii și al metafizicii au făcut din el unul dintre cei mai erudiți oameni ai timpului său” (Marisa Paltrinieri, 1970). El îi citea pe Platon și Vitruvius, efectua sute de experimente cu scopul de a descoperi secretul frumuseții. Deși s-a orientat spre antichitate și a copiat modelele artei italiene, nu s-a despărțit niciodată de tradiția țării sale, Germania.

Dürer afirma că „geniul vine de la Dumnezeu”, dar, în același timp, se caracteriza  printr-o muncă perseverentă, plină de abnegație, deprinsă în atelierele germane. Ia naștere, astfel, o operă armonioasă, datorită căreia arta gotică germană își face triumfător intrarea în perioada Renașterii. Albrecht Dürer, dând dovadă de o tumultuoasă energie, și-a dominat pasiunile contradictorii printr-o supremă inteligență, comparabilă cu a lui Leonardo da Vinci.

Dürer pictează mai multe autoportrete, un subiect neobișnuit pentru acea vreme; le realizează pentru propria sa plăcere și, nicidecum, la comandă.

Am ales lucrarea intitulată „Autoportret în mantie cu guler de blană” din anul 1500. Acest portret măgulitor, în ipostază de Iisus Hristos, inovează prin reprezentarea frontală a artistului. Tabloul poartă inscripția „Eu, Albrecht Dürer din Nürnberg, m-am pictat astfel, în culori nepieritoare, la 28 de ani”. Cine nu știe că tabloul aflat la Alte Pinakothek din München îl înfățișează pe Dürer, ar putea să-și închipuie, la prima vedere, că este vorba despre imaginea lui Hristos. Acest portret, în chip intenționat, se înscrie în tiparul iconografic al lui Iisus până într-atât, încât, poziția degetelor mâinii pare că exprimă gestul binecuvântării. Este firesc, deoarece artistul era un om profund religios. Vreme îndelungată, criticii de artă nu au putut să  pătrundă misterul acestui tablou. Abia Erwin Panofsky, în anii 50, a atras atenția asupra analogiei dintre artist și Creator. Autoportretul de la München reprezintă idealul frumuseții spirituale și, în special, voința omului de a atinge acest țel. Alte autoportrete ale lui Dürer sunt : „Autoportret  cu rămureaua de scaiete”, desen cu pana, aflat la Erlangen și cel realizat în cărbune și cretă pe hârtie, aflat la Weimar. Asupra artiștilor contemporani cu Dürer, cea mai mare influență o exercită  gravurile pe lemn. „Pasiunea”, „Viața Fecioarei Maria” și, mai ales, „Apocalipsa” vor fi vândute și copiate în întreaga Europă. Vreme de peste un secol, motivele gravurilor lui Dürer le putem găsi chiar și în operele călugărilor ortodocși de la muntele Athos. Dürer este admirat încă din timpul vieții. Gravurile sale în aramă îi intrigă pe filosofi și poeți, sunt căutate de colecționari, iar în secolul al XIX– lea, vor constitui un adevărat cult pentru romantici, mai ales în Germania.

*  *  *

„Portretul lui Mihai Eminescu” (1890)

eminescu

 

ŞTEFAN LUCHIAN (1868-1916)

„Portretul lui Mihai Eminescu”(1890)

desen în cărbune

 

„Din sânul vecinicului ieri
Trăiește azi ce moare ,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăși soare.”

(M. Eminescu – Luceafărul)

Pictorul Ştefan Luchian  se afla în străinătate în 1889 , la moartea lui Mihai Eminescu . Luchian avea drept „biblie de căpătâi” volumul „Poesii” al lui Eminescu (apărut în 1889) ; pictorul însuși iși încerca talentul poetic în anii studiilor müncheneze . Moartea poetului „nepereche” și apariția ediției a IV-a  a „Poesiilor” i-au răscolit și accentuat sentimentele . Vestea morții lui Eminescu ajunsese dincolo de hotarele țării . Cuprins de incandescente trăiri interioare , pictorul Ştefan Luchian regăsea în destinul lui Eminescu propriul tragism existențial . Luchian se afla la Paris când realizează un portret al lui Eminescu și , în 1890 , i-l trimite în copie fotografică  lui Titu Maiorescu . „Făcând portretul lui Eminescu , – notă în scrisoarea însoțitoare – am căutat să-l reprezint așa cum el adesea obișnuia să stea în odaia lui tăcută lângă masa de brad și să cugete , să trăiască în lumea ce-o visa ”. Volumul „Poesii” pe care Luchian îl avea  în față se deschidea cu poezia „Singurătate” :

„Cu perdelele lăsate
Șed la masa mea de brad
Focul pâlpâie în sobă
Iară eu pe gânduri cad”.

„Departe de a face numai un simplu portret  , îi scria Luchian în continuare lui Maiorescu , mi-am dat toate silințele pe cât cunoștințele m-au ajutat , să-l fac astfel încât , oricine l-ar vedea , să-l cunoască drept un om care a trăit în sfera artelor” . Portretul era , prin urmare , altceva decât o copie a unei fotografii , era o interpretare a cugetătorului „trăit în sfera artelor” la masa de scris , în travaliul creației . În acest portret în cărbune realizat de Luchian în 1890 la Paris , artistul ne surprinde prin capacitatea de a reda stări și sentimente ; este o prefigurare a abilitaților de mai târziu ale sale . Imaginea pare formată  prin magica alăturare a unor linii fine , formând contururile unei hieratice făpturi  apărute ca intr-un miraj sau ca rod al unei tainice teofanii . Insistă asupra ochilor : sunt ochi prin care lumina transcende . Fruntea înaltă și luminoasă intră în contrast cu umbrele intense din partea stângă a feței ; nicio umbră , doar lumină pe fruntea de poet , ca un triumf al înțelepciunii. Forța creatoare a pictorului însuflețește , luminează ochii înmărmuriți ai unei măști mortuare transfigurate , un avatar alunecând dintr-o lume în alta . Avem de-a face cu un portret-efigie , misterios , hieratic . Cele două lumi spirituale , a poetului unic și a pictorului se întrepătrund în mod misterios . Portretul ne rezervă  un  cumul de iluzii cinetice , iar negativul lucrării , explorat în același mod , are misterioase efecte optice , amintind , parcă , de versurile lui Eminescu :

„Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit,
Ca sunt bătrân ca iarna , că tu vei fi murit…”
(„Departe sunt de tine”)

În autoportretele sale , între care se distinge cel din perioada pariziană , intitulat „Un zugrav”, ca și în această creație spontană  – „Portretul lui Mihai Eminescu” – Ştefan Luchian ne readuce spre meditație adâncile semnificații ale suferinței creatorilor.

„Luchian avea toate darurile marelui artist și , în primul rând  , acel caracter , acea neîmblânzită  vehemență a personalității după care îi recunoști pe maeștri . Profunda capacitate afectuoasă  , o melancolie îmbinată cu o riguroasă autoritate , un sentiment nervos al formei , sunt trăsăturile pe care le sesizăm mai bine în caracterul și în talentul său . Într-o limbă sonoră și suavă , Luchian a fost un mare revelator al sufletului românesc.” (HENRI FOCILLON)

*  *  *

„Sfântul Ioan Botezătorul” (1513-1516)

leonardo-da-vinci-famous-paintings-24

LEONARDO DA VINCI (1452-1519)

„Sfântul Ioan Botezătorul” (1513-1516)

177 x 115 cm
ulei pe lemn
Louvre, Paris

Leonardo da Vinci sau elogiul picturii

Încă din timpul vieții, se spunea despre el : „Leonardo da Vinci este un geniu”. Această părere n-are trebui, totuși, să pună în umbră complexitatea caracterului adeseori greu de prevăzut al acestui om universal . Plin de eleganță și cumpătat, așa cum se cuvenea unui curtean, dar și imaginativ, amuzându-se de minune cu tovarășii săi simpli, Leonardo da Vinci se conduce în viață după un singur principiu de valoare: libertatea. Aceasta îi permite să se ocupe de orice îi dictează instinctul. Așa se explică faptul că în centrul preocupărilor sale se aflau muzica, sculptura, arhitectura, anatomia, matematica, strategia militară, mecanica și, bineînțeles, pictura. În comparație cu alți artiști ai timpului său, Leonardo da Vinci pictează puțin, dar aproape tot ce iese de sub penelul său este o capodoperă. Iată o lecție de perfecțiune pe care ne-o  dă artistul, a cărui mână nu tremura când se afla în fața șevaletului.

„Sfântul Ioan Botezătorul „ este ultima opera importantă a lui Leonardo da Vinci și a fost pictată cu trei ani înainte de a muri. Este evident în acest tablou stilul caracteristic al artistului, bazat în mare parte pe expresivitatea  clarobscurului. Silueta pusă în lumină a sfântului ni se dezvăluie din întuneric. Este greu de definit sursa luminii care cade asupra lui. Avem senzația că figura personajului tocmai a ieșit din întuneric și că trupul sfântului  depinde, în totalitate, de jocul luminilor și al umbrelor hotărât de pictor. Fiind vorba despre culori, acestea sunt în totalitate dictate de  clarobscur; de aceea, compoziția tabloului creează senzația de monocromie, de culoare unică dominantă. Tabloul prezintă un personaj de o frumusețe ambiguă, impenetrabilă. Privindu-l, spectatorul, aproape hipnotizat, ezită, neștiind dacă este vorba despre un bărbat sau despre o femeie.  În fond, Ioan Botezătorul este personificarea visului legat de tipul ideal, în esență, mai desăvârșit decât omul de rând și, prin urmare, eliberat de nefericirea acestuia. Încă din timpul uceniciei în atelierul lui Verrocchio, Leonardo aspira la acest ideal, a cărui prevestire o găsim în trăsăturile îngerului pictat de el în „Botezul Domnului”. După părerea lui Andre Chastel, „Leonardo da Vinci dă glas propriei angoase nemăsurate, trezite de nebunia plină de cruzime a pasiunilor omenești”.

Studiind istoria vieții lui Leonardo da Vinci, avem impresia că ne confruntăm cu mai multe biografii deodată, nu doar cu una singură;  și asta, pentru că Leonardo  a fost în același timp pictor, arhitect strălucit, cunoscător desăvârșit al anatomiei umane , un suflet pasionat de muzică. Leonardo da Vinci a fost un om într-adevăr universal, multilateral și mereu enigmatic, ieșind în afara oricăror categorii predeterminate.

„Leonardo, al cărui stil era sublim și debordând de melancolie, avea un dar aparte : cel al expresiei”.  (Stendhal)

*  *  *

Închinarea păstorilor (1612-1614)

AdoracionPastoresElGreco2

EL GRECO (Dominikos Theotokopulos) (1541-1614)

„Închinarea păstorilor”(1612-1614)

319×180 cm

Muzeul Prado, Madrid

 

MOTTO :

Urna grecului

E cheie de porfir, o, pelerin,
Aleasă formă, veșnic lucitoare,
Lumii tăgăduind penelul care
Prin sine-nsuflețea și lemn și in.
 
De la cretanu’- aici dormind, Natura
Învață Arta, flacără mai pură
Phoebus și tu, Morpheu, umbră vetustă.
 
Să poat-această urnă grea să bea
Atâtea lacrămi cât parfum din ea
Revarsă lent o sabeană crustă.

Don Luis de Gongora

Originar din Candia, în Creta, trăindu-și cea mai mare parte a vieții la Toledo, în Spania, unde a și murit, El Greco rămâne o personalitate misterioasă. După perioada petrecută în atelierele maeștrilor venețieni, El Greco, își încearcă norocul la Roma, unde, în pofida sprijinului primit din partea puternicei familii Farnese, nu reușește să se impună. Se hotărăște sa părăsească Cetatea Eternă pentru a pleca în Spania, unde regele Filip al II-lea ridică mărețul palat-mănăstire Escurial. Artistul se stabilește la Toledo și creează capodopere care îi vor aduce gloria și bunăvoința regelui. Timp de zece ani, pictorul sosit din Creta este unul dintre principalii artiști de la Curtea spaniolă, după care va fi îndepărtat, și, pictura lui va fi desconsiderată, va stârni consternare, va neliniști. În pofida acestor lucruri, în atelierul lui El Greco activitatea continuă neîntrerupt până la moartea artistului. În bisericile din întreaga Spanie există picturile lui care prezintă personaje deformate, cu priviri extatice. Prețul pe care îl plătește pentru originalitatea sa este uitarea, care va dura până în secolul al XIX-lea, secolul al XX-lea repunându-l în drepturi.

La Toledo, El Greco este aproape omniprezent pe străduțele înguste ale orașului, în interioarele răcoroase ale caselor în nuanțe de ocru, în biserici. În fata ochilor ne apare imaginea pictorului : cu siguranță, seamănă cu personajele din tablourile sale, prea înalt și prea slab, amintind de Don Quijote. La fel ca și eroul romanului lui Cervantes, El Greco va deveni unul dintre simbolurile Spaniei.

Din atelierul lui El Greco au ieșit câteva versiuni ale „Închinării păstorilor”. Pictat spre sfârșitul vieții artistului, acest tablou, care în prezent se găsește la Muzeul Prado, a fost inițial destinat capelei de familie a lui El Greco de la mănăstirea Santo Domingo el Antiguo. Pictorul introduce arhitectura orașului sub forma abia schițată a unui coridor care se pierde în depărtare. Spațiul este populat de personaje din sfera terestrului și a divinului : în prim-plan, siluetele păstorilor, în planul secund, Pruncul și Fecioara Maria alături de Sfântul Iosif, iar în planul superior, îngerii slavei. Pe fundalul cenușiu ies în relief țesăturile strălucitoare care cad în falduri bogate, demarcate de contrastul dintre luminile și umbrele trupului. Acest tablou în culori strălucitoare pare să fie un fenomen la granița dintre vis și realitate.

El Greco a reușit categoric să se elibereze de sub influența picturii italiene și să creeze o artă originală care, deși are ca punct de plecare operele lui Tițian, Tintoretto și Michelangelo, dă glas unei viziuni artistice unice în felul ei și pe care secolul al XX-lea a numit-o „hispanitate”.

„El Greco este o chemare, El Greco este o rugăciune , El Greco este un strigăt, El Greco este privirea unui deținut îndreptată spre o fereastră îndepărtată, El Greco este un pescuitor de perle.”

(Jean Cocteau, 1943)

*  *  *

Vasul de linie Temerarul remorcat la ultima ancorare pentru a fi distrus (1838)

thJOSEPH MALLORD WILLIAM TURNER (1775-1851)

Precocitatea pictorului se manifestă elocvent în 1787. La 12 ani compune desene și acuarele – majoritatea reproduceri din memorie – după diferite gravuri. Uimesc la el, încă din această fază, simțul detaliilor, precizia formelor, capacitatea de a structura un ansamblu.
În anul 1788 urmează școala de la Margate. Nu are mai mult de 12 ani când, sub puternica impresie a mării, compune două acuarele revelatoare pentru trăsăturile și evoluția artei sale. Este momentul care va întări tatălui său convingerea, nezdruncinată până la moarte, în vocația de artist a fiului.

La aceasta au contribuit și rezultatele obținute de elev în atelierul lui Thomas Malton, autor de acuarele cu subiecte topografice și arhitecturale.În anul 1789 este primit ca elev al școlii de la Royal Academy. Locuiește apoi un scurt timp la Sunningwell, o localitate între Abingdon și Oxford.

În anul 1790 expune pentru prima oară. Se oprește în timpul unei călătorii la Bristol unde face o vizită lui John Narraway, un prieten al tatălui său. În 1792 expune la Academie Catedrala Malmesbury și Panteonul, dimineața, după incendiu. Vizitează Oxford și Kent (1793), iar cu un an mai târziu Peak District și Midlands. Execută, conform tradiției, numeroase desene și gravuri topografice.

Nevoia de cuprindere, de confruntare interioară, dorința devoratoare de studiu și examen minuțios a capodoperelor lui Claude Lorrain, Poussin, Salvator Rosa, Van de Velde, Ruysdael sunt definitorii pentru această perioadă.

În 1795 William Turner pătrunde în atmosfera artistică din casa ilustrului doctor Monro, spirit filantropic și generos cu tinerele talente, unde, alături de prezența exaltantă a lui Girtin, strălucit și inspirat creator de peisaje, cu înrâurire directă asupra picturii sale, descoperă opera lui Cozens. Realizează tabloul Pescari pe mare (1796), o marină în care se întrezăresc marile obsesii cromatice de mai târziu ale pictorului. Expune primul său tablou în ulei BridgewaterSeaPiece (1797) la Royal Academy.

În 1838 realizează Vasul de linie Temerarulremorcat la ultima ancorarepentru a fi distrus, născut din intenţia polemică a pictorului de a demonstra în spirit ruskinian (John Ruskin, mare critic al epocii), dispreţul naiv pentru “industrialismul” şi pozitivismul burghez al epocii sale. Tabloul propune comparaţia şocantă între două vase – unul vechi, cu pânze, aureolat de strălucire şi glorie (participase la bătălia de la Trafalgar) şi remorcherul nou, întunecat, meschin și urât, expresie a noii tehnici, pus să fie “groparul marin” al celui dintâi.

*  *  *

Privelişte spre Delft

Jan_Vermeer_van_Delft_001Jan (Johannes) Vermeer van Delft  (1632-1675)
„Priveliște spre Delft” (1661)
ulei pe pânză; 98,5 x 117,5 cm
Muzeul  Mauritshuis din Haga (Olanda)

Motto :  „Vermeer, veșnică dimineață …” (Ion Barbu)

Soarele își face loc sfios printre nori , luminând zidurile gălbui are orașului. Pe chei , de-a lungul canalului din Delft , un bărbat se grăbește spre atelierul lui , o cameră obișnuită cu o singură fereastră prin care pătrunde o lumină delicată și palidă . Modelul îl așteaptă deja , astfel încât Vermeer se poate apuca imediat de lucru … Cunoaștem atât de puține date despre viața lui Jan Vermeer din Delft , încât putem doar să ne-o imaginăm …

Vermeer , cel mai remarcabil reprezentant al picturii din Delft , este repede dat uitării după moartea sa . Este redescoperit și apreciat abia în secolul al XIX-lea . Grație perfecțiunii tehnicii sale , reușește să confere pânzelor o atmosferă ireală , aproape de sublim . Rafinamentul culorilor este asociat rolului major care îi revine luminii . Odată cu moartea sa, ia sfârșit perioada considerată a fi  ”secolul de aur al picturii olandeze” .

Până în ziua de azi, s-au păstrat doar două peisaje semnate de Vermeer : „Strada” și „Priveliște spre Delft” . Acesta din urmă se numără , indiscutabil , printre cele mai mari realizări ale pictorului . Pe artist îl interesează în primul rând atmosfera , el dorește să exprime mișcarea surprinsă în peisaj .

Panorama orașului este completată în planul superior de brâul larg al cerului și în cel inferior de suprafața apei , care pare  a se rostogoli domol  la picioarele noastre . Cerul lui Vermeer prevestește impresionismul și va reprezenta o sursă de inspirație pentru John Constable (1776-1837) și pentru pictorii Școlii de la Barbizon , de la sfârșitul secolului al XIX-lea . În planurile îndepărtate , clădirile din Delft ne apar scăldate în soare , în timp ce arhitectura din planul apropiat este învăluită în penumbră . Fiecare element al compoziției este de o desăvârșită frumusețe : apa care freamătă și orașul care se oglindește în ea, cărămizile aspre ale zidurilor , acoperișurile uneori umbrite , alteori strălucitoare în lumina soarelui.

Cu această adevărată știință a poeticii luminii , savant elaborată , vizionar structurată , pictorul va lăsa în tezaurul de frumuseți al lumii unul dintre tablourile cele mai încărcate de vrajă poetică din câte se pot închipui; celebrul tablou „Priveliște spre Delft” , expus într-una din sălile Muzeului Mauritshuis din Haga , adună în aceeași  măsură iubitorii de artă , precum „Gioconda” sau „Fecioara între stânci” ale lui Leonardo da Vinci .

Marcel Proust , un admirator înflăcărat al operelor lui Vermeer , comentează „Priveliște spre Delft” în „Captiva”, astfel : „ … o bucată de zid gălbui (…) este pictată atât de minunat , încât numai dacă o privești , ți se dezvăluie imediat ca o prețioasă operă de artă chineză în frumusețea ei absolută”

„Vermeer și-a creat propriul său univers pe jumătate imaginar, reprezentând un ideal nevinovat al bucuriei de a trăi , transfigurând această lume prin limpezimea și armonia de necrezut a culorilor sale”.

(Johan Huizinga , 1932)

*  *  *

Amintiri de la Mortefontaine

Jean-Baptiste-Camille_Corot_012

Jean-Baptiste Camille Corot (1796 – 1875)

“Amintiri de la Mortefontaine”(1864), 65cm x 89cm

Muzeul LUVRU , Paris

 

 

MOTTO :

Dar iată că amurgul din înălțimi coboară

  Și umbra, tot mai deasă , prin văi se desfășoară;

Se pierd în tonuri  calde seninurile clare

Cu ochii grei , apusul se duce la culcare ,

Tac greierii ; străbate , prin liniștea adâncă

Numai suspinul apei călătorind prin luncă.

Tot universul doarme , iar orele tăcerii

Țes plete umezite de lacrimile serii

În colțul cel mai sumbru , sub raza ce se stinge

Corot , modestu-ți nume , abia se mai distinge”     (Theophile Gautier)

Școala franceză de pictură de la începutul  secolului al XIX-lea redă însemnătatea peisajului, care fusese privit mai devreme secundar față de pictura cu subiect istoric. Corot, după perioada sa clasicistă, dezvoltă o peisagistică originală, prin care devine maestrul domeniului. Se apropie de pictorii Școlii de la Barbizon, deschizând drumul impresioniștilor.

„Povestea vieții lui Corot e răspândită în lumea întreagă. O poți afla în muzeele publice, în galeriile colecționarilor, în orice salon sau în orice încăpere în care există un tablou. O poți afla în Franța, în Europa, în America. Această poveste este opera sa,iar pânzele sale sunt străbătute de lumina, în care te întâmpină apa, iarba,  arborii, norii, seninuri înalte și apusuri, presentimentul sau nostalgia soarelui, blândețea lunii și a stelelor, reflexele argintii ale nopții și ale tăcerii. Fiecare din aceste pânze ne vorbește în numele lui Corot: «În această zi, în acea dimineață, în seara sau în noaptea aceea, am fost aici, față în față cu acest lac ;am fost aici, sub acest cer trist, umezit de ploaie. Am văzut trecând pe chipul cenușiu al naturii surâsul divin al luminii»”. (GUSTAVE GEFFROY)

“Ceea ce cauta Corot era infinitul. «Nu vezi nimic și în asta constă totul»  obișnuia să spună. Și mai spunea: “Când soarele adoarme, se trezește soarele artei”, ceea ce explica plăcerea de a se abandona în fața poeziei intime a apusurilor. În tablourile sale găsim o grație confuză, insesizabilul, ceea ce nu se vede și nu poate fi atins“. (JULES CLARETIE)

Pentru a-i înțelege mai bine opera, să răsfoim câteva pagini din Carnetele lui Corot: “Frumosul în artă este adevărul, scăldat în impresia pe care ți-a transmis-o un aspect al naturii ”.

“E atât de bine să vezi soarele ….. Știți, îmi place să-l privesc în faţă! Îi ador lumina și am făcut totul pentru a o reda … Dacă mi s-ar îngădui, as acoperi cu picturile mele pereții unei închisori…”

Începând din 1850, arta lui Corot, înclină spre reverie (“Dimineața.  Dansul nimfelor”, “Concert câmpenesc”, “Podul de La Rochelle”,“Impresie de dimineață”), iar din 1860 și până la moartea sa, totul capătă o nuanță de melancolie : artistul caută mai cu seamă griurile cețurilor matinale, transparența atmosferei, fluiditatea aerului, lăsându-se sedus de reflexele apelor, de poezia și de mirajul luminii difuze, de tot ce este evanescent. “Amintire de la Mortefontaine”, “Steaua dimineții”,” Amintire de la Ville d’Avray” sunt unele dintre cele mai subtile și mai muzicale pagini ale sale.

Tot astfel cum pianul i-a servit lui Chopin drept instrument pentru a-și exprima melancolia plină de puritatea de care sunt pătrunse nocturnele sale, lui Corot, redarea stărilor sale sufletești în peisaj i-a fost înlesnită de subtila sa tehnică picturală.

Arta lui Corot e încununarea firească a mai multor secole de cultură. În opera sa, își dau întâlnire Poussin, Claude Lorrain, Watteau și, uneori , Rembrandt – cei mai mari poeți ai picturii.

Opera sa imensă ar putea avea drept epigraf cuvintele așezate de Beethoven la începutul uneia din compozițiile sale: “Pornită din inimă, fie ca ea să zboare spre inimi”.

*  *  *

Familia lui Carol al IV-lea

Francisco_de_Goya_y_Lucientes_054Francisco José de Goya y Lucientes (1746-1828) a fost un important pictor și creator de gravuri spaniol, la răspântia secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea. La un secol după Velázquez și cu un secol înainte de Picasso,
Goya este punct de referință pentru două veacuri de pictură spaniolă.
Ani de-a rândul Goya a fost artistul curții regale, la fel ca și mulți
alți pictori ai secolului al XVIII-lea. Ar fi rămas probabil creator al
unei picturi liniștite, echilibrate, dacă nu s-ar fi îmbolnăvit.  Boala a influențat starea fizică și psihică a pictorului, care se reflectă în arta lui: aceasta câștigă în forță interioară și devine
expresivă, răpitoare. Abia acum se naște adevăratul geniu al lui Goya.
Tabloul a fost pictat intre anii 1800-1801 si se afla la Museo del Prado, Madrid

*  *  *

Maria Magdalena veghind
DT7252ulei pe pânză, 133,4 x 102,2 cm
Metropolitan Museum of Art, New York

Georges de La Tour
(1593-1652)

 

Pictorul francez din perioada barocului Georges de La Tour, care a trăit între anii 1593 şi 1652, a fost dat uitării imediat după moartea sa. Vreme de două secole şi jumătate nimeni nu a ştiut că în regiunea Lorenei a trăit cândva un pictor pe nume Georges de La Tour. Nimeni nu şi-a închipuit că opera sa, odată scoasă din genunea uitării, se va dovedi una dintre cele mai fascinante din istoria artei.

Care artist nu a nutrit să o reprezinte pe Maria Magdalena? Se cunosc patru versiuni diferite ale Mariei Magdalena, toate ieşite de sub penelul lui La Tour. În toiul nopţii, ea este luminată de flacăra lumânării sau a candelei. Ne-am oprit asupra variantei aflate la Metropolitan Museum of Art din New York. În acest tablou, profilul chipului oval ne permite să ghicim trăsăturile, părul cade greu, ca un voal imobil, fusta suplă, roşie, devine o masă geometrică rigidă, iar mâna dreaptă – ca turnată în ceară – are o formă pură, deşi pare lipsită complet de viaţă.

Maria Magdalena nu şi-a scos încă bogatul veşmânt, dar şi-a aruncat perlele, simbolul valorilor superficiale, şi a trecut pragul unei alte lumi, căreia acum îi aparţine. Vanităţii lumii, La Tour îi opune demnitatea ascezei morale.

Dintre cele patru pânze pe care artistul le dedică sfintei, aceasta este singura care o surprinde în momentul dramatic al convertirii. Maria Magdalena este reprezentată în faţa unei oglinzi, simbol al vanităţii, în care se reflectă flacăra unei lumânări, simbol al trecerii timpului. Opţiunea sa este hotărâtă: se deduce din bijuteriile abandonate şi din craniul pe care îl ţine în poală, sub mâinile încrucişate.

Georges de La Tour atinge o sobrietate, o sinceritate şi o religiozitate care îi apropie opera de tablourile lui Caravaggio. Formele sunt simplificate până la extrem şi par să se reducă la volumele geometrice pure pe care le dezvăluie lumina ireală. Timpul s-a oprit. Această scenă pare să dureze veşnic.

„În nocturnele sale, La Tour creează o lume fragilă şi închisă, gravă şi tăcută, care îţi taie răsuflarea, te ţine în tensiune şi te face să visezi.” (Pierre Rosenberg)

„Niciun alt pictor, nici măcar Rembrandt, nu reuşeşte să redea această pace netulburată şi misterioasă. La Tour este singurul care redă cu claritate latura paşnică a nopţii.” (Andre Malraux)

*  *  *

Procesiune religioasă în Kursk

800px-Kurskaya_korennaya

Ilia Efimovici Repin (1844-1930)

Procesiune religioasă în Kursk (1880-1883), 175 x 280 cm

Tabloul se află expus la Tretyakov Gallery, Moscova

Ilia Efimovici Repin s-a născut în anul 1844 la Ciuguev, gubernia Harkov, în inima regiunii istorice Sloboda Ucraina. Părinții săi au fost coloniști militari ruși. A început să lucreze ca ucenic pentru I. M. Bunakov, un talentat pictor de icoane din orașul natal. Datorită comenzilor pentru portrete și tablouri religioase, Repin a putut strânge suficienți bani pentru a pleca la Sankt Petersburg, unde dorea să se înscrie la Academia Imperială de Arte.

Lucrând cu Ivan Kramskoi, Repin face progrese rapide și, peste doar un an, reușește să se înscrie la Academie. La absolvire obține cu lucrarea de diplomă Medalia de Aur și o bursă de șase ani, dintre care trei în străinătate. Călătorește prin Europa și se stabilește la Paris, unde întâlnește pictura impresionistă franceză. Aceasta îi influențează mult opera, mai ales în privința culorilor și a luminii. Cu toate acestea, stilul lui a rămas mai apropiat de acela al vechilor artiști europeni, în special Rembrandt.

Opera lui Repin este extraordinară. Chiar dacă nu a fost un inovator din punct de vedere al tehnicii sau creator al unei noi școli de pictură, Repin este astăzi considerat cel mai important pictor rus, mulți critici din Rusia neezitând să vorbească despre el ca despre „artistul național”. Repin este după părerea mea cel mai mare pictor al Rusiei din toate timpurile.

*  *  *

Marina with Ezekiel crying on the ruins of Tyre

Marina-with-Ezekiel-crying-on-the-ruins-of-TyreClaude Lorrain (c.1600 – 1682)

“Marina with Ezekiel crying on the ruins of Tyre” (1667)

Ulei pe pânză

Tabloul se află în Colecţia privată Mertoun

Claude Gellee, cunoscut sub numele de Claude Lorrain, s-a născut în anul 1600 la Chamagne, în Lorena. Adolescent fiind, pleacă în Italia, unde lucrează sub îndrumarea lui Agostino Tassi şi Goffred Wals, la Roma. Se specializează repede în pictura peisagistică. Petrece multă vreme în regiunile rurale, unde face schiţe după natură. Graţie muncii perseverente şi simţului extraordinar al observaţiei, îşi întrece repede dascălii, dobândind gloria şi faima de a se număra printre cei mai mari peisagişti ai tuturor timpurilor.

Datorită stăpânirii perspectivei şi a profunzimii spaţiale a reprezentării, peisajele şi elementele arhitectonice fantastice creează senzaţia de infinitate ce scapă timpului. Operele lui Lorrain se remarcă prin precizia detaliului, perfecţiunea compoziţiei şi maniera desăvârşită de aplicare a luminii. Bogatul lui tezaur artistic cuprinde nu mai puţin de 300 de tablouri, peste 50 de gravuri şi 1200 desene. Fiind considerat încă din timpul vieţii un reprezentant remarcabil al picturii peisagistice, Lorrain îşi exercită influenţa asupra generaţiilor de artişti de mai târziu, influenţă vizibilă în arta postimpresionistă.

“Claude Lorrain a pictat porturi la mare şi ţărmuri în culori desprinse de pe paleta celui mai mare vrăjitor . Apele învolburate de o briză uşoară tremură ca în natură, iar scânteierea soarelui pe suprafaţa apei creează senzaţia de luminozitate şi binecuvântare.”   (William Turner)

*  *  *

Buchet de floarea soarelui

floarea-soarelui

Claude Monet (1840 – 1926)
„Buchet de floarea soarelui”, Ulei pe pânză, 101×81 cm
The Metropolitan Museum New-York
Claude Monet a fost un pictor francez, un poet al stării luminii, al fluxului vieţii şi al cosmosului floral.
Monet este un mare contemplativ, unul dintre cei mai puri pe care i-a dat sensibilitatea plastică europeană.
Claude Monet este considerat creatorul impresionismului, curent artistic de la sfârşitul sec. XIX, bazat pe exprimarea impresiilor imediate şi manifestând un interes deosebit pentru nuanţe, atmosferă, fluiditatea  senzaţiilor, lumină. În tinereţe a pictat portrete. Boudin l-a convins pe Monet să picteze în aer liber, împreună cu el, şi astfel a devenit un pictor peisagist.

*  *  *

Toamna de aur (Golden autumn)

isaac-levitan-toamna-aurie

Isaak Levitan (1860-1900) 

„Toamna de aur” („Golden Autumn”) – 1895, Ulei pe pânză

Galeria de Stat „Tretiakov”, Moscova

 

Unul dintre cei mai celebri peisagişti ruşi, Isaak Levitan, a avut privilegiul de a studia pictura, atât cu  A. K. Savrasov, cât şi cu V. D. Polenov, ei înşişi mari artişti ai peisajului. Asemenea lui Ivan Siskin, Levitan a fost un maestru al tonurilor de culoare, al compoziţiei, luminii şi umbrei.

Anotimpurile anului, diferitele momente ale zilei şi infinita varietate a naturii apar toate în pânzele lui Levitan. El preferă culorile proaspete ale primăverii şi armoniile pale ale toamnei.

Iniţial, Levitan, considerând că „frumosul dăruit de natură este superior tuturor convenţiilor inventate de artişti”, va poposi cu şevaletul în faţa unor privelişti simple, străduindu-se să le surprindă în esenţa lor realistă. Din această perioadă datează lucrările sale „Seara pe Volga”, „Zi de toamnă la Sokolniki”, celebrul „Crâng de mesteceni” şi altele.

După 1890, în urma călătoriei sale la Paris şi după ce îi cunoaşte pe impresionişti, Levitan descoperă voluptatea de a picta atmosfera. Cum recunoaşte el însuşi, descoperă acum că „în natură nu există culori, ci tonuri “ şi că „unul dintre cele mai dificile lucruri este să obţii în peisaj un raport just între pământ, cer şi apă”. Într-un singur deceniu pictorul creează marile lui opere, dintre care merită a fi  menţionate: „Clopot de vecernie” (acelaşi titlu purtându-l şi un frumos cântec rusesc), „Seară de vară”, „Revărsare de ape”,Toamna de aur”.

                Asemenea pictorului român Ştefan Luchian, care îşi converteşte durerea în incandescenţe florale, aproape exultante ca sentiment, Levitan pictează peisaje optimiste; însă melancolia, sentimentul elegiac au ceva tonifiant, eroic, ce exclud  angoasa sau deznădejdea. Compoziţia, culoarea, raporturile tonale, pasta – de la cea suculentă la cea vaporoasă ca fumul – toate sunt adecvate întotdeauna, cu mare precizie şi simţ al măsurii. Levitan este, fără îndoială, alături de F. I. Tiutcev şi Serghei Esenin, un mare „poet al toamnei ruseşti”.

                Trecând în revistă opera de maturitate a lui Levitan, Anton P. Cehov (care se numără printre prietenii artistului) spunea: „Nimeni nu a atins înaintea lui o atât de uimitoare simplitate şi claritate a scopului şi mă îndoiesc că o va mai face cineva după el”.

*  *  *

degas-1-1024x730Edgar Germain Hilaire Degas (n. 19 iulie 1834, Paris – d. 27 septembrie 1917, Paris) a fost un pictor francez din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

A început cu academismul clasic, însă după câtva timp revine la tematica realistă, pentru care și-a căutat idei în teatrele pariziene, în lumea fascinantă a balerinelor, atelierele modistelor, la cursele de cai sau în studierea corpului omenesc. S-a distins cu talentul excepțional de desenator și cu pasiunea pentru obiectele efemere în mișcare. Împreună cu Claude Monet, Auguste Renoir, Camille Pissarro este unul din întemeietorii impresionismului. Edgar Degas și-a păstrat însă stilul său propriu independent, pe care el îl numește realist. Motivele preferate le tratează cu uimitoare noutate, limitările de perspectivă sunt asemănătoare cu cadrele de fotografie. A folosit pastelul și a încercat numeroase tehnici de pictură și grafică. A lăsat după el o moștenire originală și multilaterală, de circa două mii de lucrări, tablouri în ulei, pasteluri și sculpturi.

*  *  *

Fata cu cercel de perla (Fata cu turban)

fata cu cercel de perlaJohannes (Jan) Vermeer van Delft  (31 oct 1632 – 15 dec 1675)

“Fata cu cercel de perla” (“Fata cu turban”), ulei pe pânză, 44.5 x 39 cm

Tabloul este expus la Muzeul Mauritshuis-Colecţia Regală de Pictură din Haga

Tabloul “Fata cu cercel de perlă”, capodopera pictorului olandez Johannes (Jan) Vermeer van Delft, reprezentant al stilului baroc, a fost supranumit “Mona Lisa nordului” sau “Mona Lisa olandeză” .

Pictura este datată în 1665 dar nu există o certitudine asupra acestei date.

Vermeer a intrat în istoria artei datorită talentului său unic de a folosi lumina şi umbra, într-o manieră diferită de a contemporanilor săi. Folosirea efectelor de lumină creează impresia unor scene în aer liber, nefolosind tonuri închise pentru redarea umbrelor.

Privindu-l, este uşor să înţelegem de ce acest irezistibil tablou a devenit cea mai îndrăgită lucrare a lui Vermeer. Compoziţia simplă şi echilibrată, aerul de mister, paleta caracteristică de albastru şi galben, cât şi efectele de lumină uşor perlate sunt unice şi nemaiîntâlnite până la el. Vermeer atrage privitorul, înfăţişând-o pe fată uitându-se după umăr, direct spre noi. Buzele uşor întredeschise adaugă senzualitate misterului. Turbanul oferă un aer exotic acestei combinaţii ademenitoare.

Pictura nu este propriu-zis un portret ci un studiu de cap cunoscut în epoca lui Vermeer ca “tronie”. “Troniile” reprezentau anumite emoţii sau tipologii, “Fata cu cercel de perlă” redând o tipologie exotică. Culorile sunt proaspete, tuşele fine dar îndeajuns de vii  pentru a capta fiecare nuanţă a luminii. Perla, redată din doar două tuşe energice, reflectă gulerul alb al fetei; ochii ei strălucesc şi urme subţiri de lumină se răsfrâng pe turban.

“Fata cu cercel de perlă” reprezintă un tablou la a cărui celebritate, în ultimii ani, a contribuit din plin şi cinematografia. Un film cu acelaşi titlu (bazat pe iubirea ficţională dintre artist şi o tânără ce i-a servit drept model) a fost realizat în 2003, având în rolul principal pe Scarlett Johansson. Filmul este ecranizarea romanului omonim apărut în 1999, semnat de Tracy Chevalier. Acest roman se află în colecţiile bibliotecii “Gheorghe Asachi”, la dispoziţia utilizatorilor.

Astăzi , geniul lui Vermeer, socotit “unul din cei mai mari poeţi ai picturii”, este unanim recunoscut , dar el a fost redescoperit şi apreciat abia la două secole după moartea sa. Procedeele sale, în special cele de utilizare a luminii, au constitiut sursa de inspiraţie pentru mulţi artişti moderni. Unul dintre aceştia este suprarealistul Salvador Dali, care îl considera pe Vermeer drept “cel mai genial artist din întreaga istorie a picturii“.

*  *  *

Maiorul în pețit

the-major-s-marriage-proposal-by-Pavel-Fedotov-0012

Pavel  Fedotov (1815-1852) – „Maiorul în pețit”/ “Major’s Betrothal” (1848), ulei pe pânză; 58,3 x 75.3 cm

Tabloul este expus la Galeria de Stat „Tretiakov” din Moscova

La jumătatea secolului al 19-lea, scriitorii și pictorii ruși începeau să-și îndrepte atenția asupra altor domenii ale societății, aproape neglijate până atunci în artă. Proprietari de pământ, funcționari de stat, militari și preoți au devenit subiecte posibile pentru comentariul artistic. Ca o reacție la regimul birocratic și represiv al lui Nikolai I, comportamentul clasei  conducătoare era adesea prezentat în manieră satirică.

Unul dintre cei mai abili comentatori sociali a fost pictorul Pavel Fedotov (1815-1852). Sub influența literaturii, în special a lui Gogol, având în comun simțul de comediograf, ca și pe cel al satirei (nu degeaba criticul V. V. Stasov l-a numit un  „Gogol al picturii ruse”), Fedotov pictează scene de gen, exprimându-și direct sau aluziv o judecată, un verdict. Cât despre subiecte, regimul de teroare, cu atmosfera lui înăbușitoare, din timpul lui Nikolai I, i le ofera din abundență.  „Proaspătul cavaler”, „Văduvioara”, „Maiorul în pețit” și altele sunt lucrări care exprimă mici întâmplări, mici drame umane menite să stârnească nu atât indignare, cât ironie și sarcasm, compasiune și duioșie.

Tabloul „Maiorul în pețit”, realizat în 1848, este una dintre cele mai cunoscute lucrări ale lui Fedotov. Tinere fete de măritat, cum e cea a cărei mână dorește să o obțină maiorul, puteau fi văzute la plimbare în Sankt Petersburg, pe Nevskii Prospekt și în parcuri. Toate figurile, chiar și cele ale servitorilor din fundal, sunt realizate cu o atenție deosebită la detaliu. Arta lui Fedotov țintuiește la stâlpul infamiei tarele sociale (în acest caz, modul în care femeile erau tratate ca niște bunuri vandabile), de obicei cu umor, deși uneori se simte și amărăciune.

El însuși victimă a sărăciei și neînțelegerii, epuizat fizic și spiritual, Fedotov moare la ospiciu la doar 37 de ani, în ajunul Războiului Crimeii, starea sa psihică fiind afectată de neîmpliniri și frustrări.

*  *  *

Lectia de anatomie a doctorului Tulp

rembrandt_lectia de anatomieRembrandt Harmenszoon van Rijn (n. 15 iulie 1606Leiden – d. 4 octombrie 1669Amsterdam) a fost un pictor și gravor olandez din secolul al XVII-lea, considerat unul din cei mai mari pictori din istoria artei, celebru și pentru desenele și gravurile sale.

A trăit în epoca ce s-a numit “vârsta de aur olandeză“, timp în care cultura, știința, comerțul și influența politică a Olandei au atins apogeul. Rembrandt este autorul a 600 picturi, 300 gravuri și peste 2000 desene. Maestru al tehnicei de clar-obscur, Rembrandt a fost “singurul pictor care și-a putut permite să amestece noroiul cu strălucirea ochilor, focul cu cenușa sau să facă culorile să strălucească proaspăt, ca o floare, pe giulgiul mortuar roz sau bleu deschis” (Élie Faure).

Lecția de anatomie a doctorului Tulp (1632-162.5X21.5), pictat în 1632, l-a făcut celebru pe Rembrandt. Lucrarea este o operă care se încadrează în genul pictural de grup tradițional (în cazul de față este vorba de breasla chirurgilor). Rembrandt, însă, nu numai că nu respectă regulile unor asemenea compoziții, dar le și perfecționează în chip strălucit. Pentru a prezenta prelegerea doctorului Tulp, care execută disecția unui cadavru, artistul se comportă ca un regizor. Alege o construcție tip piramidă, care înviorează scena prezentată, dându-i o tentă teatrală.

*  *  *

Anemone

anemoneŞtefan Luchian (1 februarie 1868, Ştefăneşti, Botoşani – 28 iunie 1916, Bucureşti), pictor român, a fost numit poetul plastic al florilor.

Vocaţia viitorului pictor se declară încă din copilărie. El rezistă cu încăpăţânare eforturilor mamei sale de a-l înscrie la şcoala militară. În 1873 familia se mută la Bucureşti. Ştefan Luchian se înscrie în 1885 la clasa de pictură a Şcolii Naţionale de Arte Frumoase, pe care o absolvă în 1889, obţinând medalia de bronz pentru un Cap de expresie şi un Studiu după natură. Maestru nedisputat i-a fost, în această perioadă de formare, Nicolae Grigorescu, la care Luchian a găsit încurajarea, fără să-i împiedice libera dezvoltare a personalităţii. În toamna anului 1889 pleacă la München, unde studiază două semestre la Academia de arte frumoase şi execută copii după operele lui Correggio şi Rembrandt, aflate la Muzeul de artă. Revine în ţară în 1890 şi participă la prima expoziţie a societăţii de artă „Cercul artistic”. Pleacă în anul următor la Paris, unde studiază la Academia Julian şi cunoaşte, în muzee şi expoziţii, viaţa artistică pariziană, aflată în acea perioadă în plină efervescenţă impresionistă. Tabloul Ultima cursă de toamnă arată influenţa evidentă a lui Manet şi Degas, dar şi ecoul unor predilecţii mondene, pe care Luchian va continua să le aibă pentru o vreme şi la Bucureşti.

Revenit la Bucureşti, va fi în 1896 principalul iniţiator al „Expoziţiei artiştilor independenţi”, care se va deschide chiar în faţa Salonului Oficial. Se înscrie la concursul pentru ocuparea catedrei de pictură a Şcolii de Belle-Arte din Iaşi, de la care se retrage însă, protestând împotriva maşinaţiunilor de culise.

În 1900 participă cu două pasteluri la „Expoziţia Universală” de la Paris. În acelaşi an apar primele manifestări ale unei afecţiuni ale măduvei spinării, maladie cunoscută sub numele de scleroză multiplă, care, după ameliorări trecătoare alternând cu noi agravări, îl lasă infirm pentru tot restul vieţii. Soarta îi este potrivnică, boala şi sărăcia materială mergând mână în mână. Continuă totuşi să lucreze cu frenezie şi până în anul 1915 expune neîntrerupt la diverse expoziţii.

Prezenţă eminentă în viaţa artistică a timpului, Luchian nu cunoaşte pentru multă vreme succesul. Astfel, la expoziţia sa din 1905, singurul cumpărător al unui tablou a fost pictorul Grigorescu. Un grup restrâns de admiratori şi prieteni îl aclamă, condiţia sa materială continuă însă să fie dintre cele mai precare.

Din 1909 până la sfârşitul vieţii va fi ţintuit în fotoliu. Fixase însă în memorie „splendorile scânteietoare” ale peisajului românesc, pe care îl va reda într-o serie întreagă de opere, adevărate miracole de simplitate şi de fineţe, de sinteză cromatică şi arhitecturală a formelor, de colorit strălucit şi delicat totodată. Tehnicii uleiului Luchian îi alătură, pentru peisaj şi pentru multe dintre naturile moarte cu flori, pastelul, cu care ajunge la o măiestrie neegalată. Fluiditatea contururilor, delicateţea catifelată a petalelor, le-a evocat cel mai bine prin intermediul pastelului. Luchian începuse săpicteze flori mai dinainte, dar abia din 1908 el îşi concentrează în această direcţie toată energia creatoare, toată pasiunea pentru natură, toată dragostea pentru viaţă şi pentru frumos. Iată de ce „florile” lui Luchian au acea intensitate aproape dramatică a sentimentului, acea lumină interioară, acea simplitate gravă care fac din multe dintre ele – este de ajuns să menţionăm Anemonele – adevărate capodopere.

Luchian a murit la 28 iunie 1916. Către sfârşitul vieţii nu mai putea ţine penelul cu degetele paralizate. Punea pe cineva să i-l lege de încheietura mâinii. Astfel sfârşea, în flacăra unei inepuizabile pasiuni pentru arta sa, viaţa unui pictor.

 

*  *  *

Bătălia de la Chesma

800px-Chesmabattle

În cadrul proiectului „O operă de artă pe săptămână” prezentăm tabloul Bătălia de la Chesma  (25-26 iunie 1848) de I. K. Aivazovski.
Ivan Konstantinovici Aivazovski (n. 29 iulie 1817 – d. 5 mai 1900) a fost un pictor rus de origine armeană și membru al Academiei de Arte din Sankt Petersburg, care a trăit și lucrat în Crimeea. Este renumit pentru peisajele cu întinderi de apă, acestea constituind mai mult de jumătate din picturile sale. A dat viaţă tablourilor sale introducând figuri de marinari și de pescari în  luptă cu furtuna. De asemenea, a reprezentat scene de bătălie din Războiul Crimeii. Se remarcă forța și veridicitatea eroismului marinarilor și al comandanților flotei ruse.
De-a lungul vieții sale, Aivazovsky a realizat peste 6000 de picturi, de la peisajele rurale din  Crimeea la peisaje marine și scene de coastă. Pictorul a fost deosebit de eficace în dezvoltarea jocului de lumină în picturile sale,  aplicand  straturi de culoare pentru a crea o calitate transparentă a apei, o tehnică pentru care a fost extrem de admirat.

*  *  *

Dans la Bougival

dance_at_bougival_by_renoir_vintage_impressionism_postcard-r017a9a0dc5344dd5a9be71b152e9dd11_vgbaq_8byvr_512Pierre-Auguste Renoir   (25 februarie 1841, Limoges – 2 decembrie 1919, Cagnes-sur-Mer) a fost unul din cei mai celebri pictori francezi, creator – împreună cu Claude Monet, Alfred Sisley, Paul Cézanne – al curentului impresionist. Dragostea lui pentru desen, artă figurativă și portrete l-a îndepărtat mai târziu de impresionism.
„Într-o zi, un profesor, dezolat de rezultatele muncii elevului său pe nume Renoir, îl întreabă:
– Dumneavoastră pictați ca să vă distrați?
– Bineînțeles – a răspuns Renoir – credeți-mă, dacă nu m-ar distra, nu aş picta.”
Dialogul de mai sus s-a petrecut în realitate şi, chiar dacă nu ar fi fost așa, e suficient să îi privești tablourile, ca să-ți dai seama că exprimă exact esența artei sale. Există o carte foarte frumoasă, intitulată Bucuria vieții, este scrisă de Irving Stone și prezintă în mod romanțat viața lui Van Gogh, dar ar fi putut foarte bine să fie, judecând după titlu, o biografie a lui Auguste Renoir.
În 1883, prietenul lui Renoir, negustorul de artă Paul Durand, i-a comandat trei panouri decorative pe tema unui dans. În cele trei tablouri care reprezintă dansatori, Renoir se reîntoarce la motivul studiat cu ocazia pictării tabloului „Moulin de la Galette”. Dansul țărănesc o redă pe Aline Charigot în brațele lui Paul Lothe. În celelalte tablouri Renoir însuși este partenerul Suzannei Valadon. În celebrul tablou Dans la Bougival, echilibrul este menținut de figura feminină care stă ridicată în vârful degetelor cu un picior mai în spate. Rochia formează un adevărat vârtej, iar aripile hainei bărbătești plutesc în timpul dansului. Tabloul emană o bucurie exuberantă.
Octave Mirabeau spunea în 1884 că „Renoir este probabil singurul pictor care nu a realizat niciodată tablouri triste”; „Renoir înțelegea, acapara și exprima totul. Este pictorul femeilor, când prietenos, când emoționat, simplu, întotdeauna elegant. Viziunea sa este senzitivă, iar atingerea atât de afectuoasă, ca un sărut”.
Dans la Bougival se desprinde de realitate exact așa cum trebuie să o facă orice operă de artă: subtil.

*  *  *

Jeunes filles au piano

fete la pian_Renoire

Pierre Auguste Renoir (1841-1919) – “Jeunes filles au piano” (1892), 116×90 cm, Muzeul ORSAY , Paris

Unul dintre cei mai apreciaţi pictori impresionişti, Renoir a redat viaţa pariziană cotidiană în tuşe fine printr-o paletă de culori pastelate. Tablourile sale plăcute, preţioase, cu mulţimi vesele flirtând  şi  petrecând, copii cu feţe îngereşti, femei  voluptuoase făcând baie şi mame îmbrăţişându-şi copiii, sunt încă extrem de apreciate.

“Jeunes filles au piano” este unul dintre tablourile care a rezistat în timp şi un minunat exemplu al tehnicii sale înspumate, cunoscută în timpul său drept perioada “perlată”, în care a înlocuit tehnica contururilor liniare cu tuşe fluide.

„Renoir pictează precum respiră. Pentru el pictura a devenit o completare a vederii.” (Guillaume Apollinaire, 1913)

*  *  *

Impresie, răsărit de soare

1024px-Claude_Monet,_Impression,_soleil_levant,_1872
Claude Monet (1840-1926) – „Impresie, răsărit de soare” (1872, 48×63 cm), Musée Marmottan Monet, Paris

Mișcarea artistică impresionistă își datorează numele acestei lucrări extrem de importante a lui Claude Monet. Tabloul „Impresie, răsărit de soare”, a fost expus pentru prima oară în 1874 la expozițía independentă organizată de un grup de artiști printre care se numărau Monet, Renoir și Degas.

Expoziția era o alternativă la tradiționalul Salon organizat de stat și le permitea artiștilor să lucreze în maniere noi, radicale. Într-o recenzie a expoziției, criticul Louis Leroy a desconsiderat „Impresie, răsărit de soare”, argumentând că nu e nimic altceva dacât o schiță și a intitulat expoziția drept „Expoziția impresioniștilor”, termen pe care grupul l-a adoptat cu mândrie.

Pictura lui Monet rupea toate convențiile artistice.

Lucrarea prezintă caracteristicile unei schițe, datorită tușelor lejere întrerupte, care nu definesc ceea ce reprezintă. Această tehnică se datorează în mare parte dorinței impresioniștilor de a capta clipa trecătoare, „ en plein air”.

Tabloul „Impresie, răsărit de soare” a fost realizat după imaginea cu care se trezea la fereastră, în fiecare dimineață, autorul, care locuia într-o cameră ce dădea către portul Le Havre.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here