Magie întunecată – Phillip Kerr

În timp ce capodoperele au capacitatea, mereu surprinzătoare prin semnificaţia de a-şi crea geniul lor propriu, între graniţele căruia se retrag, preferând aerul netulburat al solitudinii (filiaţiile, dependenţele, interdependenţele nu sunt, fără îndoială, excluse dar chiar „catalogul” lor complet, întocmit cu o graţioasă minuţiozitate şi tenace perseverenţă, rămâne doar o posibilă referinţă, niciodată însă premisa unei „explicaţii”) în timp ce capodoperele, deci, au o nobilă şi simbolică opacitate, celelalte opere acceptă, în chip desigur diferit, transparenţa ca pe o calitate, fără ca prin aceasta misterul lor să se diminueze îngrijorător. Includerea într-o galaxie le este favorabilă, plasa fină a corespondenţelor neîngrădindu-le libertatea de mişcare, lumina generată de structura de adâncime a fiecărui text fiind, în multe cazuri, intensificată de razele penetrante peste timp li spaţiu ale altor texte.

„Magie întunecată” (2002) a lui Phillip Kerr nu este un roman de idei, ci este unul poliţist şi, în acelaşi timp, un roman istoric, în măsura în care intră destul de adânc în societatea londoneză a sfârşitului veacului al XVII-lea, adică exact în momentul în care, în locul unui feudalism, de acum desuet şi cangrenat, apărea ceea ce avea să se numească, societatea industrială. Romanul este, în acelaşi timp, o biografie exemplară, şi se ghiceşte despre cine este vorba citind subtitlul: Viaţa intimă a lui Isaac Newton.

Acţiunea romanului are loc în anul 1696, pe vremea lui William al III-lea, regele Angliei, Scoţiei şi Irlandei, prinţ de Orania şi nativ olandez. El a participat la multe campanii împotriva celui mai puternic monah european al vremii, catolicul Ludovic al XIV-lea. De fapt, una dintre mizele romanului este o frescă a disputelor religioase în epocă, multe şi complicate, în ceea ce priveşte stabilirea originii lor.

Istoria atestă că Isaac Newton (1643-1727) a fost, într-adevăr, în 1969, custodele Monetăriei Regale din Turnul Londrei, într-o perioadă când el estimează la douăzeci procentul monedelor falsificate, iar contrafacerea era considerată un act de trădare, pedeapsa aplicată fiind moartea prin sfârtecare. Investigaţiile conduse de I. Newton, alături de asistentul său Christopher Ellis – naratorul acestui roman – sunt încununate de succes. Filosofia mecanicistă a lui Newton a venit să domolească ceea ce era considerat cel mai mare rău adus de credinţă: fanatismul sau, cu un cuvânt ceva mai puţin vinovat, entuziasmul. Poate şi de aceea Newton este prezentat ca un om lipsit de slăbiciuni, care nu bea, nu fuma şi nu trăia cu vreo femeie, care era în stare să lucreze zile în şir, absorbit fiind de rezolvarea vreunei probleme ştiinţifice, uitând de cerinţele propriului trup. Viaţa lui Newton, comparată cu cea a mai tânărului său ucenic Ellis – un curajos pierde-vară, cu sânge fierbinte, dar cu mintea necoaptă – este o asceză. Newton rămâne astfel pentru cititor nu numai un mare savant şi posesorul unui IQ foarte ridicat, nu numai un bărbat încăpăţânat şi bizar, dar şi un adevărat erou al vieţii, un descoperitor care refuză să-şi descopere slăbiciunile. Una dintre ele o veţi afla totuşi – şi vă va pune pe gânduri – spre sfârşitul lecturării romanului.

Deşi intră adânc în retortele religioase ale elitei londoneze din epocă şi aminteşte câteva evenimente capitale ale istoriei creştinismului, romanul lui Phillip Kerr se adresează, în primul rând, adolescenţilor. Dovadă stă pagina finală de discuţii, în care autorul formulează întrebări asupra cuprinsului şi articulaţiilor naraţiunii. Pentru că romanul are, aşadar, o evidentă dimensiune pedagogică, Newton, protagonistul romanului, devine mai degrabă, decât un eretic, arianist, materialist, alchimist dincolo de orice raţiune, promotorul uneia dintre cele mai importante valori laice ale Secolului Luminii, toleranţa. Conjuraţia criminală, pe care Newton este chemat să o denunţe, intenţiona declanşarea unei alte Nopţi a Sfântului Bartolomeu, care să-i răzbune pe protestanţi împotriva catolicilor. Deşi le dispreţuieşte credinţa, Newton opreşte izbucnirea unui masacru, având, totuşi, dincolo de calităţile sale intelectuale excepţionale, şi un sprijin constant din partea lui Charles de Montagu, lord Halifax, directorul Monetăriei Regale.

Recomand să lecturaţi acest roman, pe care o publicaţie engleză (Publishers Weekly) îl prezintă ca „o reconstrucţie vie a vieţii de la sfârşitul secolului al XVII-lea… o lectură palpitantă şi bine structurată”.

Ioan I.G.