Acasă Editură Simbolistica și semnificația sărbătorilor de primăvară – Dumitru ŞERBAN

Simbolistica și semnificația sărbătorilor de primăvară – Dumitru ŞERBAN

87
0

 

Interviu cu Adina HULUBAȘ, cercetător științific, doctor în filologie,
la Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide”, Academia Română, Filială Iași

 

 

 

Am constatat că în zona Moldovei şi nu numai, în această perioadă, sunt foarte multe evenimente dedicate mărţişorului. Cum vede specialistul aceste manifestări?

Într-adevăr, se organizează pretutindeni aceste momente care adună şi meşteri tradiţionali şi oameni ai oraşului, persoane care prelucrează lemn ori pietre semipreţioase din China, este un amestec eterogen de mărţişoare. La Iaşi, în ultimii ani, în loc de un târg de mărţişor, avem două, deci se multiplică organizatorii, ceea ce aduce o parte bună şi o parte mai puţin bună. Cea mai puţin bună ţine de așa-numitul progres, nu-l putem opri. Partea bună este că nu putem renunţa la acest şnur alb-roşu. Memoria noastră culturală, de oameni ce beneficiază de o istorie culturală semnificativă, ne obligă să simțim ziua de 1 martie ca pe ceva foarte special. De aceea încă oferim mărţişoare şi le primim cu mare bucurie. Este un moment foarte vesel; e adevărat, s-a pierdut funcţia magică a acestui obicei, pentru că în vechime se ştia cine trebuie să poarte aceste mărţişoare, fetele de măritat şi copiii, în zona Sucevei, în Bucovina îl mai purtau şi flăcăii la căciulă, astăzi purtăm cu toţii. Obiceiul este degradat pentru că i s-a pierdut funcţia magică, am ajuns la aceea de comuniune între oameni – funcţia socială. Partea mai puţin bună este că avem impresia că absolut orice poate fi bun pentru mărţişor, inclusiv importurile din China; tot felul de kitsch-uri ne invadează în lipsa unei educaţii de specialitate. Încă de la clasa pregătitoare, s-ar putea vorbi atrăgător pentru copii, să-i învățăm să deosebească ce este valoros și autentic de ceea ce este străin de cultura românească.

– Până la urmă, de ce a rezistat mărţişorul mai bine decât alte obiceiuri? Ştim, folcloristul Simion Florea Marian, acum mai bine de 100 de ani, a descris această datină. Acelaşi folclorist a vorbit şi despre obiceiuri care s-au pierdut, mărţişorul este foarte puternic, este prezent inclusiv în mediul urban…

– Mărţişorul are valoare de talisman, ne păzeşte şi în acelaşi timp el are o valoare augurală, este de bun augur. Ne aduce noroc pentru că în şnurul alb-roşu se găsește tot ceea ce ne trebuie ca anul să fie unul dintre cele mai bune. Omul tradiţional are o gândire pozitivă şi pentru a ajunge la acea seninătate pe care o vedem tot timpul la săteni – deși ei trăiesc mult mai greu decât noi – sunt împăcaţi. Ei bine, această seninătate şi linişte interioară pe care ne-o pierdem ca orăşeni moderni invadați de tehnologie, această pace a oamenilor de la ţară vine din faptul că ei respectă datinile. Ştiu că au făcut tot ce trebuie – aşa cum „au apu-cat din bătrâni”, convinși că „aşa e bine” –, şi atunci viaţa cu un mărţişor devine cât se poate de propice. Dar orăşeanul nu mai ştie toate lucrurile acestea, ba chiar le mai și dispreţuieşte uneori. În schimb, memoria lui colectivă, inconştientul colectiv cum ar spune Carl Gustav Jung, îi transmite informaţia că ziua de 1 martie este importantă – poartă un mărţişor și oferă un mărţişor. Motivația conștientă s-a schimbat, așadar, mărțișorul a devenit o practică socială, în loc de gest magic, cum era inițial.

Raportat la acest subiect, acum ceva timp, am realizat un interviu cu un meşter cojocar din Frătăuţii Noi, Suceava, şi l-am întrebat cum îl vede pe Dumnezeu. El mi-a spus: „Îl văd pe Dumnezeu cum trebuie!”

Cum trebuie… sigur că da. Acest gen de răspuns de cele mai multe ori pune în dificultate specialistul aflat pe teren, pentru că etnologul are nevoie de cât mai multă informaţie să-şi publice studii şi cărţi consistente. „Cum trebuie” sau răs-punsul „aşa e bine” ori „aşa am apucat din bătrâni” sau „aşa mi-a spus mie ma-ma ori bunica”, „așa e frumos” sunt tipuri de răspuns ce arată un model de cultură patriarhal, o cultură a bătrânilor, care s-a impus şi nu este niciodată pusă la îndoială. Oamenii fac ceea ce au văzut la înaintașii lor, pentru că s-a probat funcţia practică a obiceiurilor. Aceste gesturi magice sunt dovedit eficiente în viaţa de zi cu zi. Şi iată că şi orăşeanul, deşi nu ar recunoaşte în veci, păstrează undeva amintirea funcţiei magice a mărţişorului.

De asemenea, în această perioadă, am constatat şi observat că multă lume îşi urează o primăvară frumoasă, inclusiv La mulţi ani! Anul nu începe la 1 martie.

Aşa este! Nu ne urăm o primăvară frumoasă de Sânziene că atunci este capul de vară, de Sfântul Ion nu ne urăm iarnă frumoasă, la solstiţiu – nu ne urăm nici toamnă frumoasă… ce să fie? Evident, vorbim, din nou, despre memoria culturală. Suntem un popor foarte norocos, care are o cultură tradiţională activă. Acum 1600 de ani a început să se serbeze Anul Nou la 1 ianuarie. Până atunci, se începea la 1 martie. Şi nu numai mărţişorul este cel care păstrează legătura cu obiceiurile agrare firești pentru luna martie (pentru că, iată, mărţişorul se prinde în copaci după ce se poartă), ci şi pluguşorul… nu? Cine pleacă la 1 ianuarie la arat? Se vorbeşte în pluguşoarele noastre autentice, de pe teren, lungi de sute și sute de versuri, mii, câteodată, despre semănat și despre o recoltă fabuloasă cu „grâu în spic cât vrabia” şi despre măcinarea acestei recolte uriaşe care îmbogăţeşte pe gospodar. Evident, nu găsim nicio legătură cu sezonul hibernal. Păstrăm, aşadar, în folclorul literar şi în gesturile noastre tradiţionale – de zi cu zi – amintirea unui început de an la 1 martie. Este important pentru că această memorie tradiţională pe care o avem în manifestările noastre folclorice se poate susține inclusiv în basmele şi în colindele de fecior şi de fată mare care se cântau altădată foarte frecvent pe la sate. E vorba de obiceiurile iniţiatice care au dispărut acum mai bine de 1000 de ani din Europa.

Cititorii noştri, cu siguranţă, au mai auzit diverse interpretări ale culorilor din mărţişor: iarna se împleteşte cu vara, viaţa cu moartea, şi tot aşa. Dumneavoastră ce ne spuneți despre acest şnur alb-roşu?

Şnurul este foarte important pentru că nu avem doar două fire legate unul de altul, două fire paralele, ci două fire care formează o spirală – un fir în jurul celuilalt. Este, de fapt, o funie în miniatură. Or funia, dacă ne gândim un pic la zona Maramureşului, apare pe porţile monumentale, pe troiţe, înconjoară bisericile ortodoxe, o regăsim stilizată în arhitectura urbană, dacă ne uităm cu atenţie. Ce să fie cu această funie care are legătură şi cu mărţişorul de acum? Savantul Petru Caraman, într-un studiu dedicat caduceului, a demonstrat faptul că funia la origine era formată din doi şerpi. Deci, iată că purtăm un şarpe alb şi un şarpe roşu, un şarpe al frumuseții imaculate şi un şarpe al vitalității, al rumenelii. Dar nu este şarpele creştin, să fim bine înţeleşi. Este vorba de şerpii care păzesc comorile, şerpii care stau la trecerea de pe tărâmul acesta pe tărâmul celălalt în basme, şi pentru care trebuie făcută întotdeauna o ofrandă, ca să ai acces în sacru; este vorba, dacă vreţi, de şarpele casei, despre care încă mi se povesteşte de către locuitori urbani, de 40-50 de ani. Unul dintre aceștia mi-a relatat că atunci când e linişte în apartamentul lor din Iaşi se aude tic-tac… tic-tac, ceasul casei sau şarpele casei. Este şarpele protector, şarpele care nu trebuie ucis niciodată dacă îl întâlneşti la ţară, pentru că se spune că moare un membru al familiei în acest caz. Este şarpele pe care, altădată, femeile de la ţară îl hrăneau cu lapte pe prag. De ce la prag? Pentru că acolo stau divinităţile, niște entități protectoare ale gospodăriei, potrivit mitologiei romane, și nu numai. De asta nu ne îmbrăţişăm în prag niciodată.

În acest context îmi amintesc o credință veche care spune să nu dăm mâna peste prag…

– Exact, nu dăm mâna peste prag niciodată, dar n-o să-i întrebăm de ce pe oameni, pentru că este vorba de o memorie latentă, nu conștientă a motivației. Acum mii de ani, acolo stăteau nişte divinităţi care se ofensau dacă spațiul acesta era atins de oameni. De exemplu, pe vremea lui Genghis Han, dacă pășeai pe pragul de la intrarea în cort imediat ţi se tăia capul. Nimeni nu te întreba nimic, nimeni nu îţi explica despre funcţia magică a pragului. Înțelegem, așadar, că, şarpele de la prag este şarpele care are grijă de toţi cei din cămin, de sănătatea lor, de binele lor general. Purtând spirala mărțișorului, avem de partea noastră foarte multă mitologie (semnificaţia spiralei este universală, toate popoarele o cunosc), suntem, într-adevăr, sub cele mai bune auspicii şi putem învăţa şi noi, ca orăşeni agitaţi, să fim senini ca oamenii de la sat.

La ţară nu numai oamenii se bucură de mărţişor. Aşa e?

Pentru că am vorbit despre faptul că orăşenii care au venit de la ţară acum 40-50 de ani păstrează încă multe superstiţii, e relevant să povestesc că, o persoană originară din Ialomiţa mi-a relatat că, în satul ei, mărţişorul se pune şi la coteţul câinelui. Evident că sună hilar dacă nu avem o informație bibliografică minimală despre acest obicei. La Galaţi, mărţişorul se prinde şi la războiul de ţesut sau la stative, cum se spune în nordul Moldovei. Alţi oameni, după ce poartă mărţişorul, îl pun în pom, să îl facă să rodească sau să nu-l umple gândacii peste an. Deci, mărţişorul poate proteja nu numai omul, ci întreaga lui gospodărie, tot ce înseamnă viaţa la ţară: femeile ţes ca să-şi „învelească” atât membrii familiei, cât şi casa, şi dacă nu sunt sănătoase să ţeasă, dacă războiul se strică, viaţa de zi cu zi este în pericol. Dar oamenii depind şi de animalele lor şi de asta trebuie să-l „poarte” şi câinele, vitele, acestea fiind cinstite, de altfel, în foarte multe rituri magice.

Mărţişorul e într-o strânsă legătură, bineînţeles, cu prima zi a lunii martie, 1 martie, şi atunci ştim că în cultura noastră populară e prima babă.

Da, este şi în cultura noastră populară, dar şi elveţienii vorbesc despre zilele babei. O să vă spun că, în Occident, zilele acestea de început sunt numite zile de împrumut, din cauză că februarie e mai scurt cu trei zile decât martie, are numai 28/29 de zile. Turcii vorbesc despre frigul babelor, provensalii despre zbaterea babei. Zilele babei apar la sârbi, la bulgari, la albanezi, deci în Peninsula Balcanică, în genere. În Bulgaria, este foarte activ acest obicei al mărţişorului, este deopotrivă ciudat și îmbucurător să mergi vara în concediu la ei şi să vezi copaci plini de mărţişoare legate, bătute de vânt şi arse de soare. Zilele babelor se referă la un început de an foarte periculos. Astăzi, ştim că de Anul Nou se face foarte mult zgomot, folosim artificii, petarde… de ce? Fiecare început stă sub o ameninţare, este o perioadă vulnerabilă pe care o putem compara cu zonele de trecere din arhitectura populară. La colţurile caselor, se pune un cal, sus, la căpriori, ca să nu pătrundă răul pe acolo. În vârful acoperişului, se pun brazi în ţeapă, bolduri sau un cocoş, cocoşul galic e similar.

Mai recent, a fost folosită crucea pentru a securiza spațiul, fiindcă este un simbol solar. Întâlnirea a două sau mai multe părţi este șubredă, în genere, trecerea de la un an la altul la fel. Podurile, ca puncte de tranzit, sunt periculoase, știm din basme; unde se bate Făt-Frumos în basme cu zmeul? Sub poduri. Răscrucile constituie un alt exemplu de spațiu nefast format prin întretăierea unor elemente diferite, adică drumuri. Altădată, hecataioanele aveau rolul de a oferi recunoașterea sacralității acestui punct, astăzi troițele.

Şi nunta intră în acelaşi tip de gândire magică, fiind un început de viaţă, un început de drum ontologic şi de asta, în ziua de astăzi, asistăm la foarte multe claxoane care ne deranjează, este poluarea fonică pe care o acuzăm şi se spune că, de fapt, este proastă creştere, nu e nimic magic în asta. Avem de-a face cu un magic în formă deteriorată, evident; este memorie culturală – simţim nevoia să facem gălăgie ca să alungăm spiritele rele ce ar putea veni, atrase de momentul vulnerabil al începutului. În Baltagul, dacă ne uităm… se trăgea cu puşca. Astăzi nu mai avem voie să facem gălăgie prin mijloace potențial fatale şi apăsăm pe claxon.

Cea mai importantă sărbătoare a creştinătăţii are şi o puternică dominantă folclorică. Aceasta se bazează pe milenii de manifestări spirituale şi culturale.

Ştim cu toţii că Paştele a existat şi-n iudaism, sensul pe care l-a dobândit în creştinism fiind complet diferit. Sărbătoarea pascală se calculează în funcţie de echinocţiul de primăvară şi de rotaţia lunii în jurul pământului, ceea ce deja furnizează un indiciu important despre funcţia ei principală. Este asociată cu ciclurile solare. Aşa cum Crăciunul se sărbătoreşte la solstiţiu, pentru că acesta s-a suprapus peste sărbătoarea romană a lui Solis Invinctus – soarele neînfrânt, ulterior transformat în zeul iranian Mithra –, tot astfel, la echinocţiu, avem parte de un sacrificiu al unui zeu vegetaţional care salvează omenirea. Poate părea o impietate din partea noastră să vorbim în termenii aceştia despre Iisus Hristos, dar nu putem face abstracţie de milenii de evoluţie culturală pentru că, aşa cum spunea Mircea Eliade, creştinismul a supravieţuit două mii de ani tocmai datorită capacității sale de a unifica şi de a oferi un mesaj superior, o coerenţă mai mare unei sumedenii de rituri şi credinţe anterioare, evident păgâne. Pe această temelie s-a clădit… Aşa cum Prometeu se sacrifică pentru omenire, aşa cum Osiris moare, tăiat în fărâme, Adonis este asociat cu declinul vegetaţiei toamna şi apariţia ei primăvara, tot aşa renașterea naturii este legată de sacrificiul unei divinităţi ce are puterea de a salva omenirea şi a ne face s-o luăm de la capăt. Îmbinarea dintre riturile creştine şi cele păgâne este pretutindeni în cultura tradiţională românească, un mic exemplu fiind acela că există obiceiul ca la întoarcerea de la slujba de Înviere, cel care a reuşit să păstreze flacăra aprinsă tot drumul să facă o cruce de fum pe pragul de sus al uşii pentru a păzi gospodăria de rele. Gestul acesta este familiar nouă, în special din momentul botezului – naşul când se întoarce cu copilul de la Sfânta Biserică stinge lumânarea de botez în semnul crucii pe prag și acolo rămâne o urmă neagră. Crucea este un simbol creştin, iar pragul este un simbol solar anterior. Zeităţile pragului, cele care acum sute şi mii de ani protejau căminul şi membrii gospodăriei, sunt anunţate de momentul acesta ritual şi sunt cinstite în acest fel. Toate aceste comportamente culturale merg mai departe împreună în armonie şi continuă să ne îmbogățească existenţa.

Paştele nu poate fi conceput fără pască şi mi-a venit acum în minte numele etnologului Varvara Buzilă; Domnia Sa are o carte dedicată pâinii. În acest context, punctați-ne simbolistica păștii.

Varvara Buzilă este un cercetător riguros în ceea ce face. Denumirea de pască și numele sărbătorii vin din latinescul pascha, care este un preparat alimentar tradiţional cu mai multe ipostaze. De exemplu, la evrei, se face dintr-un aluat nedospit, copt în foi subţiri şi, în timpul Paştelui, se consumă în loc de pâine. Tot pască este şi anafura, pâinea sfinţită pe care o împarte la biserică preotul în ziua de Paşti. Coptura rituală specializată este echivalentă în acest grad de spe-cia-lizare şi cu alte tipuri de aluaturi şi copturi, precum cozonacii sau, la înmormân-tare, hulubii care se pun în pom sau se dau de pomană. Un alt exemplu asemă-nător constă în colacii de la nuntă sau de la botez care trebuie oferiți naşilor. Și pupăza moaşei poate fi amintită în seria copturilor rituale specializate, deşi a dispărut moşirea acasă. Pe vremuri, adică înainte de anii ‘60 ai secolului trecut, moaşa era cinstită la cumătrie cu această pâine sub formă de om câteodată, nu numai de pasăre.

Pasca reprezintă o ofrandă, o jertfă pe care o aduce omul, pe de o parte, divinităţii, şi în felul acesta creează o legătură pe verticală cu zeitatea care are grijă de existenţa noastră, iar pe de alta, este şi un prilej de comuniune şi avem o legătură pe orizontală, în plan social, cu familia şi cu comunitatea în genere. Se stabileşte o conexiune între cei care o consumă – se cheamă comensualitate acest act de legare spirituală între toţi cei care mănâncă la o masă – şi poate fi pusă în legătură cu obiceiul ca întreaga familie să mănânce din acelaşi ou pentru a rămâne împreună şi să se vadă pe lumea cealaltă unul cu altul.

Fiindcă adineauri ne-aţi vorbit despre pască, ştim că în noaptea învierii se duc la sfânta biserică şi ouă înroşite. Sunt numeroase legende care explică acest obicei, dar şi practici asociate cu el?

Încercarea de a explica de ce facem ouă roşii de Paşti este reflectată în legende și s-a concretizat în trei posibile scenarii. Primul scenariu este cel al transformării pietrelor cu care este alungată Fecioara Maria de soldaţii romani din cimitir, transformarea pietrelor pe loc în ouă colorate sau ouă roşii. Este foarte interesant faptul că în Bordeasca Veche, Vrancea există o practică pe care o putem pune în legătură cu această credinţă a transformării pietrelor în ouă, şi anume, un ou roşu este îngropat la vie pentru a proteja, peste an, cultura viticolă de piatră, de grindină, să nu lovească ploile acestea atât de periculoase. Evident că se creează o analogie între forma pietrei şi ou, dar, în acelaşi timp, vedem şi funcţia magică a oului roșu, de alungare a răului.

O altă modalitate de a explica acest obicei este mai pregnant marcată de dimensiunea religioasă – aşezarea coşului cu ouă albe sub crucea Mântuitorului a dus la acoperirea lor cu sânge şi, în amintirea acestui moment, oamenii continuă să le înroşească.

A treia explicaţie este cea a dovezii, greu de crezut, că Iisus a înviat… Pilat, o turcoaică în alte legende şi tot felul de persoane neîncrezătoare spun: „atunci când se vor înroşi ouăle astea de pe masă, atunci voi crede şi eu că Iisus a înviat”, moment în care, dintr-o dată, ouăle îşi schimbă culoarea.

Ouăle roşii mai sunt numite, pe alocuri, şi merişoare, în timp ce variantele mai colorate ale lor, cu galben, cu verde, cu negru, mai sunt denumite şi ouă împistrite, ouă închistrite, scrise, muncite, necăjite, pictate, încondeiate. Este foarte importantă această dimensiune a efortului, a trudei de a le scrie. În mod ritual, ele se înroşesc în joia mare, după cum ne-au declarat informatorii noştri – dacă vor fi pictate în această zi, acestea nu se strică tot anul.

Foarte frecvent este obiceiul de a se spăla pe față cu o apă în care au fost puse un ou roşu şi un ban de argint, busuioc, flori, la întoarcerea de la slujba de Înviere sau în prima dimineaţă de Paşti, uneori chiar până la Rusalii. Explicaţia se bazează din nou pe o analogie magică: să fii roşu în faţă ca oul, rumen de sănătate şi curat – curat însemnând fără boli – precum argintul, aşa cum apare şi în descân-tece. Uneori se spune – să fii roşu ca oul, alteori se spune – să fii frumos ca oul şi dorit ca banul, „întrebat” ca banul. Momentul acesta are o rigoare în desfăşurarea lui. De exemplu, cel mai în vârstă se spală primul cu apa în care a stat oul roşu, cel mai tânăr fiind ultimul, dar și persoana care ia şi banul. Ordinea aceasta, ierarhia pe care am enunţat-o, apare şi în momentul ciocnirii ouălor, pentru că primul care ciocneşte este cel mai în vârstă, fiind figura dominantă a familiei, ceea ce indică un sistem cultural patriarhal, în care respectul pentru cei în vârstă este esențial.

Dacă vorbim de ouăle încondeiate, trebuie să amintim de fiecare dată de volumul domnului profesor Ion H. Ciubotaru de la Iaşi – Ouăle de Paşti la români, apărut la Editura Presa Bună…

Aşa este! Începând din anul 2012, când a fost publicată cartea Ouăle de Paşti la români. Vechime, semnificaţii, implicaţii ritual-ceremoniale, nu vom mai putea nici măcar aminti despre acest subiect fără să facem apel la volum, pentru că tema este extrem de complexă, cu foarte multe implicaţii și iradieri în cultura tradiţională şi universală. Aceasta explică de ce până la această lucrare nimeni nu s-a aventurat atât de departe. Paştele şi obiceiul de a închistri ouă au fost, pe cât de tentante, pe atât de expuse alunecărilor în interpretări eronate. Volumul profesorului Ion H. Ciubotaru vine să lămurească definitiv aceste aspecte fundamentale pentru cultura populară românească. El valorifică date arheologice, istorice, de istoria artei şi de antropologie culturală într-o demonstraţie foarte convingătoare despre funcţia şi valoarea oului de Paşti. O contribuţie majoră a volumului o constituie legătura cu obiceiul colindatului. În mod surprinzător, iată că punem în relaţie Paştele cu Crăciunul. Dar, dacă ne amintim că până în secolul al IV-lea anul începea la 1 martie, înţelegem de ce anterior colindatul era o datină de primăvară. Cartea profesorului Ciubotaru valorifică inclusiv lucrarea savantului Petru Caraman, Colindatul la români, slavi şi la alte popoare. Studiu de folclor comparat, demonstrând că oul de Paşti poate fi încadrat în tipologia urării de tip direct.

Iniţial, ouăle se încondeiau crude şi erau mâncate cu totul, tocmai pentru că aveau nişte înscrisuri cu valoare magică. Aşa cum ne cuminecăm la biserică şi devenim una cu Hristos prin trupul lui, tot aşa urarea de pe ou capătă putere prin ingerare. Colindatul se află într-o relaţie foarte strânsă cu obiceiul înroşirii ouălor şi profesorul Ciubotaru face o demonstraţie cât se poate de elocventă vorbind despre practica din Duminica Floriilor denumită Lazăr, Lăzărel, Lăzăriţă, foarte activă în Balcani, la bulgari şi la sârbi, dar şi în Ucraina, Polonia. De asemenea, în volum se vorbeşte despre practicile din Joia Mare şi de cele din dimineaţa Paştelui, atunci când tinerii merg prin sat şi urează Hristos a înviat!, fiind recompensaţi cu ouă şi alte alimente. De altfel, la Tărcăiţa, județul Bihor, obiceiul se cheamă a ouţa. Dar colindatul acesta din prima zi de Paşte apare şi la Poiana Stampei, județul Suceava şi în alte localităţi din Moldova meridională. În spaţiul basarabean este, de asemenea, foarte bine reprezentat. Etnologul ieşean aminteşte şi de cetele de feciori de la Vizantea, Vrancea, care merg la biserică şi întâmpină oamenii care ies de la slujba de Înviere. Ei sunt denumiţi colindreţi în Sibiu, în Săliştea, Hunedoara, unde se vorbeşte despre colindatul crailor. Foarte important este şi obiceiul vălăritului sau vălăretului. Alte obiceiuri legate de Paşte sunt datul în leagăn şi horele. Acestea din urmă se făceau la Paşte, atunci când fetele trebuiau să vină neapărat cu haine nou țesute, pentru că se face legătura cu ciclul vegetaţional – aşa cum natura are o haină nouă, alte frunze, tot așa și oamenii au veșminte noi pentru încă un început. „Paştele-i fudul”, deci cu toţii trebuie să ne înnoim în această perioadă, pentru că natura, de la care ne luăm puterea şi energia, s-a înnoit.

Fiindcă aţi amintit adineauri de Lăzărel, Lăzărelul, ştim că acesta e prezent şi astăzi în anumite zone din sud-estul Europei. Ne puteți detalia?

În Bulgaria este foarte activ şi deosebit de bine receptat din punct de vedere social. Duminica Floriilor este denumită la ei Lazarovden, atunci când fetele (Lazarchi) colindă prin comunitate. Este un ritual de fertilitate, de primăvară, pentru că potenţează această funcţie premaritală a fetelor. Numai fetele de măritat au dreptul de a participa, cele care sunt prea mici încă nu intră în grupul de Lazarchi şi asta le face să fie vulnerabile în fața zmeilor care le pot fura. Din momentul în care au intrat în ceata de Lazarchi, ele sunt protejate. Merg la râu şi fiecare aruncă pe apă câte o cunună făcută din salcie, iar cea a cărei coroniță ajunge cel mai departe hotărăşte şi cine conduce grupul. Fetele Lazarchi cântă nişte texte care se adaptează fiecărui membru din gospodărie şi asta ne aduce aminte de obiceiul de la Crăciun. Colindele profane sunt specializate: colindă de fată mare, de fecior, de preot, de năvodari, de vânător ş.a.m.d. Există totuşi şi cete de Lazarchi mai tinere şi din nou ne aducem aminte de Crăciun, unde ştim că dimineaţa colindă copiii.

Numiți în anumite zone ale țării și piţărăi?

E posibil ca acest obicei, de fapt, să fi fost iniţial destinat fetelor mai tinere, nu chiar cele de măritat. Savantul Petru Caraman a demonstrat că aceste colinde ale fetelor Lazarchi sunt, de fapt, nişte contaminări între cântece erotice şi colinde, pentru că ele nu mai au funcţia aceasta de urare, ci vorbesc doar despre iubire și despre natură. Deci, şi-au pierdut funcţia magică, sunt o apariţie spectaculoasă la bulgari, au nişte aranjamente foarte complexe pentru cap cu flori şi cu pene. Obiceiul creează un prilej de bucurie şi de strângere a legăturilor sociale, pentru că se fac şi hore în momentul în care se termină această colindă.

O altă contribuţie a volumului domnului profesor Ion H. Ciubotaru, carte care practic constituie filonul dialogului nostru, este relaţionarea cu obiceiurile familiale şi nu numai.

Aceasta este o altă contribuţie majoră a volumului profesorului Ion H. Ciubotaru, pentru că a compus imaginea simbolisticii şi a mitologiei oului căutându-l peste tot. Oul este prezent la naştere, în prima scaldă. Atunci când se năştea copilul, acasă, se punea un ou şi busuioc şi cam atât. La scălduşcă, ştim cu toţii, un ou este spart şi spuma lui frumoasă îmbogăţeşte imaginea băii. La un an, când copilul primește o tavă cu obiecte pentru a i se prevedea meseria, i se mai oferă și un ou. Totuşi, nu-i o meserie, dar se pune acolo. Traducerea acestei alegeri este că va fi întreg ca oul sau sănătos ca oul, deci – doar conotaţii pozitive însoţesc acest simbol. Mersul copilului, de asemenea, se deprinde în urmărirea unui ou. Astfel, un ou este rostogolit în faţa pruncului şi el încearcă să-l prindă sau să-l ia în mânuţă. Înţărcatul este uşurat de obiceiul de a pune un ou după uşă şi de a spune: „cum uită găina de ou, aşa să uite şi copilul de ţâţă!”. Atunci când copilul este foarte bolnav şi nu se mai vindecă sau a fost precedat de nişte fraţi care nu au supravieţuit, el este vândut pe fereastră pe un ou, pentru a i se rescrie destinul.

Pe de altă parte, atunci când vorbim despre obiceiurile de nuntă, profesorul Ciubotaru foloseşte exemple din România, Franţa, Statele Unite ale Americii şi din China, pentru a demonstra legătura şi gajul de dragoste pe care îl reprezintă mâncatul dintr-un singur ou sau schimbul de ouă (în Slovenia şi Germania).

La înmormântare, îl întâlnim prin aşezarea lui în sicriu, în cazul în care decesul are loc în perioada sărbătorilor pascale. Se face o legătură foarte importantă cu jocurile de pomană şi cu horele de la Nedei, care vorbesc despre funcţia aceasta de legătură, de cult al strămoşilor, sugerată de ou.

Din volumul domnului profesor Ciubotaru, mai aflăm că ouăle roşii pot fi folosite ca adjuvanţi magici în practicile de vindecare de orbalţ, de năjit, dureri de cap sau de măsele, de albeaţă, de junghiuri. Ele păzesc împotriva „sântelor” sau a ielelor. Ouăle roșii au rol apotropaic.

În acest context, eu pot să aduc un exemplu: astăzi, când merg la sfânta liturghie din noaptea Învierii, în coşul în care e pasca, oul roşu, mama spunea de multe ori să pun şi cârpa, pânza aceea cu care a şters ouăle roşii pentru că ea „va fi di leac”, de exemplu, pentru vindecarea pulpei vacii, în cazul în care a muşcat-o vreo gânganie pe câmp sau dacă are o altă boală. Iată că tot ce atinge oul, chiar și pasca, are rol de a vindeca.

Sigur, oul este un obiect sacru şi tot ceea ce se atinge de el se încarcă de aceeaşi putere; mai exista practica de a pune lingura cu care s-au învârtit ouăle în vopsea şi au fost scoase la brâu. Astfel, merg fetele de măritat la biserică la slujba de Înviere pentru a vedea strigoaicele, pentru că acestea se arată oamenilor obișnuiți. De asemenea, vasul în care a fost vopseaua se aruncă în râu şi fetele mergeau în apă ca vopseaua să curgă spre ele şi să devină la fel de „văzute” şi de „întrebate”, căutate, precum sunt ouăle roşii – toate sunt forme de contaminare magică.

Oul apare şi în riturile de zidire, ca jertfă, ca simbol al unui sacrificiu. Altădată, se îngropau cocoşi sau chiar oameni. Acum, se pun ouă în gropile pentru furci, în cazul caselor clădite pe furci sau sub talpa de stejar, sub prag, la colţuri, în cuptor, în bătătură, în grădină, în livezi; pretutindeni, ele sunt îngropate pentru a proteja în mod magic spaţiul.

Ştim de strânsa legătură dintre ou şi sfânta pâine, ou şi pâine, dintre ou şi colaci, gândindu-mă la câteva momente din timpul nunții…

Da, profesorul Ciubotaru aduce argumente numeroase şi extrem de bine documentate legate de strânsa relaţie dintre colaci şi ouăle de paşti. De asemenea, datul ouălor de-a dura se găseşte în gestul de rostogolire a colacilor, toate aceste idei fiind de o noutate absolută în domeniul nostru etnologic.

Volumul propune o clasificare a motivelor de pe ouă, dar explică şi valoarea gestului de a sparge ouăle. De ce ciocnim ouăle?

În volum s-a făcut o clasificare pe cât de simplă, pe atât de limpede, pentru a ne face să înţelegem evoluţia acestui obicei. După ce a trecut în revistă clasificările anterioare, profesorul Ion H. Ciubotaru ne-a propus o altă modalitate de a încadra tipologic motivele şi, astfel, vorbeşte despre trei feluri de motive de pe ouă: magice, cultuale şi estetice.

Motivele magice sunt şi ele de două feluri: apotropaice – menite să ţină la distanţă răul – şi aici este menţionată mâna, mâna care apare şi în peşteri, mâna care ţine la distanţă răul: Opreşte-te, stai! Un alt tip de motiv magic este cel al urării şi în volum se vorbeşte despre desagi ca urare de belşug, de bogăţie.

Motivele cultuale sunt din punctul de vedere al cercetătorului ieşean precreştine şi creştine. Ultimul tip este cel al motivelor estetice originale. Acestea, încă de la început, au avut funcţia de înfrumuseţare, fiind lipsite de funcţia iniţială magică.

Analiza etnologică foloseşte informaţii din toate segmentele culturii populare şi ni se propun asemenea demonstraţii în cazul motivului şarpelui, al broaştei, al coarnelor berbecului şi al căii rătăcite.

Ciocnitul ouălor este foarte important. Trebuie să ştim că este singurul gest de această natură în perioada sărbătorilor pascale. De Paşte nu ciocnim pahare pentru că este tabu, însă ciocnim ouă. Obiceiul are în substrat ideea regenerării. Aşa cum mormântul lui Iisus a fost comparat cu un ou din care a ieşit, tot aşa spargem crusta pentru ca viaţa să izbucnească din nou. Iată că ne gândim din nou la natură, la vegetaţia care a ieşit din starea de latenţă. Supravieţuirea este mesajul cel mai important, de aceea, se spune că persoana al cărei ou rămâne întreg va trăi mai mult. Deci, dacă ciocneşti cu cineva şi oul tău nu s-a spart, îi vei supravieţui. Ulterior, s-a ajuns la o practică de prevenire a morţilor nefireşti, să zicem, nu mai ciocnea cel tânăr cu cel bătrân, ci se ciocnea pe categorii de vârstă, bunicii cu bunicii, părinţii cu părinţii, copii între ei, pentru că nu ne dorim ca firea lucrurilor să fie încălcată.

Ciocnitul ouălor are o funcţie de divinaţie – să aflăm cine va supravieţui –, dar are şi o funcţie magică de comuniune socială, pentru că, potrivit unor informații atestate printre primii de Simion Florea Marian şi Elena Niculiţă Voronca, îi vezi pe lumea cealaltă pe cei cu care ciocnești. Există numeroase zone în care ouăle roşii nu se mănâncă în prima zi de Paşte. Această practică este complet interzisă, încât abia din a doua zi poţi începe să le consumi, pentru că poți face „gâlci”, e rău de „bube”, ceea ce înseamnă că se face asemănarea dintre forma oului şi consistenţa lui cu felul în care sunt simţite amigdalele sau inflamațiile. Se mai spune că bate ogorul gheaţa, deci vin furtuni cu grindină dacă mănânci ouă în prima zi de Paște, sau e rău de friguri, ori te doare spatele la cosit. O altă justificare a interdicției ar fi că animalele vor fi atacate de lupi, dacă se consumă ouă. În final, se știe, totul începe şi se termină cu oul…

Mi-am adus aminte de mărţişor, mărţişor versus ou, și bine ar mai fi dacă am ţine cont de aceste semnificaţii ale acestor simboluri…

Comparaţia este foarte bună, pentru că această alternare a culorilor alb-roşu pe care am văzut-o în apa de la scăldătoare, în care s-a pus un ou roşu şi un argint, apare şi la mărţişor cu aceeaşi funcţie: să fii sănătos, să ai roşeaţa vitalităţii în obraz, dar să ai și pielea albă, curată, cum este argintul în cazul nostru. Ambele sunt rituri de primăvară, de început de an.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here