Acasă Editură „Preadolescența – provocare sau pedeapsă pentru părinți?” – Corina Roxana BÂRLĂDEANU

„Preadolescența – provocare sau pedeapsă pentru părinți?” – Corina Roxana BÂRLĂDEANU

43
0

Pubertatea este considerată o perioadă în care se manifestă fenomene de revoltă, puberul având un caracter nonconformist. Faţă de normele sociale acesta poate avea o identificare negativă sau pozitivă şi acest lucru poate crea senzaţia unei instabilităţi a personalităţii sale. Fixarea nivelului de aspiraţie a capacităţii de separare de părinţi şi de alţii sunt factori decisivi în procesul de identificare. De exemplu, refuză să se conformeze regulilor altădată acceptate, îşi manifestă opoziţia mai mult sau mai puţin făţiş, creează adulţilor impresia de nesiguranţă, labilitate şi izbucniri explozive etc.
O manieră de a privi pubertatea este aceea de a o raporta la celelalte generaţii. Adolescenţii, consideraţi un grup social compact, sunt plasaţi într o poziţie socială aparte, în măsura în care ei sunt o îmbinare a dependenţei încă infantile de familie, dar cu tendinţa adesea teribilistă şi întrucâtva violentă spre libertate şi autonomie. Spiritul lor rebel, contestatar, de respingere a sistemului de valori al adulţilor şi, în primul rând, al părinţilor a fost condensat, pe scurt, în binecunoscuta sintagmă „conflictul dintre generaţii” sau „criză a pubertăţii”, în faţa căreia nu prea sunt multe de făcut.
Dar, realitatea este cu totul alta, iar eroarea în modul de abordare a acestei probleme revine, de obicei, adulţilor. În faţa unui puber „în criză”, majoritatea părinţilor, chiar medicii, adoptă atitudinea de adult prea puţin dispus să asculte şi să înţeleagă „capriciile” unui minor care ştie prea puţin despre viaţă. Automat, adultul e perceput de puber ca un cenzor, un judecător, un arbitru, şi nu ca un prieten, dispus să l susţină ori „să l mai tragă” discret de mânecă atunci când e pe cale de a face o greşeală prea mare. Astfel, punţile de comunicare reală se năruie mai mult, iar „criza pubertăţii” se accentuează.
Totuşi, „criza” pubertară nu trebuie asimilată unei boli, ci considerată un punct de fragilitate, de căutare a identităţii proprii. Tocmai de aceea, se merge pe ideea că această perioadă reclamă răbdare, tact, înţelegere, atenţie suplimentară, supraveghere, chiar un grad de toleranţă acceptabilă, atât din partea părinţilor şi a educatorilor, cât şi din partea medicilor, a psihologilor şi, mai ales, din partea asistenţilor sociali.
Esenţa integrării sociale a puberului constă în ataşamentul din ce în ce mai conştient şi mai activ la grupul căruia îi aparţine (clasă, şcoală, marele organism social). De exemplu, reacţiile ce trădează instalarea unei stări conflictuale – latente sau manifeste – între elev şi mediul său: şcoala (cerinţe, regulament, alţi elevi, profesori), familia, mediu extrafamilial, chiar el însuşi, pot fi consecinţa acestui ataşament incorect perceput de către puber, dar exprimat activ şi din ce în ce mai conştient.
Date fiind particularităţile personalităţii, în ansamblu, ale puberului, con-statăm că cele mai frecvente manifestări de tip deviant sunt:
 manifestări datorate instabilităţii de tip caracterial. La ele se referă excesul de mişcare sau de vorbire, mişcările parazite, reactivitatea vie, atenţia labilă, capacitatea slabă de concentrare, nestatornicia în interese şi dorinţe etc.;
 manifestări determinate de dezinteresul şi de indiferenţa faţă de şcoală; neglijarea sistematică a obligaţiilor şcolare, a învăţării, care constă în ac-ceptarea statutului de elev mediocru; atitudini şi acţiuni ce reflectă lipsa de respect pentru educatori, reacţiile obraznice la solicitările acestora;
 manifestări ale indiferenţei afective exprimată prin lipsa dorinţei de a stabili relaţii de afecţiune cu colegii şi cu educatorii; lenea, minciuna, fal-sificarea de note caracteristică elevilor cu o structură labilă de personalita-te, celor timizi, fricoşi, evazivi, nesiguri pe ei înşişi; reacţii bazate pe ne¬gati-visme.
Se consideră că una din condiţiile strict necesare ale succesului profilaxiei şi psihocorecţiei inadaptării şcolare psihogene este înţelegerea că ea reflectă nu laturile slabe ale copilului, ci dereglarea relaţiilor în sistemul „şcoală – copil – familie”.
Din sinteza cercetărilor psihologice la tema devianţei derivă că actualmente a devenit bine cunoscut faptul potrivit căruia variabilitatea reacţiilor şi conduitelor deviante atinge maxima la vârsta preadolescentină. Răspândirea frecvenţei devierilor comportamentale pe diferite grupe de vârstă atinge un procent mai mare între 13 15 ani.
Dat fiind multitudinea de intercondiţionări de tip „personalitate – mediu social”, ameliorarea comportamentului deviant la pubertate nu constă doar in simpla evidenţiere a dependenţei structurii sau profilului personalităţii de contextul sociocultural căruia îi aparţine individul, ci trebuie să adâncească analiza în direcţia dezvăluirii sistemului valoric (pozitiv sau negativ) al influenţei factorilor socio-culturali, să identifice strategii de control şi ameliorare şi resurse adecvate de intervenţie complexă, în care asistentul social are un rol esenţial.
Fenomenul devianţei la vârsta pubertară este favorizat de procese ce se pe-trec la nivel macrosocial, cum ar fi creşterea aglomerărilor urbane, mişcările masive de populaţie, multiplicarea dificultăţilor economice, instabilitatea eco-nomică, şomajul, inflaţia, diversificarea proceselor de aculturaţie, apariţia unor subculturi, disoluţia controlului comunitar tradiţional, creşterea permisivităţii şi a toleranţei sociale, decăderea moravurilor şi obiceiurilor tradiţionale, criza de autoritate. La acestea se adaugă inegalităţile uriaşe, nejustificate legal şi moral, sfidarea şi ignorarea problemelor reale, corupţia şi dispreţul, procesele dizar¬mo-nice şi disfuncţionale, cu aspecte de anomie şi patologie socială.
La nivel microsocial, putem aminti insuficienţele şi disfuncţiile instanţelor cu rol socializator, familie, şcoală, grup, scăderea controlului parental, dezorga-nizarea sau disoluţia familiei, creşterea ratei divorţialităţii şi instabilităţii cuplului familial etc. Şcoala, incapabilă să facă faţă multiplelor probleme interne şi externe, este terenul prielnic pe care apare abandonul şcolar, indisciplina şi mediocritatea, creşterea numărului „copiilor problemă”, subiectivism şi rezistenţă scăzută la presiuni etc. Ca urmare, orice proiect de ameliorare şi control a comportamentului deviant la vârsta pubertară trebuie să aibă ca punct de plecare înţelegerea mecanismelor socializării, începând cu cele din familie şi continuând cu cele din şcoală şi grupul de egali.
Socializarea primară, desfăşurată în familie, este decisivă pentru structurarea personalităţii copilului, oferind matricea în interiorul căreia se vor structura cele mai importante trăsături morale şi caracteriale, ce îl vor marca decisiv pentru întreaga viaţă. Intuiţia simţului comun vorbeşte de „cei şapte ani de acasă”. Specificul socializării în familie constă în faptul că acţiunea ei se desfăşoară în¬tr un cadru informal, în care suportul afectiv joacă rolul primordial. Aceasta face ca structurile dobândite în familie să fie mult mai rezistente decât celelalte. Toate influenţele socializatoare ulterioare se vor plia pe schemele socializării primare.
Şcoala, alături de familie, reprezintă un agent important al socializării tinerei generaţii, facilitând învăţarea şi interiorizarea modelelor normative recunoscute de societate. Disfuncţiile manifeste în funcţionalitatea ei contribuie într o măsură semnificativă la geneza devianţei şcolare şi, prin aceasta, la favorizarea conduitelor delincvente în rândul copiilor şi tinerilor.
Este evident faptul că, un control mai puţin rigid în şcoală, cooptarea elevilor în organizarea vieţii şcolare, o relaţie mai apropiată între şcoală şi părinţi sunt factori puternici în inhibarea conduitelor deviante la preadolescenţi, în timp ce politica şcolară incoerentă, lipsită de fermitate şi discriminatorie, sistemul de recompense subdimensionat, conducere incoerentă şi ineficientă, dependenţa de finanţarea publică, lipsa de prestigiu a şcolii sunt caracteristici ale or¬ganizării vieţii şcolare asociate comportamentului deviant. Şcoala, în exerciţiul legitimării arbitrariului, impune excluziuni sociale, generând indirect, prin condamnarea la insucces a unor categorii de tineri, delincvenţa/ devianţa juvenilă.
Asistentul social poate interveni în soluţionarea următoarelor conduite de-viante la elevi, alături de psiholog, educatori, familie: minciuna, violenţa verbală, copiatul, fumatul ostentativ, diferite atitudini nonconformiste, nesupunerea, obrăznicia, chiulul, absenteismul, abandonul şcolar, vagabondajul, consumul cu-rent de alcool, violenţa fizică, vandalismul, furtul, tâlhăria, consumul de droguri, manifestări perverse, prostituţia, suicidul. Unele dintre aceste forme ale devi¬an¬ţei şcolare pot fi considerate conduite predelincvente, iar altele constituie forme ale delincvenţei juvenile.
Când se vorbeşte de grup, se analizează, în primul rând, grupul formal, clasa de elevi, şi în al doilea rând grupul informal, de egali, care poate fi compus din colegii de clasă, din şcoală, sau prieteni din cartier. Se pot aplica mai bine în acest context acele teorii care pun accentul în explicarea delincvenţei pe grup (teoria subculturilor delincvente, teoria asocierilor diferenţiale, teoria grupului de la marginea străzii etc.).
Atracţia pe care o simte la un moment dat adolescentul pentru grupul de preadolescenţi poate fi explicată şi prin faptul că grupul respectiv îi permite rea-lizarea unor dorinţe care îi sunt interzise în mod brutal de către părinţi şi a unor acţiuni aventuroase şi activităţi mai interesante.
Atât activitatea de prevenire, cât şi cea de terapie constituie componente ale aceluiaşi proces unitar, care presupune măsuri şi tehnici educative în scopul preîntâmpinării devierilor de comportament, precum şi al recuperării elevilor, readaptării şcolare sau resocializării acestora. Ambele componente pot fi descrise în termeni strict terapeutici. Adică, prevenirea poate fi considerată o terapie, deoarece atât prevenţia, cât şi terapia propriu zisă au la bază cunoaşterea personalităţii elevului şi a mediului în care trăieşte acesta; au aceeaşi „miză” educativă; implică pe aceiaşi actori sociali (educatori educat) şi acelaşi „teatru de desfăşurare” (şcoală, familie, microgrup).

Corina Roxana BÂRLĂDEANU este psiholog școlar CJRAE Iași, consilier edu-cativ, Școala Gimnazială „Ion Creangă” Iași

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here