Acasă Editură „LECTURA CA MEMORIE” – Nicolae BUSUIOC

„LECTURA CA MEMORIE” – Nicolae BUSUIOC

10
0

LECTURA CA MEMORIE

Nicolae BUSUIOC

scriitor şi publicist, membru al Uniunii Scriitorilor din România; a fost director al Bibliotecii Județene „Gh. Asachi” din Iaşi, în perioada 1990‑2001

 Există memorie la orice nivel: mineral, vegetal, animal, uman. Dacă spiritul dă orizont lumii, memoria reţine şi conservă totul clipă de clipă. Existenţa acestui capitol se justifică fără a face o demonstraţie specială fie şi din simplul motiv că memoria este şi trebuie văzută într‑un cadru al variabilităţii istorice şi culturale, neputând fi separată de esenţele şi fundamentele evoluţiei vieţii. Individualitatea ne trimite la unitatea biologică şi la organismul viu care are autonomie în raport cu mediul lui. Se vorbeşte de individ, punându‑se accentul pe particularităţile care îl disting de oricare altul. Ceea ce este instinctul pentru animal este inteligenţa pentru om, şi într‑un caz şi în celălalt, forme de adaptare la viaţă. Dar ce este memoria? Capacităţii creierului uman i se atribuie însuşiri inimaginabile, în cortexul cerebral se derulează procesele de învăţare în care este implicată memoria. Cunoaşterea umană porneşte de la o sumă de experienţe, dar îşi are limitele ei, funcţie de puterea de asimilare şi de înţelegere a celor învăţate. Nu vom intra în datele neurofiziologice implicate în fenomenul memoriei, ne vom opri asupra locului ei în sistemul de reţinere şi de comunicare a informaţiei, ca apoi să vedem şi rostul prezent în actul lecturii.

Observarea atentă a naturii confirmă un lucru uluitor: natura nu face risipă de inteligenţă, cu atât mai puţin de memorie. În timp ce lumea vie, în orice treap­tă de evoluţie se află, a fost prin structura sa ajutată cât a trebuit, omului par­că i s‑ar fi spus să se ajute singur din clipa în care a ajuns să fie dotat cu cel mai complicat creier. Aşa a devenit fiinţa noastră capabilă să se perfecteze dincolo de fixitatea tiparelor naturii şi să se ajute pe sine. Trebuie să spunem totuşi, revenind la memorie, că acest mecanism care asigură funcţionarea orientată a individului în timp şi spaţiu reprezintă esenţialmente un fapt biologic şi că se poate vorbi de o întreagă problematică a memoriei, de la formele, tipurile şi ope­raţiile ei la calităţile ei, uitarea, mnemotehnica, legăturile de performanţă cu inteligenţa, învăţarea, educaţia etc. Care este sediul memoriei? După ultimele cercetări, predomină ideea implicării tuturor segmentelor cerebrale, fără a se exclude însă specializarea funcţională a unor formaţiuni neuronale. Unii psihologi susţin existenţa unei dependenţe directe între memorie şi inteligenţă, alţii dimpotrivă, ca până la urmă să se impună faptul că „memoria este un act intelectual”. Un Pierre Janet completează convingător că memoria este o „operaţie intelectuală care a inventat trecutul şi chiar timpul”.

Ceea ce este sigur însă este faptul că nu există învăţare care să nu implice memoria. E important pentru înţelegerea procesului de memorare să ştim de existenţa teoriei engramei. Engramarea informaţiei este unanim admisă astăzi, engramele fiind elementele structurale moleculare care procesează informaţia după criterii de tip, de loc şi de semnificaţie. Molecule de ADN din creier sunt păstrătoare ale informaţiei, iar cele de ARN deţin rolul de transportori de informaţii (după Hayden). Prin urmare, suportul codificării informaţiei la nivelul memoriei este de natură biochimică. De altfel, gândirea, mintea, memoria şi conştiinţa sunt produse ale activităţii cerebrale, ale anumitor schimbări la nivelul creierului şi la baza cărora stau procesele biochimice extrem de complicate. Cu aceste minime cunoştinţe, să încercăm să lămurim ideea potrivit căreia memoria este multiplă şi că parte din ea îşi datorează dezvoltarea cititului, ale multor lecturi pe care le face omul de‑a lungul vieţii.

Nu ne putem folosi prea mult de studiul lui Théodule Ribot, pentru că el se axează pe o fiziologie şi o psihologie generală a memoriei şi, mai ales, pe patologia acesteia. Plecând însă de la cele trei importante elemente fixate de Ribot, conservarea anumitor stări, reproducerea lor şi localizarea acestora în trecut, ne vom sprijini pe ele ca pe nişte date demonstrate ştiinţific, ajungând la memoria organică veritabilă. Se va reţine că există o inegalitate a memoriei organice în raport cu un individ sau altul, ea este rapidă la unii, lentă sau refractară la alţii. Tot Ribot mai atrage atenţia că în ceea ce priveşte modul de receptare, conservare şi reproducere a informaţiilor, aflăm că memoria organică este identică cu aceea a spiritului. Se admite că o amintire, un fapt petrecut, o dată, o cifră, un detaliu al acţiunii omului sunt imprimate în celule unice care au rolul de conservare şi apoi de reproducere, deşi ulterior s‑a admis şi ipoteza că aceste unităţi unice sunt compuse din numeroase elemente eterogene, că sunt până la urmă un complex de multiplicitate. Dar există şi o activitate cerebrală inconştientă a memoriei, cu însuşiri misterioase, până la urmă însă neurologii şi psihologii o expli­că cu o oarecare uşurinţă. În acest sens, se dau exemplele: lecţiile şcolare citite azi şi învăţate a doua zi, irupţiile neaşteptate de amintiri, problemele rumegate timp îndelungat, invenţiile poetice, ştiinţifice, mecanice, simpatiile şi antipatiile secrete etc.

Dacă se ia exemplul cuvântului scris (am ajuns în sfârşit la text), avem de‑a face cu memoria vizuală, se intră în zona acelor asocieri numite bazele dinamice ale memoriei, unde se întâlneşte şi conştiinţa ca „vorbire” interioară. Forma cea mai complexă însă a memoriei este cea cu caracter psihic, în alţi termeni nu­min­du‑se recunoaştere, care are la bază mecanismul văzului. Când se citeşte o frază, la al cincilea cuvânt, de exemplu, rămâne ceva din al patrulea. O stare de conştiin­ţă nu dispare decât progresiv, aşa se face că al patrulea şi al cincilea cuvânt sunt în continuitate, sfârşitul unuia atingând începutul celuilalt. Prin repetiţie, fixarea în memorie devine imediată, instantanee, automată. Datorită memoriei, localizarea în timp a unor fapte, între care scrisul şi cititul, variază în funcţie de condiţii, înregistrând toate gradele posibile: punctele de reper se situează în zona cea mai înaltă, urmând în descreştere amintirile precise, apoi cele ezitante şi ultimele – recunoaşterile laborioase. Se cunosc exemplele celebre: la sfârşitul vie­ţii, naturalistul suedez Linné încerca plăcerea de a‑şi citi propriile‑i opere: „Ce frumos! Cum aş mai fi dorit să scriu astfel!” Ceva asemănător se povesteşte şi pe seama lui Walter Scott, Newton, Rogers şi a altora. Orice amintire, oricât de clară ar fi fost, suferă o condensare sau chiar o dispariţie. Avem de‑a face cu uitarea. Memoria, până la urmă, constă dintr‑un proces de organizare la stadii variabile, cuprinse fiind între două limite extreme: starea nouă, începutul, starea ultimă, pierderea ei. Iarăşi de reţinut: memoria conştientă nu este decât un caz particular al memoriei biologice, iar în ansamblul ei, memoria este strâns legată de condiţiile fundamentale ale vieţii în structura ei intimă sau vizibilă.

Facem lecturi succesive, dar fiecare dintre ele are individualitate distinctă. Fiecare lectură ne fixează un eveniment determinat, o descriere, o amintire, o acţiune, o imagine. Mai ales imaginile ne readuc în memorie idei, fragmente, bucăţi de text din cartea citită; aici, memoria îşi intră în rolul important în actul de lectură. Henri Bergson susţine că există două forme extreme: pe de o parte, mecanismele motoare, pe de altă parte, imaginile‑amintiri personale. Dintre cele două memorii, prima este cu adevărat orientată în sensul naturii, cea de‑a doua, abandonată ei înseşi, ar merge mai degrabă în sens contrar. Cu alte cuvinte, pri­ma este dependentă de voinţa noastră, a doua este spontană, însemnată însă prin faptul că participă la asocierea ideilor. Lectura, apoi relectura construiesc un mecanism care permite cititorului să‑şi readucă în memorie imaginea şi ideea care dispăruseră şi nu mai conta pe reapariţia lor.

Mergând pe linia asocierii, ne putem duce la legături directe sau indirecte între memoria propriu‑zisă şi unele genuri literare, precum memorii, memorialistică, memorial şi chiar jurnal, acesta din urmă fiind tot o specie a memorialisticii. Memoriile ca scrieri literare iau, înainte de toate, forma obişnuită de prezentare a unor autobiografii, iar ca variaţii, tot felul de încrengături: proze de ficţiune, romane sau schiţe caracterologice. Avem multe exemple la acest ca­pitol: Chateaubriand, Guitry, Marguerite Yourcenar, de la noi, Titu Maiorescu, Eugen Lovinescu, Nichifor Crainic, Sextil Puşcariu, Heliade Rădulescu, C. Negri, nemaivorbind de jurnalele de tip intelectual ale lui Constantin Noica, Mircea Eliade, Adrian Marino, Eugen Simion, Zoe Dumitrescu‑Buşulenga, Ion Pop, Romulus Rusan, Ana Blandiana, Octavian Paler, N. Steinhardt, Mircea Zaciu, Marin Mincu, Livius Ciocârlie ş.a. Memorialistica se află de obicei la confluenţa cu istoria. Dincolo de interesul documentar, acest gen este ilustrat de experienţe personale în decursul unei perioade istorice, cu condiţia relevanţei şi a valorii semnificaţiilor celor întâmplate. Ne referim aici la Goethe, La Rochefoucauld, Franklin, de pildă. Memorialul reprezintă textul cu importante cosemnări ale autorilor despre călătorii cu descrieri ale unor locuri şi lucruri văzute şi trăite. În memoria noastră, apar volumele semnate de Dinicu Golescu cu a sa Însemnare a călătoriei mele şi de Grigore Alexandrescu cu Memorial de călătorie. Exemplele pot fi numeroase.

Un alt fapt de notat este că puterea de memorare a cititorului este mult sporită şi de calitatea scrisului, în primul rând de bogăţia lexicului şi de cadenţa impecabilă a frazei. Probabil că memoria noastră surprinde şi reţine mult mai bine atunci când există o pastă vie a stilului textual, când sunt semne ale unei vocaţii cu adevărat scriitoriceşti. Este o relaţionare de neignorat, aducân­du‑se în atenţie în acelaşi timp că puţinătatea substanţei discursului în cultural, intelectual şi în nivelul de inteligenţă nu provoacă acea stare de cutremurare şi receptivitate a memoriei. Acestui fenomen sunt supuse mai ales acele texte care, în timp, devin un fel de inscripţii inerte, golite de psihologia trăirilor redate în epocă şi în care nu se mai pot regăsi propriile gânduri şi sentimen­te. Memoria este sensibilă la toate aceste aspecte. Ea nu poate fi „impresio­nată” de logosul care pare lovit de un iremediabil vetust, de o debarcare evidentă din sfera interesului, mai ales al celui intelectual‑spiritual durabil. Când ceva sună a artificial şi a improvizaţie pe seama secvenţelor derulate, când temeinicia afirmaţiilor şi a ideilor se clatină, mai nimic nu este de asimilat şi transfigurat şi încă mai puţin de păstrat în labirintul memoriei. Dacă se adaugă şi stilul greoi, încâlcit, despletit, intermitent în exprimarea limbajului, vom avea o explicaţie în plus a legăturii directe dintre text şi memorie. Lectura ca memorie, memoria ca lectură.

Unii dintre cercetătorii care şi‑au consacrat studiile gândirii umaniste au căutat să definească, între altele, practicile memoriei şi ale cugetării pentru a înţelege mecanismele care ordonează sau reordonează forţa de reţinere a informaţiilor şi apoi utilizarea lor. Un mare romancier, de pildă, nu se mulţumeşte să trateze un drum, el construieşte un adevărat sistem, ceea ce ar putea fi numit o enciclopedie, o resursă absolută pentru oricine se întreabă asupra destinului uman. Un cititor abil ştie să se folosească de întinsa cunoaştere desprinsă din textul romanului pentru a înţelege el însuşi enigmele scrierii şi a reţine ideile supreme. Îşi joacă de fapt posibilitatea unei culturi a iniţierii şi trecerea de la particularitatea unui secret la identificarea principiilor universale. Când păstrăm memoria faptelor esenţiale, vom avea atunci un mai mare acces la cunoaşterea prin pătrundere şi percepţie a operelor, să zicem ale lui Lescaux, Rabelais, Dante, Camöes, Pascal sau Gerard de Nerval. Dante vehiculează mai mult ca oricine, el adună, cifrează şi transmite o înţelepciune universală, el creează cel mai mare arc de cunoaştere tradiţională din civilizaţia europeană. Cititorul fixează în memorie şansele cu care îşi propagă plenitudinea limbii în rezonanţele sale subterane şi puterea sa de a folosi valorile textuale. Cunoştinţele dobândite prin memorie sunt cunoştinţe care vor rămâne, cel puţin selectiv, până la sfârşitul fiinţei sale.

(Text publicat în revista ASACHIANA, nr. 11/2019)

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here