IN MEMORIAM istoricul LIVIU MAIOR, ministru al Educației (2octombrie 1940 – 5 aprilie 2026)

Liviu Maior a fost un șef de școală în sensul clasic, a format nu doar istorici, ci intelectuali. Liviu Dîncu, sociolog

Liviu Maior (2 octombrie 1940, Beclean, judeţul Bistriţa‐Năsăud – 5 aprilie 2026, Cluj Napoca) Student și doctor în istorie (1974) al Universității „Babeș‐Bolyai” Cluj Napoca, din 1990 profesor universitar titular și conducător de doctorate la Facultatea de Istorie și Filosofie în cadrul aceleiași universități. A reînfiinţat și condus Centrul pentru Studii Transilvane. Din 1996 profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti, între 1992 şi 1996 ministrul Educaţiei și a exercitat funcția de președinte al Comisiei Naționale UNESCO, în 1994 a fost vicepreședinte al Conferinței Mondiale UNESCO, precum și vicepreședinte al Conferinței Europene a Miniștrilor Educației de la Madrid. Între anii 1996 și 2000 a fost ales senator în Parlamentul României, pentru ca între 2003 şi 2005 să servească drept ambasador plenipotenţiar în Canada. Membru al Comisiei de Istorie a Relaţiilor Internaţionale, din cadrul Comitetului Internaţional de Studii Istorice, a lucrat ca profesor asociat în Statele Unite ale Americii, efectuând vizite de documentare şi specializare în ţări ca Belgia, Franţa, Anglia, Italia, Germania, Austria şi Ungaria. Interesat de istoria modernă a României, a acordat o atenţie deosebită mişcării pentru emancipare naţională a românilor transilvăneni.

din a doua jumătate a secolului al XIX‐lea, publicând o serie de cărţi fundamentale despre Revoluţia de la 1848, a primit Premiul Academiei Române în 1993, iar în anii 2007 și 2008 a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităților „Petru Maior” din Târgu Mureș și, respectiv, „Lucian Blaga” din Sibiu. A fost singurul ministru al Educației, din ultimii 36 de ani, care a avut nu doar șansa, ci și răbdarea și consistența de a începe și a duce până la capăt un mandat complet de patru ani (1992-1996). Într-un timp al incertitudinii, al experimentelor instituționale și al tentațiilor de improvizație, această continuitate a însemnat mai mult decât o simplă performanță administrativă.

Profesor universitar respectat, cu o autoritate intelectuală solidă și fără ostentație, Liviu Maior a fost unul dintre acei oameni rari care au înțeles că reforma reală nu se face prin declarații, ci prin arhitecturi instituționale durabile. Fără retorică excesivă și fără tentația autopromovării politice, a reușit să aducă sistemul de educație din România din zona paradigmelor ideologice ale regimului comunist spre un orizont al modernității pro-occidentale. Unul dintre meritele sale majore a fost curajul de a interveni într-un spațiu devenit rapid haotic după 1990: proliferarea necontrolată a așa-numitelor „universități particulare”. Prin Legea nr. 88/1993, statul român a recăpătat instrumentele necesare pentru a separa inițiativele academice autentice de simplele construcții oportuniste. Într-un context dominat de o „libertate” prost înțeleasă, Liviu Maior a restabilit ideea fundamentală că autonomia universitară nu poate exista fără responsabilitate și standarde. La fel de important, a fost arhitectul primului cadru legislativ coerent al educației postcomuniste. Între 1990 și 1995, România a funcționat fără o lege a educației, regulile fiind stabilite anual prin hotărâri de guvern. În 1995, prin adoptarea Legii educației nr. 84/1995, sistemul a primit, în sfârșit, un fundament normativ stabil. Această lege nu a fost doar un act juridic, ci expresia unei viziuni: aceea a unui sistem educațional ancorat în standarde europene, deschis cooperării internaționale și orientat spre calitate. În aceeași logică de construcție instituțională, Liviu Maior a pregătit și Statutul personalului didactic, adoptat ulterior prin Legea nr. 128/1997 concepute în perioada 1992–1996. Rolul său a fost esențial: a definit statutul profesorului în societate, a clarificat drepturile și responsabilitățile profesiei și a contribuit la reafirmarea demnității actului didactic într-un moment de profundă tranziție. În paralel, Liviu Maior a înțeles că reforma nu poate fi susținută doar din interior. Colaborarea cu instituții precum Banca Mondială, UNESCO, Comisia Europeană sau OCDE a oferit României nu doar expertiză, ci și resursele necesare pentru a susține direcțiile de schimbare. Multe dintre reformele revendicate ulterior de alți decidenți își au, în realitate, originea în această perioadă de construcție tăcută. Dar poate cea mai importantă moștenire a sa nu ține doar de legi sau instituții, ci de oameni. Liviu Maior a înțeles că orice reformă durabilă are nevoie de o nouă generație. A adus în minister tineri bine pregătiți, deschiși către lume, capabili să înțeleagă limbajul cooperării internaționale și exigențele unei administrații moderne. https://www.edupedu.ro/liviu-maior-ministrul-educatiei-cu-cel-mai-lung-mandat

Volume din colecția bibliotecii

Alexandru Vaida Voevod : putere și defăimare : (studii) ; Liviu Maior. – București : RAO , 2010 (Bucureşti : Arta Grafică) . 192 p.

COTA : II 85451

Alexandru Vaida-Voevod între Belvedere și Versailles : (însemnări, memorii, scrisori) / Liviu Maior ; coordonator Ioan Scurtu. – Ed. anastatică. – Iași : Tipo Moldova , 2017. VII, 299 p.

COTA : III 35423

Avram Iancu : scrisori / Liviu Maior. – Cluj : Dacia , 1972. 127 p.

COTA : II 25659

Doi ani mai devreme : ardeleni, bucovineni şi basarabeni în război : 1914 – 1916 / Liviu Maior. – Ed. anastatică. – Iași : Tipo Moldova , 2017. VII, 290 p.

COTA : III 35414

Mişcarea naţională românească din Transilvania : 1900-1914 / Liviu Maior. – Iaşi : Tipo Moldova , 2017. VII, 195 p.

COTA : III 35463

Transilvania şi războiul de independenţă : (1877-1878). – Cluj-Napoca : Dacia , 1977. 204 p.

COTA : II 32124

Maior, Liviu 1848-1849 : Români şi unguri în revoluţie / Liviu Maior. – București : Editura enciclopedică , 1998. 416 p.

COTA : III 25985

 

articole

Maior, Liviu

Cum s-a pregătit Adunarea de la 1 Decembrie. Ziua premergătoare

Magazin istoric, An LI, Nr. 12 (dec. 2018), p. 13-17