Naghib Mafhuz, Pălăvrăgeală pe Nil

Pălăvrăgeală pe Nil, roman publicat in 1966, descrie o lume marcată de schimbări dramatice pe scena politică egipteană, însă tonul său este unul de poveste, uneori absurdă, alteori profund serioasă, emoționantă, iar dilemele umane și artistice ale protagoniștilor sunt, dincolo de spațiu sau context, cele ale timpurilor moderne.

În Pălăvrăgeală pe Nil, un cerc de prieteni se strâng în fiecare seară pe un bac de pe Nil, pentru a fuma hașiș și a discuta despre arta și absurdul existenței. Tihna petrecerilor e tulburată atunci când o tânără ziaristă vine să studieze micul grup, cu o seriozitate ce le pune sub semnul întrebării plăcerile și dă naștere unei dispute înverșunate pe tema sensului vieții, datoriei, moralității și dragostei. Mahfuz abordează o multitudine de stiluri în acest microroman, de la lirismul romantic la ironia acidă, cu aluzii la Egiptul antic și istoria clasică, a căror grandoare pune în evidență, prin contrast, sentimentul de dezrădacinare și pierdere în derizoriu cu care se confruntă intelectualul sofisticat și cosmopolit egiptean al vremii.

Redactorii de la „Publishers Weekly”, imediat după apariția volumului, aveau să susțină… „Naghib Mahfuz are un stil hipnotic, plin de poezie și în același timp caustic, condimentat cu aluzii ironice la adresa unei clase de mijloc aparte, cosmopolite, dintr-un Egipt modern, în puternic contrast cu grandoarea celui antic, încărcat cu semnificațții istorice”. Iar cei de la „The Boston Globe” susțin… „Sunt educați, inteligenti și creativi; sunt de asemenea prea fragili, alienați și nevrotici și, într-adevăr, purtarea lor e descrisă cel mai bine prin acest fatal cuvânt – pălăvrăgeală. Produse de clasa mijlocie ale unei burghezii dislocate de regimul lui Gamal Nasser, personajele lui Mahfuz își petrec serile în jurul unei narghilele, fumându-si drogul halucinogen, flirtând fără vlagă, bătându-si joc de convenții și reflectând la inutilitatea de a face, de fapt, orice”.

Naghib Mahfuz (1911-2006), unul dintre cei mai apreciaţi scriitori egipteni, s-a născut în Cairo, într-o familie musulmană din clasa de mijloc, şi a primit o educaţie religioasă foarte strictă. După absolvirea liceului, în 1930 a fost admis la Universitatea din Cairo, unde a studiat filozofia. La încheierea studiilor, a lucrat o vreme în administraţia universităţii, apoi a devenit funcţionar de stat în Ministerul Cultelor. A scris numeroase romane, povestiri şi scenarii de film. Şi a propus o serie vastă de romane care să acopere întreaga istorie a Egiptului, însă schimbările dramatice de pe scena politică egipteană l-au făcut să se concentreze asupra tematicii sociale, prezentată într-un stil realist în Trilogia Cairoului (1956-1957), Băieţii de pe strada noastră (1959) sau Pălăvrăgeală pe Nil (1966). În anii ’60-’70, a început să experimenteze cu formule literare mai flexibile, în care realismul se îmbina cu alegoria şi simbolul, pentru a încărca ficţiunea cu subtile accente satirice, în romane ca Miramar (1967), O mie şi una de nopţi şi zile (1982) sau Akhenaton, cel ce sălăşluieşte în adevăr (1985). În 1988 i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Literatură. Din opera lui Naghib Mahfuz, la Editura Polirom au apărut romanele: O plimbare prin palat, Palatul dorinţei şi Strada Zahărului din Trilogia Cairoului, Băieţii de pe strada noastră şi Teba în război.

Mai multe despre carte AICI.