Distribuie
Chiar dacă nu a fost scrisă până acum o istorie a cafenelelor din București, amănunte despre primele asemenea locuri de taifas putem afla din documentatele lucrări datorate strădaniilor celor care s-au aplecat cu stăruinţă asupra apariţiei și evoluţiei urbei de pe Dâmboviţa, G. Ionescu‑Gion, Constantin C. Giurescu și George Potra.
De la cel dintâi aflăm că prima cafenea cunoscută în București, atestată documentar în anul 1667, în timpul domnului muntean Radu Leon (1664–1669), era proprietatea unui negustor turc, Kara Hamie – „fost oștean (ienicer) în garda palatului împărătesc din Constantinopol”. Ea era situată în buricul târgului, în vecinătatea locului unde se va ridica Hanul „Şerban Vodă”, căruia, mai târziu, construit între 1883 și 1900 după planurile arhitecţilor francezi Cassien Bernard și Albert Galleron, îi va succeda Palatul Băncii Naţionale.
George Potra ne lămurește de unde vine numele de cafenea – bineînţeles de la un cuvânt turcesc: „kahvehane, kave-hané, ceea ce înseamnă local public în care se poate bea cafea după moda turcească, unde oamenii puteau să joace zaruri, table sau ghiordum și să fumeze tutun, în schimbul unui preţ relativ mic”.
Așadar, încă de la începuturile ei, cafeneaua a fost un loc primitor, de petrecere a timpului într‑un mod plăcut, de discuţii învăluite în fum, împreună cu prietenii sau cunoscuţii, alături cu o cafea aburindă.
În contextul apariției volumului – Istoricul Georgeta Filitti afirmă: „Intrând în atmosfera spirituală a celor șase cafenele, cu clientela lor pestriță, înțelegi emulația creatoare apărută acolo, solidaritatea și acel cumul de elemente care le-au transformat în adevărate simboluri de viață bucureșteană. Întemeiate de un polonez, un boier pământean, un aromân meșter într-ale cofetăriei, un evreu ori un grec, cafenelele s-au altoit mereu, pentru rentabilitate, pe lângă restaurante. Și ar fi rămas simple debite de cafea, fie ea șvarț, turcească sau marghilomană, dacă, pe nesimțite, nu ar fi ajuns să fie populate de elita culturală a capitalei. Cârcotașii ar putea spune că bucureștenii n-au fost originali, ci au imitat modelul francez (Le Procope) sau pe cel vienez (Sacher). E doar o nălucire fiindcă faima cafenelelor bucureștene a fost dată de un lung șir de personalități românești”.
Mai multe despre carte AICI.
Articole similare
Câștigător al EBRD Literature Prize Roman tradus în peste 50 de limbi. Protagoniștii romanului Istanbul Istanbul sunt patru prizonieri închiși în celulele subterane ale unui centru pentru tortură. Atunci când nu sunt chinuiți de gardieni, aceștia-și spun unii altora povești ca să le treacă vremea. Firul narativ subpământean devine treptat cel al lumii de deasupra. Pornind de la oameni, povestea începe să se rotească în jurul orașului Istanbul. Deasupra, în oraș, e la fel de multă suferință și iubire precum în celulele subterane. Un roman deopotrivă politic, dar și despre dragoste. „Un scriitor al
Volumul 7 din seria Millenium. Serie vândută în 100 milioane de exemplare la nivel internațional. Nordul îndepărtat al Suediei se pregătește pentru schimbare: resursele naturale neexploatate declanșează o adevărată febră a aurului, condusă de lumea interlopă. Dar nu bogățiile o aduc pe Lisbeth Salander în orășelul Gasskas, ci o chestiune de familie: a fost desemnată tutore al nepoatei sale Svala, a cărei mamă a dispărut. Și Mikael Blomkvist vine în nord, într-una dintre perioadele sale proaste: revista Millenium și-a încetat apariția, iar relațiile cu fiica lui sunt încordate. Mai rău,
Maroc, 1968: în timp ce Mathilde se ocupă de cămin, Amin își transformă pământurile aride într-o afacere înfloritoare. De acum, cei doi aparțin unei burghezii care prosperă, se relaxează și crede într-un viitor fericit. Însă întoarcerea fiicei lor, Aïcha, plecată la studii în Franța, face ca faldurile aparențelor să cadă de pe acest fals grup statuar. În același timp, fiul lor, Selim, care ar fi trebuit să preia afacerea familiei, este ademenit de mișcarea hippie și de mirajul american. Oare modelul de emancipare pe care Mathilde și Amin credeau că-l
