Lev Tolstoi, Cadavrul viu

Una dintre puținele piese de teatru ale lui Tolstoi, Cadavrul Viu este dramă unui om care, deși formal integrat social, se simte un ratat care nu mai poate jucă comedia asta. Protasovii, Fiodor și soția să, Liza, fac parte din aristocrația rusă. Se iubesc din tinerețe, au tot ce le trebuie, dar sunt nefericiți. El se consideră un om slab în fața patimilor omenești. Ea suferă din cauza soțului inadaptat și alcoolic, până când Fedia decide să-și însceneze moartea, pentru a-și elibera soția. Fuge de acasă. Presata de familie, Liza se căsătorește cu Viktor Karenin, un admirator mai vechi. E fericită, are doi copii. Fedia decade tot mai jos, ducându-și traiul prin cârciumi că un anonim. Se refugiază la țigani, unde se înamorează de frumoasă cântăreața Masa. Respins de părinții feței, Fedia fuge și de aici. Cu tot anonimatul sau, este descoperit. Lizei i se intentează proces de bigamie. Legea o obligă să se întoarcă la el. Fedia apare în instanță luându-i apărarea. Atunci realizează că numai moartea îi va eliberă pe ceilalți de povara lui. Fedia nu este mișcat nici de lacrimile Masei și respinge planul ei de a fugi împreună… în lume. Inutil și cu conștiința că aduce numai nenorociri celor pe care îi iubește, alege moartea și se împușcă pe holul tribunalului. Liza, distrusă de remușcări, realizează că Fedia a fost singură iubire a vieții ei.

Lev Nikolaevici Tolstoi (1828-1910) este autorul unei opere în care individualul şi naţionalul capătă dimensiuni universale. Începând cu trilogia autobiografică scrisă în perioada 1852-1857 şi alcătuită din romanele Copilăria, Adolescenţa şi Tinereţea, sondarea „fluidităţii” universului interior şi a temeiurilor morale ale omului a devenit principala temă a operelor sale.

În nuvela Cazacii, eroul, un tânăr aristocrat, redescoperă bucuria comunicării cu natura, viaţa firească şi integră a omului simplu.

Capodopera Război şi pace zugrăveşte viaţa întregii societăţi ruse în perioada războaielor napoleoniene; evenimentele istorice şi interesele personale, căile de autodefinire a personalităţii şi spontaneitatea vieţii populare sânt prezentate drept componente echivalente ale existenţei natural-istorice.

La sfârşitul anilor 1870, scriitorul a trecut printr-o criză spirituală amplificată ulterior de ideea desăvârşirii morale şi a „simplificării” (care a dat naştere doctrinei şi mişcării „tolstoismului”) şi a întreprins în operele sale o critică din ce în ce mai accentuată a instituţiilor birocratice, a statului, a Bisericii (în anul 1901 fiind excomunicat din Biserica Ortodoxă Rusă), a civilizaţiei şi culturii, a întregului mod de viaţă specific „claselor cultivate”, ilustrată în romanul Învierea, nuvela Sonata Kreutzer sau dramele Puterea întunericului şi Cadavrul viu.

De asemenea, interesul său s-a îndreptat spre temele morţii, păcatului, căinţei şi renaşterii morale, precum în nuvelele Moartea lui Ivan Ilici, Părintele Serghi, Hagi-Murad.

Mai multe despre carte AICI.