Ion Simuț, Ce e viu și ce e mort în opera lui M. Sadoveanu?

Umbrită de un destin postum care a alimentat cu precădere în perioada de după 1989 istoria aceasta a compromisului în fața sistemului și exclusivismul evenimentelor și a actelor politice, precum și cele ce deschid problematica aderării tacite în rândul organizațiilor secrete, opera lui Mihail Sadoveanu rămâne prinsă în această sensibilă capcană a biografiei (cu erorile sale) care reduce, îngustează ori de-a dreptul blochează lectura reală, sistematică, de profunzime, de care opera însăși este condiționată pentru a supraviețui și a evita orice fenomen de reducere a dimensiunilor reale. Așadar, o interogație esențială, de răscruce în receptarea operei sadoveniene plasează critica literară actuală la intersecția tuturor acestor direcții exegetice cărora, dacă pe de o parte le depistează și le recunoaște hibele („inerțiile receptării” pe care Monica Spiridon le semnalează în anii 90, atenția accentuată a publicului pentru profunzimile operei, strâns legate în acest caz de istoria francmasonului Sadoveanu și de descoperirea unui Sadoveanu ezoteric, reducționismul critic generat de reproșul privind pactul scriitorului cu regimul politic etc.), pe partea cealaltă le stabilește reperele durabile și indicii semnificativi de înnoire fundamentală în interpretarea operei marelui prozator (de la studiul reper al criticului Nicolae Manolescu din 1976, Sadoveanu sau utopia cărții, la volumele cunoscute ale unor critici precum Pompiliu Marcea, Alexandru Paleologu, Constantin Ciopraga, Dan Mănucă, Monica Spiridon și alții la fel de însemnați).

Așadar, Ce e viu și ce e mort în opera lui Sadoveanu? rămâne astăzi o întrebare ce responsabilizează critica literară actuală într-un program mai amplu de revizuire, de decantare și totodată, de reapropiere întâi de toate de textul sadovenian.

Lansat anul acesta la editura Junimea, volumul plasat sub semnul acestei interogații poartă însemnele unor previziuni incerte care stârnesc cititorului și mai cu seamă criticului de toate vârstele această necesară și aproape obligatorie cerință de inventariere și reevaluare de care remarcabilul critic, profesor universitar și autor a câtorva semnificative volume de critică și exegeză literară, Ion Simuț, coordonator al acestui volum colectiv, se arată preocupat încă din prefața semnată a acestui volum. Dacă pe de o parte noua critică mondialistă tinde să abandoneze un autor ,,esențial, prea atașat de cultura, istoria și geografia naționale”, iar gustul postmodern actual abandonează proza prea impregnată de patriarhalism și stilul liric-ceremonios arhaizat al scriitorului, rămâne opera lui Sadoveanu atunci un teren cu preponderență frecventat de o singură categorie de critici, aceea a criticilor de prestigiu și a istoricilor literari cu vechime? – lansează în cele din urmă coordonatorul acestui volum provocarea cititorului. Câtă vreme volumul coordonat de criticul Ion Simuț reunește în cuprinsul său cel puțin trei categorii ori mai bine spus, cel puțin trei generații de critici, de la ,,seniorii de prestigiu” ca Eugen Simion, Mircea Popa, I. Oprișan, remarcabilii critici optzeciștii Adrian Dinu Rachieru și Ion Simuț, la generația cu ecou a criticilor de care Paul Cernat, Mircea Platon ori Bogdan Crețu aparțin, până la vocile cele mai tinere ale criticii actuale, în cazul acesta fiind vorba de un studiu ce intră în categoria cercetărilor doctorale, aparținând Maricicăi Munteanu de la Iași, opera sadoveniană rămâne un teren ,,al bătrânilor”, după cum preconizează coordonatorul volumului, în măsura în care experiența criticului echivalează în acest caz cu maturitatea și rafinamentul gândirii critice, și nu în ultimul rând, cu sistemul de lectură exersat, deplin format și sistematizat.

Mai multe despre carte AICI.