Distribuie
„Concepția despre artă a Cercului Literar al Universității «Regele Ferdinand I» din Cluj în exil la Sibiu s-a cristalizat în patru pași. Pasul 1: «Manifestul», scris de Negoițescu, cu un fond de idei și principii stabilite în mod colectiv; pasul 2: «De la stilul istoric la stilul filosofic» de Radu Stanca; pașii 3 și 4: ideea complexității interioare a operei de artă, susținută pe filieră germană de Victor Iancu, a trecut ca «furaj axiologic complex» în eseul «Resurecția baladei», la Radu Stanca. Acest ideal estetic complex a intrat în patrimoniul comun al Cercului, iar I. Negoițescu i-a schimbat numele în «euphorionism»”, ne spune, despre volum, Marta Petreu, stârnindu-ne interesul pentru acesta.
Pe de altă parte, Livius Ciocârlie ne precizează: „Un roman epistolar participă, împreună cu numeroase alte cărți – În căutarea timpului pierdut, Călătorie la capătul nopții, Privește, înger, către casă, Tropicul Capricornului, Viața ca o pradă etc. –, la una dintre marile orientări ale secolului: a desființa frontiera dintre viață și literatură prin manifestarea în spațiul fiecăreia a potențelor amândurora. Un roman epistolar este viață și creație în aceeași măsură”.
Ion Vartic atât despre autor, cât și despre carte, imediat după apariția acesteia, avea să susțină: „I. Negoițescu a dorit ca romanul său epistolar cu Radu Stanca să aibă, ca ilustrație de copertă, gravura colorată a lui J. Hoeg Düsseldorf, care reprezintă emblematica Fleischergasse, cu amestecul său de gotic și baroc tipic Sibiului. Totodată, pentru că a locuit pe această stradă (astăzi a Mitropoliei) în vremea studenției sale și pentru că aici, în casa cu numărul 12, a avut loc, în 13 iunie 1943, într-o atmosferă euforică, primul cenaclu al Cercului Literar. În fine, pentru că gravura însăși i se părea a fi germenele unei balade a prietenului său”.
Ion Negoițescu (1921-1993), poet, critic, istoric literar, eseist, unul dintre liderii Cercului Literar de la Sibiu. Este absolvent al Facultății de Litere și Filosofie din Cluj (1946). Redactor la Revista Cercului Literar (1945), „Luceafărul” (1965-1967) și „Viața românească” (1968-1971) și bibliotecar la Filiala din Cluj a Academiei Române (1950-1952). Deținut politic (1961-1964). În 1980 pleacă cu o bursă de cercetare în Germania, unde, mai târziu, se va stabili definitiv. A publicat volume de proză și poezie (Povestea tristă a lui Ramon Ocg, 1941; Sabasios, 1968; Poemele lui Balduin de Tyaormin, 1969; Moartea unui contabil, 1972; Viața particulară (poezii și aforisme), 1977; Primăvara elvețiană și alte proze, 1999), de critică și istorie literară (Despre mască și mișcare, 1944; Scriitori moderni, 1966; Poezia lui Eminescu, 1968; E. Lovinescu, 1970; Însemnări critice, 1970; Lampa lui Aladin, 1971; Engrame, 1975; Analize și sinteze, 1976; Alte însemnări critice, 1980; Istoria literaturii române, vol. I: 1800-1945, 1991), de corespondență și memorialistică (Un roman epistolar, 1978; postum: Straja dragonilor, 1994, Ora oglinzilor, 1997, și Dialoguri după tăcere, 1998), precum și un volum care a reunit texte apărute în presa străină și cea de exil (În cunoștință de cauză, 1990).
Radu Stanca (1920-1962), dramaturg, poet, eseist, regizor de teatru. Absolvent al Facultății de Litere și Filosofie din Cluj (1942). Se refugiază la Sibiu în timpul războiului, unde este redactor la revista Curțile dorului (1941) și colaborează la Revista Cercului Literar. Este profesor de introducere în estetica teatrului la Conservatorul Popular (1945-1949), actor (1947-1948) și regizor la Teatrul de Stat sibian (1949-1961) și la cel din Cluj (1961-1962). Publică cronici de carte, de artă dramatică și muzicale, precum și poeme în revistele „Tribuna”, „Contemporanul”, „Steaua”, „Viața românească” ori în cotidianul „Țara”. Este distins cu Premiul Sburătorul al Asociației „Prietenii lui E. Lovinescu” pentru piesa de teatru în manuscris Dona Juana (1947). Antum i-a apărut doar teza de licență (Problema cititului. Contribuții la estetica fenomenului literar, 1943), iar postum i-au fost publicate o monografie (Ștefan Braborescu, 1965), volume de versuri (Versuri, 1966; Poezii, 1973; Poezii/Gedichte, 1979; Versuri, ed. critică, 1980; Doti, 2011), de eseistică (Acvariu, 1971), dramaturgie (Teatru, 1968, 1985; Turnul Babel, 2002) și corespondență (Un roman epistolar, 1978).
Mai multe despre carte – https://bjiasi.ebibliophil.ro/mon/un-roman-epistolar-q5xw8fy8/
Articole similare
În volumul cinci din seria "Cuvintelor duhovnicești", ale Cuviosului Paisie, sunt cuprinse învățăturile Starețului cu privire la patimi și virtuți. Prezentele învățături nu constituie o învățătura sistematică, nici nu se referă pe larg la toate patimile și virtuțile, ci ele au fost adunate din răspunsurile Starețului la întrebările legate de "diagnosticarea" și vindecarea patimilor, precum și de lucrarea virtuții. Mai multe despre carte - https://bjiasi.ebibliophil.ro/mon/cuvinte-duhovnicesti-vol-5-patimi-si-virtuti-vnjggjxs/
După mai bine de un deceniu, când surorile Nikki, Sami și Tori Knotek aud cuvântul mamă, îl simt de parcă sufletul le-ar fi sfâșiat de gheara unui vultur, declanșând amintiri care au fost secretul lor încă din copilărie. Până acum. Ani la rând, în spatele ușilor închise ale fermei lor din Raymond (Washington), mama lor sadică, Shelly, și-a supus fetele unor abuzuri inimaginabile, umilințe, torturi și terori psihice. Trecând împreună prin toate aceste experiențe, Nikki, Sami și Tori au dezvoltat o legătură sfidătoare care le-a ajutat să devină mult mai puțin
Măritată peste noapte cu Alfonso d’Este, duce de Ferrara, Modena și Reggio, Lucrezia părăsește Florența natală pentru a trăi la o curte străină ale cărei obiceiuri îi par stranii și unde prezența ei nu este tocmai dorită. Chiar și soțul ei pare o enigmă: este fie un estet înconjurat de artiști, fie un despot în fața căruia tremură și propriile-i rude. În timp ce pozează la nesfârșit pentru un portret menit a-i surprinde frumusețea pentru eternitate, Lucrezia înțelege că în ochii curții ea nu îndeplinește decât rolul de mamă a
