„De la Calul Balan la „ceiriul Socolei” – Costina Creiţă

Învăţătură, şcoală, dascăl reprezintă elemente‑cheie ale călătoriei iniţiatice pe care „băietul prizărit, ruşinos şi fricos” din Humuleşti o face în numele cunoaşterii. Ne propunem să evidenţiem metodele didactice, relaţia dintre elevi şi dascăli, dar şi rostul învăţăturii din alt veac, aşa cum au fost notate în opera de maturitate a lui Ion Creangă, Amintiri din copilărie. Cu adjuvanţi de nă­dejde, dar şi cu pedepse şi probe depăşite, efortul este răsplătit cu „oleacă de carte”.

De pe marea scenă a lumii, Creangă priveşte nostalgic şi înduioşat spre o vârstă pe care o recuperează emoţional numai prin scris. Amintirile din copilărie propun refacerea drumului cunoaşterii. Citată adesea de oamenii de cultură ai începutului de secol XXI[1], cartea lui Creangă a constituit poarta de intrare în universul lecturii pentru majoritatea copiilor, momentul de început pentru descoperirea gustului pentru citit.

Una dintre coordonatele cărţii este aceea a parcursului şcolar pe care Nică, protagonistul întâmplărilor, îl face, la început silit de stăruinţele mamei, iar apoi condus de bunicul David din Pipirig, care‑l ademeneşte cu tovărăşia fiului său, Dumitru, atunci când înţelege că descendenţa sa dintr‑un neam învăţat nu este suficientă motivaţie.

Un rol esenţial pentru formarea copilului îl are educatorul, cel care îl cucereşte prin dăruire, naturaleţe, spirit ludic sau – dimpotrivă – îl îndepărtează de învăţătură, prin utilizarea unor metode inadecvate, prin autoritate sau prin lipsa unei motivaţii. Cel dintâi dascăl menţionat de Ion Creangă în Amintiri… este părintele Ioan de sub deal, „om vrednic şi cu bunătate”[2], deoarece lui îi revine meritul de a fi întemeiat şcoala din sat şi, prin îndemnul său, s‑a făcut chilie la poarta bisericii pentru şcoală. Satul natal are deci „biserică frumoasă şi nişte preoţi şi dascăli şi poporeni ca aceia, de făceau mare cinste satului lor”. Mun­ca de convingere a humuleştenilor de a‑şi da copiii la învăţătură nu era uşoa­ră: părintele umbla din poartă în poartă, împreună cu bădiţa Vasile a Ilioaiei, dascălul bisericii, şi‑i sfătuia pe gospodari. Aşadar, primul an de învăţăcel, în şcoala satului, deschisă de preotul din Humuleşti, Nică îl are ca educator pe dascălul Vasile. Peste un an, dat fiind că dascălul a fost luat la oaste, îşi continuă lecţiile cu bătrânul dascăl Iordache. Plecarea la oaste a lui bădiţa Vasile atrage după sine tristeţea celor pe care i‑a învăţat şi care îl regretă. Şcoala rămâne pustie pentru o vreme, căci dascălul Iordache, „fârnâitul de la strana mare” nu reprezenta o alternativă în ochii părintelui şi în cei ai copiilor.

După Crăciunul din 1849, Nică este luat de bunicul David şi dus la şcoala din Broşteni, la vestitul profesor Nanu, de la care, cine căpăta atestat, putea să păşească pe drumul preoţiei. Profesorul Nicolai Nanu de la şcoala lui Baloş este soluţia pe care bunicul David din Pipirig le‑o propune părinţilor, mai cu seamă pentru că băiatul l‑ar avea tovarăş pe unchiul său, Dumitru. La Broşteni, şansa băiatului de a învăţa era confirmată de bunic prin rezultatele fiilor săi, dar şi prin comparaţia pe care o face cu alte şcoli de la acea vreme: doar la Mănăstirea Neamţului şi la Iaşi se putea vorbi despre un asemenea privilegiu în zona Moldo­vei. Elogiul învăţăturii, „care aduce oarecare mângâiere”, este făcut tot de bu­nicul David, care consideră că „oleacă de carte” slujeşte omului pentru a căuta alinarea în Vieţile Sfinţilor şi pentru a deveni înţelept. Tot el ştie că a citi nu este suficient pentru a‑ţi face un rost în viaţă; trebuie să ştii să socoteşti şi să scrii, iar asta i‑au arătat băieţii care trecuseră pe la şcoala din Broşteni. Regulamentul aplicat la Broşteni – pletele tunse şi cântarea „Îngerul a strigat” ştiută „dumnezeieşte” – nu pare să fie pe placul învăţăcelului, dar trebuie să‑l respecte pentru a rămâne aici. Cum gândul de învăţătură nu‑şi făcuse încă loc în planurile şturlubaticului Nică, pe la Bunavestire părăseşte casa gazdei sale, Irinuca, plin de râie, iar preţuirea învăţăturii nu se dovedeşte mai importantă decât gândurile sprinţare către şotii, unde‑şi avea acum şi un tovarăş.

După ce îi uimeşte pe humuleşteni cu „Îngerul a strigat” la slujba de Paşti, dând proba celor două luni de lecţii de la Broşteni, Nică ia o pauză într‑ale învăţăturii, până în iarnă, când, pentru scurt timp, este dat în grija psaltului Simion Fosa de la biserica „Adormirea Neamţului”. În ceea ce priveşte costurile, tatăl este cel care resimte cheltuiala ca fiind prea mare, însă perspectiva lui este a ne­ştiutorului de carte, care apreciază omul gospodar, pentru care „biserica‑i ini­ma omului”. Dacă pentru dascălul Vasile a Vasilcăi plăteşte un sorcovăţ pe lună, Simeon Fosa din Ţuţuieni cere „trei husăşi pe lună” numai pentru că „vorbeşte mai în tâlcuri decât alţii”. La „fabrica de popi din Fălticeni” cheltuiala era şi mai însemnată decât la şcolile de până acum, căci „absolventul” avea şanse reale să recupereze, odată ajuns preot, averea risipită: „galbeni, stupi, oi, cai, boi şi alte bagateluri de alde aceste, prefăcute în parale, trebuia să ducă dascălii plocon catihetului”; „garanţia” era însă pe măsura investiţiei: „ş‑apoi lasă‑te în conta sfinţiei‑sale, că te scoate poponeţ, ca din cutie…”

Un moment semnificativ în partea a treia a Amintirilor… îl reprezintă deschiderea Şcolii domneşti din Tg. Neamţ, în 1852, în prezenţa lui Ghica‑vodă, care îi îndeamnă pe copii să preţuiască şcoala şi biserica, „izvoarăle mângâierii şi ale fericirii sufleteşti”: „folosiţi‑vă de ele şi vă luminaţi; şi pre Domnul lăudaţi!”

Părintele Isaiia Duhu, figura dascălului iubit şi apreciat, „pune băieţii în rânduială” şi se îngrijeşte ca aceştia să dea examen cu stareţul Neonil. Meritul părintelui Duhu este acela de a le deschide şcolarilor calea şi spre altceva în afară de litera ceaslovului şi a psaltirei. Aritmetica, gramatica, geografia erau predate acestora, chiar dacă părintele nesocotea sfatul stareţului. Abia în vara anului 1853 ajunge Nică la această şcoală primară, unde învăţător îi este Isaiia Teodorescu, pe care unul dintre călugării Socolei l‑a numit „Duh diavolesc”. Fi­gu­ra acestuia, „mare de inimă, iar de gură şi mai mare”, este conturată într‑o altă povestire: „De copil în seminarul Socola, unde‑a învăţat carte mai mult singur decât de la profesori, îşi punea degetele pe o peatră şi le bătea cu alta, de ciudă că nu scriu frumos; se lovea cu pumnul peste cap, când vedea că nici dască­lul nu putea să‑i tălmăcească bine ceva, şi vai de şcolarii care‑l sminteau de la învăţătură!”

În toamna anului următor, este dat la „fabrica de popi din Fălticeni”, unde „eu, ca şi Miruţă, nu mă prea osteneam să mor învăţând”, după cum notează în Amintiri din copilărie: „Ş‑apoi carte se învăţa acolo, nu glumă! Unii cântau la psaltichie, colea cu ifos: Ison, oligon, petasti,/ Două chendime, homili, până ce răguşeau ca măgarii; alţii, dintr‑o răsuflare, spuneau cu ochii închişi cele şapte taine din catihisul cel mare. Gâtlan se certa şi prin somn cu urieşul Goliat. Musteciosul Davidică de la Fărcaşa, până tipărea o mămăligă, mântuia de spus pe de rost, răpede şi fără greş, toată istoria Vechiului Testament de Filaret Scriban, împărţită în perioade, şi pronumele conjunctive de dativ şi acuzativ din gramatica lui Măcărescu”. Analizând arta narativă a scriitorului humuleştean, criticul literar Constantin Ciopraga conchide, în studiul „Expresivitatea lui Creangă”, că „mai expresive decât figurile izolate sunt scenele de grup, cu caracterizările de ansamblu”, oferind ca exemplu chiar şcoala de catiheţi din Fălticeni: „Creangă nu desenează ci diferenţiază indivizi sau grupuri în funcţie de anumite valori dominante.”

În primul an ca învăţăcel la Humuleşti, mijloacele de învăţământ sunt rudimentare, iar ceea ce obişnuim să numim astăzi manual de citire sau abecedar este reprezentat de o bucată de carton sau de hârtie, lipită pe o scândură de mici dimensiuni, „tăbliţă”. Semnul crucii, pe care dascălul avea grijă să‑l treacă în dreptul fiecărei tăbliţe, le‑a adus acestor „manuale” denumirea de „cruce aju­tă”, semn că învăţarea literelor era o activitate atât de dificilă, încât invocarea ajutorului divin era indispensabilă! Explicaţia se găseşte însă făcând apel la în­ce­puturile învăţământului în spaţiul românesc şi la strânsa legătură dintre şcoa­lă şi biserică de la acea vreme (jumătatea secolului al XIX‑lea), când Regulamentul organic, deşi statornicea necesitatea ca învăţământul public să fie obiectul grijii stăpânirii, neglija situaţia învăţământului din satele româneşti. Faptul că asistăm la o şcoală sub influenţa directă a mentalităţii şi a practicilor bisericeşti este susţinut şi de evocarea îndemnului formulat de părinte „la făcut că­delniţa în biserică şi la ţinut isonul”, la cântatul în strană şi la strigat „chiraleisa” la Bobotează. Următorul pas după „tăbliţă” era „trătajul” – un caiet cu foaie groasă cu text scris de mâna dascălului, care conţinea literele, în ordine alfabetică, şi apoi silabele, pe care copiii le repetau cu voce tare (fără a le scrie), până când… le memorau! De altfel, scrisul era o activitate desfăşurată ulterior, nu simultan cu cititul şi adesea copiii renunţau la această etapă după ce învăţau să citească; este cazul Smarandei şi al bunicului David din Pipirig, care ştiau să citească, nu şi să scrie!

Algoritmul prin care învăţăcelul trebuia să‑şi însuşească noţiunile elementare în şcoala primară este recunoscut de vocea naratorială, care acumulează experienţa învăţătorului şi a metodelor pedagogice: „din băţul în care era aşezată fila cu cruce‑ajută şi buchile scrise de bădiţa Vasile pentru fiecare” se ajunge la „trătăji” şi apoi la ceaslov. Treptele pe care orice învăţăcel trebuia să le parcurgă erau: „bucheludeazla”, „bucheriţazdra”, ceaslovul şi psaltirea – „cheia tuturor învăţăturilor”. Odată ce au fost însuşite noţiunile elementare, lui Nică i se recunoaşte statutul şi este ales să‑i evalueze pe alţii. De aceea, prestigiul său nu trece neobservat nici în rândul fetelor şi „altă făină se măcina la moară”. V. Receanu, în studiul Observaţiuni asupra metodelor cărţilor de scriere şi de cetire[3] mărturiseşte neajunsurile metodei de însuşire a slovelor, incriminând mecanicismul şi lipsa eficienţei: „… învăţam pe de rost literele, fără să le cu­noaştem, şi trecusem departe, la silabire, învăţând şi silabele pe de rost”… când „într‑o zi, bietul profesor, descoperind că noi cetim fără să cunoaştem literile, îşi puse mânele în cap şi înciudat început a ne răfui… şi ne întoarse iarăşi la buchi”.

În privinţa evaluării elevilor la şcoala din satul Humuleşti, aceasta se face într‑un mod neobişnuit: ascultarea nu este urmată de notă sau de calificativ, ci de o consemnare a greşelilor şi de o pedeapsă corespunzătoare. Părintele este cel care va introduce în acest sistem deloc complicat de verificare a cunoştinţelor „un scaun nou şi lung” pe care‑l numeşte „Calul Balan”; însoţit de moş Fotea, cojocarul satului, aduce, ca dar de şcoală nouă, „un drăguţ de biciuşor de curele, împletite frumos”, numit „Sfântul Neculai”, după hramul bisericii. Nu lipseşte din această formulă de a‑i atrage pe copii spre tainele cititului nici recompensa, însă ea se reduce la colaci şi pitaci din biserică, pe care‑i împarte fiecăruia pentru a‑i îmblânzi „şi treaba mergea strună”: băieţii schimbau tabla în toate zilele şi sâmbăta era „procitanie”. Nică este procitit de Nic‑a lui Costache, „înaintat la în­văţătură până la genunchiul broaştei”, care „însemneazî greşelile pe draniţă”. Scăparea celui evaluat pare să fie „uşa mântuirii”; în caz contrar, etapa următoare ar fi fost călărirea lui Balan şi blagoslovenia lui Nicolai, „făcătorul de vânătăi”. Părintele satului este cel care, din dorinţa ca elevul să‑şi continue învăţătura, merge la casa lui Ştefan a Petrii şi „cu binişorul” îl convinge să revină la şcoală. Părintele Ioan din Humuleşti recurge la înţelepciunea populară atunci când îi îndeamnă pe copii să se ţină de carte, pentru că „e păcat să rămâi fără leac de învăţătură”; stimulentele pentru băieţi sunt, însă, şi de altă natură, pentru că ştiinţa de carte le‑ar aduce respectul comunităţii şi o situaţie materială privilegiată: „Am o singură fată şi‑oi vedea eu pe cine mi‑oi alege de ginere”.

La Tg. Neamţ, autoritatea religioasă se reflecta nu doar în controlul şi în puterea de a decide învăţătorul şi programa şcolară, ci şi în evaluarea elevilor. Astfel, Creangă notează în Amintiri din copilărie că „în toată sâmbăta” şcolarii erau încărcaţi într‑o droagă de‑a Mănăstirii Neamţului şi duşi la stăreţie, unde urma să fie ascultaţi chiar de stareţ. Cunoscând firea părintelui Duhu şi dorinţa lui de a introduce, pe lângă învăţătura religioasă, şi noţiuni de gramatică, aritme­tică, geografie, „şi din toate câte ceva”, trebuincioase elevilor, stareţul nu ezită să condamne învăţăturile laice pe care le primeau elevii, convingându‑i că „sunt numai nişte ereticii care mai mult amărăsc inima şi tulbură sufletul omului”. Fireşte că evaluarea lui se încheia cu sfatul de a urma învăţătura ceaslovului şi a psaltirei, singurele care erau potrivite educaţiei mănăstireşti. Îndemnul spre adevărata învăţătură şi strădania aparţineau însă tot părintelui Duhu, rămas în amintirea elevului ca dascăl dedicat, cu vocaţie, nonconformist şi, departe de metodele moderne care pătrunseseră şi în spaţiul românesc, fidel propriei metode, prin care reuşea să pună „băieţii în rânduială” (chiar dacă acest lucru presupunea uneori şi mijloace brutale de „corecţie”). Recompensa, dar şi sti­mulentul pentru cei care se ţineau de carte îl reprezintă nişte „cofe de smeură şi fel de fel de puricale”, cumpărate „din banii săi”. Vorba de duh, exigenţa faţă de sine şi faţă de elevii săi erau transpuse uneori în autoironii, care evidenţiază dezamăgirea: „Mai fericit erai de‑o mie de ori să paşti porcii la Co­geasca Veche, Isaie, decât să mai fi ajuns şi zilele acestea!” (Popa Duhu).

O secvenţă semnificativă pentru felul în care se desfăşurau lecţiile la Fălticeni este aceea a prezentării metodei de însuşire a noţiunilor de gramatică pe care o observă elevul ajuns la şcoala din oraş, căci îi stârneşte uimirea şi o dezaprobă, are impresia că asistă la un spectacol nereuşit, de care se detaşează prin ironie şi cu dezgust: „Ce‑a fi aceea, ducă‑se pe pustiiu! Unia dondăneau ca ne­bunii, pănă‑i apuca ameţeală; alţii o duceau numai într‑un muget, cetind pănă le perea vederea; la unia le umblau buzele parcă erau cuprinşi de pedepsie; cei mai mulţi umblau bezmetici şi stăteau pe gânduri, văzând cum îşi pierd vre­mea, şi numai oftau din greu, ştiind câte nevoi îi aşteaptă acasă. Şi turbare de cap şi frântură de limbă ca la aceşti nefericiţi dascăli nu mi s‑a mai dat a vedè; cumplit meşteşug de tâmpenie, Doamne fereşte!”.

Nimic din toate acestea nu va aproba viitorul dascăl, atunci când va pune bazele unei pedagogii bazate pe intuiţie şi deducţie, nu pe memorare şi reproducere. Referirile la pedagogia inadecvată aplicată de dascălii de la Fălticeni sunt însoţite de trimiteri explicite la cele din vremea profesoratului său: „Mai pune la socoteală că şi Trăsnea era înaintat în vârstă, bucher de frunte şi tâmp în felul său; că profesorul, care şi el se mira cum a ajuns profesor, zicea: «Luaţi de ici pănă ici», cum mi se pare că se mai face pe une locuri şi astăzi, şi poate că nu veţi aduce bănat nici grămăticului, nici profesorului, nici lui Trăsnea, ci întâmplării, care a făcut pe oameni aşa cum sunt: ori cuţite de oţel, ori de tinichea…” Complicitatea cu cititorul este stabilită de autorul Amintirilor din copilărie sub forma unei adresări directe, menite să‑l convingă pe cel care nu este familiarizat cu domeniul de adevărul consemnat, iar humuleşteanul este gata, asemenea cronicarului, să dea seama de toate ale sale, câte scrie.

Rostul învăţăturii nu pare să‑l priceapă şcolarul, în ciuda străduinţelor mamei, ale bunicului şi ale unor dascăli, căci se raportează la realităţile satului moldovenesc, iar concluzia nu pare să‑l avantajeze: „Popa Niculai Oşlobanu nu prea ştie multe; slujeşte câte trei liturghii pe zi şi pomeneşte la hurtă: pe monahi şi ieromonahi, pe stariţi, pe mitropoliţi şi pe soţiile şi copiii lor, de le merge colbul!”; „călugării, o adunătură de zamparagii duglişi din toată lumea, cuibăriţi în mănăstire”; băgând de seamă obiceiurile catihetului”, care făcea ziua noapte şi noaptea zi, jucând stos, rar venea pe la şcoală” începe să nu mai frecventeze şcoala, iar nebuniile făcute deveneau prilej de mândrie. Nemulţumirea faţă de cerinţele viitoarei profesii este adeseori exprimată şi sacrificiul îi pare prea mare, nevoit să înşire „atâtea şcoli”: în Humuleşti, la Broşteni „în crierii munţilor”, în Neamţ, la Fălticeni şi la Socola, „pentru a căpăta voie să mă fac, ia, colo, un popă prost, cu preuteasă şi copii; prea mult mi se cere!”

Atitudinea părinţilor faţă de învăţătură şi faţă de parcursul şcolar al lui Nică, cel mai mare dintre cei opt copii ai familiei, pare să fie diferită. Astfel, mama învaţă odată cu el şi citeşte la ceaslov, la psaltire şi Alixandria (chiar mai bine decât învăţăcelul!), având satisfacţia efortului depus şi a progresului pe care‑l face copilul. Convinsă fiind că „omul învăţat înţelept va fi şi pe cel neînvăţat slugă‑l va avea”, Smaranda stăruie îndelung pe lângă tată ca să‑l întreţină mai departe la şcoală. Argumentele ei provin dintr‑o educaţie religioasă, din pildele pe care le aude la biserică, dar şi dintr‑o dragoste maternă capabilă să‑şi vadă copilul „al doilea Cucuzel, podoaba creştinătăţii”, mai ales că previziunile bătrânelor din sat confirmau talentul şi viitorul lui strălucit. Spre deosebire de aceasta, tatăl îl ironizează frecvent şi nu are încredere că fiul său va ajunge să devină preot doar prin stăruinţele mamei. Motivaţia Smarandei Creangă este ancorată în realităţile societăţii acelei vremi, în care preotul reprezintă o persoană demnă de respect, „cu vază şi cu stare” şi cunoaşte că în preoţie pot pătrunde şi ţărani isteţi, atâta vreme cât urmează cursurile necesare. G. Călinescu analizează, de altfel, această raportare la ierarhia societăţii moldoveneşti de la jumătatea secolului al XIX‑lea în articolul „Creangă în timp şi spaţiu – Realismul”: „Dintre profesiile, să zicem liberale, pe care le preferă tinerii din partea locului, e aceea de preot, nu şi de călugăr. Aceasta din urmă, dacă e din prostime, devine, de fapt, o slugă a stareţului, mai totdeauna o familie boierească şi, orice‑ar fi, frecat cu protipendada.”

Niciun semn nu pare să dea şturlubaticul şi copilărosul Nică de a deveni studios; dimpotrivă, „tigoarea de băiet, prizărit şi leneş, de n‑are păreche” începuse să înţeleagă planurile mamei de a‑l face popă. Dacă aceasta era în stare „să toarcă‑n furcă” pentru ca băiatul să continue învăţătura, Nică profită de mul­te ori de slăbiciunea ei pentru a se juca, căci se ştie scutit de greutăţile gos­podăriei, iar reproşul bărbatului pare justificat: „Tu, cu şcoala ta, l‑ai deprins cu nărav”.

La Seminarul din Socola ajunge în toamna anului 1855, după stăruinţele părinţilor, moment care va marca finalul consemnărilor din Amintiri…, aşadar şi al drumului iniţiatic pe care eroul l‑a străbătut, dar şi începutul unei vieţi departe de matricea satului natal, în Iaşi, care i se pare loc străin şi ostil, necunoscut şi mare. Biografia lui Creangă notează însă că, după patru ani, abandonează Seminarul şi în 1859 se căsătoreşte cu fiica preotului Ion Grigoriu de la Biserica „Patruzeci de sfinţi” din Iaşi, este hirotonit şi rămâne diacon în această biserică. Şcoala preparandală de la Treisfetitele din Iaşi, organizată de Titu Maiorescu, este urmată cu regularitate de Creangă şi, chiar din primul an, devine suplinitor şi apoi titular la clasa la care predase. În 1871 este exclus din diaconie (după ce trecuse pe la Bărboi şi Golia), iar din 1872 şi din învăţământ, în ciuda recomandărilor revizorului şcolar către Minister.

Aşadar, Creangă ne aduce, din lumea „vârstei celei fericite”, printr‑un farmec discret, imaginea şcolii, a dăscălimii şi a metodelor prin care‑şi învăţau novicii, nu întotdeauna cu nostalgie şi cu dor, ci şi cu o oarecare atitudine critică, de nemulţumire, pe care numai jocul copilăresc şi firea poznaşă le mai pot depăşi. Amintirile din copilărie urmăresc drumul iniţiatic al lui Nică, evoluţia spirituală prin raportare la diversele medii sociale pe care le întâlneşte şi care‑şi pun amprenta asupra viitorului „învăţător al copiilor”.

[1] Cărţile care ne‑au făcut oameni, Editor Dan C. Mihăilescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2010.

[2] Citatele sunt extrase din volumul Ion Creangă, Poveşti. Amintiri. Povestiri, Bucureşti, Editura Minerva, 1989.

[3] apud. Bianca Bratu, Învăţătorul Ion Creangă, Iaşi, Editura Princeps Edit, 2011, p. 15.