Acasă Şi eu scriu despre cărţi Recenzie la Revista “Dor de acasă”

Recenzie la Revista “Dor de acasă”

116
0

Cum ai apărut tu “Dor de acasă” dureros de dulce!

Totul a început acum trei ani când după încarcerarea mea am primit o scrisorică de o pagină din partea unui prieten care mi-a spus printre altele că aici, în pușcărie, voi avea tot timpul din lume și m-a sfătuit să fac ceva frumos prin care să uit de lumea nebună în care am trăit și de luptele egoiste pentru mai mult și mai mult. Îmi scriu de fapt că oamenii sunt ca niște maimuțe care sar, zgârâie, își vind corpul, se bat, se înjură și chiar ucid pentru scorbura cea mai bună, pentru peștera cea mai <cool>, pentru grămada cea mare de nuci de cocos și atunci când au toate astea își dau seama că nucile încep să se împută și că scorbura cea mai mare sau peștera imensă e plină de stafii și balauri. Și îmi mai spunea prietenul că nu trebuie să-mi fac griji ci doar să-mi închipui că am eșuat pe o insulă unde am adăpost și câțiva camarazi și că nu mă obligă nimeni să percep îngrădirile și prejudecățile celor din jur ca fiind ceea ce gândesc alții să fie.

Și astfel cu toate că mulți colegi au râs de mine (unii chiar mi-au aruncat la gunoi din manuscrise) reproșâdu-mi că am venit la pușcărie să-mi fac pedeapsa nu să scriu reviste, eu, însă, i-am tratat cu indiferență și m-am apucat serios de scris.

Dar, începutul a fost groaznic. După ce am mâzgălit vreo 50 de pagini, abia, abia am încropit o pagină cu niște metafore banale în încercarea mea hotărâtă de a scrie un articol. De fapt primele eseuri sunt niște screamete stângace pline de frustrări și de care eram convins că nu va interesa pe nimeni. Eram total dezamăgit și ferm convins să renunț pentru că simțeam că nu voi reuși chiar dacă aveam voință. Dar în acea stare de neputință mi-am amintit de scrisoarea prietenului meu ca de o oglingă fermecată în care m-am privit și mi-am dat seama că de fapt sunt puternic și am simțit deodată cu gâdurile înțelepte au pătruns în visele mele, sfătuindu-mă să-mi aștern în continuare emoțiile pe hârtie.

Am trimis revista cunoscuților și prietenilor care m-au încurajat, conștient fiind că mulți au facut-o din milă și compasiune. Am prins între timp curaj când am primit premiul al III-lea la Concursul Național de Poezie de Pușcărie, ediția 2013.

Acum în al III-lea an de la apariție primesc de la cititorii din penitenciare zeci de articole și poezii prin care ei îsi exprimă liber gândurile pozitive și negative, năzuințele, suferințele și împlinirile.

De curând am primit o scrisoare de la o cititoare care mă întreba cui va rămâne revista în cazul în care mă liberez. I-am răspuns că această publicație va rămâne în pușcărie fidelă conceptului pentru care a fost creată și anume acela de a reflecta fără cenzură viața dintre gratii de cât mai mulți deținuți din cât mai multe penitenciare. Sunt fericit că am peste 200 de cititori și chiar dacă aș fi avut doar unul singur tot aș fi realizat revista pentru că înainte de toate ea mi-a ținut mintea trează și mi-a umplut într-un mod plăcut clipele făcându-mă să uit unde mă aflu chiar dacă la început mă deranja faptul că o scriu, la propriu, pe genunchi, în zgomot de “Taraf” și la lumina obscură a unui LED de brichetă.

Dar cel mai mult mă bucur că cititorii mei, care au înțeles fără orgolii de terapie motivațională, că aici chiar dacă suntem cu mâinile încătușate, nimeni și nimic nu-mi poate răpi capacitatea de a visa, de a gândi, de a mă mobiliza să devin mai bun, mai creativ și mai demn.

L.Alex.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here