Acasă Ivo Andric, Cronică din Tavnik

Ivo Andric, Cronică din Tavnik

La începutul secolului al XIX-lea, un consul francez şi unul austriac sunt obligaţi să rămână şapte ani alături de vizirii turci în orăşelul bosniac Travnik, aflat la hotarele unui aproape muribund Imperiu Otoman. În Travnik se trăieşte greu dacă eşti străin; comunitatea de localnici – musulmani, catolici, ortodocşi, evrei şi ţigani – altfel foarte divizată, e unită de un singur lucru: dispreţul faţă de cei din afară. Izolaţi într-o apăsătoare atmosferă de neîncredere reciprocă şi istoviţi de jocul fără sfârşit al intrigilor diplomatice, consulii şi vizirii sunt nevoiţi să trăiască şi să sufere unul lângă celălalt, împinşi de capriciile politice ale ţărilor care i-au trimis la marginea Europei.

Scris după ce violenţele etnice devastaseră din nou, a câta oară, regiunea în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cuprinzător istoric şi cu subtilităţi de psihologie care amintesc de Tolstoi, Cronică din Travnik e o saga ce, simbolic, depăşeşte graniţele Bosniei natale a lui Andrić: potenţialul de neînţelegere şi de conflict naţional, barierele ce împiedică nevoia să capete glas, înstrăinarea şi duplicitatea sunt, ieri ca şi astăzi, răni ale lumii întregi.

Ivo Andrić (1892-1975), laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1961, este unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai traduşi autori de limbă sârbo-croată. Născut în Bosnia (în perioada în care era administrată de Imperiul Austro-Ungar), îşi petrece copilăria la Vişegrad, oraşul despre care va scrie în cel mai celebru roman al său, E un pod pe Drina… În timpul studiilor universitare de la Viena face parte din mişcarea revoluţionară Tânăra Bosnie, care milita pentru unirea cu Serbia, fiin apropiat al cercurilor naţionaliste sârbe, ceea ce duce la arestarea lui după asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand la 28 iunie 1914. Diplomat al tânărului regat iugoslav, refuză să se refugieze în Elveţia după ce germanii bombardează Belgradul; întors în capitală, se ascunde în apartamentul unui prieten până la sfîrşitul războiului. Aici va scrie cele două volume care-i vor aduce renumele, alcătuind un adevărat opus magnum balkanicus: Cronică din Travnik (1945) şi E un pod pe Drina… (1945). Mai târziu, se vor adăuga alte romane şi volume de povestiri, precum Povestea cu elefantul vizirului (1948), Curtea blestemată (1954), Omer paşa Latas (postum, 1977).

În discursul de recepţie la Academia Suedeză, Andrić va face elogiul literaturii iugoslave, venind dintr-o „ţară mică între două lumi”, şi al prozei istorice, menită să dea adevărata imagine a condiţiei umane. În tulburii ani ai sfârşitului de secol XX şi ai începutului celui următor, figura lui Ivo Andrić va fi ea însăşi un simbol al istoriei nemiloase: acuzat de intelectualii musulmani din Bosnia de a fi falsificat în romanele sale perioada stăpânirii otomane, va fi „recuperat” de naţionaliştii sârbi în forma butaforică a unui Andrićgrad, ridicat în mijlocul Vişegradului pentru o ecranizare, semnată E. Kusturica, a romanului E un pod pe Drina…

Detalii despre carte aici.