Acasă Editură Iaşul din Golia. Avataruri şi semnificaţii – Emanuela ILIE

Iaşul din Golia. Avataruri şi semnificaţii – Emanuela ILIE

29
0

Pentru Ionel Teodoreanu, Iaşul e un topos literar încărcat de semnificaţii şi spectacular ca avataruri. Feţele oraşului în care scriitorul s-a născut şi a trăit o perioadă lungă de timp[1] („oraşul care are poeţi şi n-are primar”, „oraşul lepădat de viaţă în istorie” sau „cetatea umbrelor” din La Medeleni, „biata făptură de ziduri năruite” ori, dimpotrivă, oraşul „nobil”, copleşit de „majestatea trecutului”, din Bal mascat, „plin de moarte dulce Târgul Ieşilor”, care „nu mai evoluează firesc, trăind pentru sine, direct, spontan, – ci adversativ” în raport cu „hulita capitală”, din Întoarcerea în timp etc., etc.) angajează un discurs auctorial niciodată monoton, ce evoluează între tandreţea cea mai ataşantă şi dispreţul cel mai rugos, manifestat fie împotriva arhitecturii urbane, fie împotriva umanităţii pe care aceasta o adăposteşte.

Fără nicio îndoială, un cititor interesat de reprezentarea literară a monumentelor convertite în veritabile embleme ale Iaşului, fie el tradiţional, modern ori postmodern, va considera Golia drept cel mai ofertant dintre titlurile romaneşti marca Ionel Teodoreanu: numele-etichetă al celor două cărţi apărute în 1933 pare a promite dacă nu o proză urbanocentrică, măcar una construită în jurul unui simbol identitar ieşean. Fireşte, mănăstirea Golia[2], aşezământul întemeiat între 1650 şi 1660 de logofătul Ioan Golia.

Deschid o paranteză: după cum se ştie, ca puţini alţi romancieri români, Ionel Teodoreanu a preferat titlurile antroponomastice, prin care să poată orienta decis lectura „înspre expectativa unui destin”[3], fie el uman ori spaţial.

Câteva titluri de gen includ toponime sau embleme spaţiale: La Medeleni (1925-1927); Crăciunul de la Silivestri (1934); Fundacul Varlamului (1938). Cele mai multe conţin antroponime: Lorelei (1935); Secretul Anei Florentin (1937); Ce-a văzut Ilie Pânișoară (1940); Tudor Ceaur Alcaz (1940-1943); Zdrulă și Puhă (1948); Să vină Bazarcă!. În sfârşit, se pot înregistra şi variante combinatorii: Turnul Milenei (1928) şi Fata din Zlataust (1931). În mod evident, niciunul dintre titlurile generic numite antroponomastice nu trimite atât de evident la Iaşi cum o face Golia

Şi totuşi, o atare promisiune nu este onorată. Referinţele propriu-zis ieşene din acest roman sunt puţin numeroase, dar se dovedesc cu totul elocvente pentru felul în care scriitorul construieşte şi de-construieşte în permanenţă ficţiunea oraşului pe care pare deopotrivă a-l adora şi a-l respinge. Din această perspectivă, Iaşul din Golia se poate compara, bunăoară, cu Iaşul din Bal mascat, iniţial respins ca simptom al retardului mentalitar şi urât cu toată fiinţa, ulterior, prin comparaţie cu Bucureştiul („oraşul bâlci”, a cărui „brutalitate copitată” îţi „interzice” şi îţi „sfarmă” orice tentativă de a fi fericit prin dragoste), adorat şi revitalizat anamnetic de Andi Danielescu în termeni ce rotunjesc, fără echivoc, un altfel de discurs… îndrăgostit:

„Cât de nobilă îi apărea în contrast cu Bucureştiul atmosfera Iaşului, de lene aparentă, adică de suflet care părăseşte trupul vulgar, lepădându-l ca pe o ciubotă nemernică. Cât de reculeasă, de evlavioasă îi apărea atmosfera Iaşului, în care sufletul devenea dens, aromat şi amar ca fumul opiului absorbit cu respiraţii adânci.”[4]

Adâncimea psihologică şi/sau cea spirituală a locuitorilor centrului moldav este invocată şi în Golia, în termeni echivalenţi semantic. Emblematic este primul dialog dintre Adrian şi cele două surori Hartular, uluite de prezenţa tânărului în casa Golia:

„– Dumneata eşti nepotul Veronicăi, – afirmase ea lent, măsurându-l cu un zâmbet abea ivit. Cum se poate ca un om tânăr să găsească plăcere de a sta într’o asemenea casă?

– Sunt moldovean, doamnă.

– Dar înainte de-a fi moldovean, eşti tânăr.

– Sunt un tânăr moldovean, – stăruise Adrian cu gravitatea lui obişnuită, care dădea deseori vorbelor lui caracterul unor destăinuiri.

– Da, e adevărat. Noi moldovenii căutăm viaţa şi găsim trecutul.

– Sufletul moldovenilor, în loc să aibă ferestre, are oglinzi, – adăugase Veronica Hartular.”[5]

Reflecţii similare despre capacitatea reflexivă, implicit profunzimea[6] spirituală a moldovenilor, se vor mai emite în roman, şi tot în formulă adversativă[7]. Treptat însă, în acord cu mutaţiile de ordin psihologic pe care le suferă protagonistul, Adrian Arabu, în noul centru urban unde se transferă ca procuror (Bălţi), accentele de tandreţe vulnerată ale descrierii moldovenilor se modifică vizibil, alunecând înspre o ironie pe alocuri muşcătoare. A se vedea, spre exemplu, notele despre diferenţa specifică între resemnarea moldovenească şi cea basarabeană:

„Aşa dar ploaia reîncepe […] Nu curge şi nu cade.

Iesă şi stă.

Minutarele ei s’au oprit – în jos, sau în sus – în ceasul plictiselii sure. Nimeni nu le mişcă. O resemnare basarabeană – faţă de care cea moldovenească e o explozie – acceptă această ploae care e şi psicologică, nu numai climaterică: acumulată şi desprinsă nu numai din nourii de sus, dar şi din nourii fiecărui suflet bălţean.

Oamenii plouă la fel cu cerul. Aşa trăesc. În zile cenuşii, cu mici momente paralele care umplu ziua, împingându-i uniformitatea apatică într’a zilei următoare.

E atâta neurastenie în miliardul ştreangurilor cerului, încât la Bălţi nimeni nu s’ar mira dacă într’o zi, unul uitându-se din întâmplare, de supt umbrelă înspre cer –, l-ar vedea pe Dumnezeu spânzurat de plafonul sinuciderilor.”[8]

După cum am mai afirmat, în carte există foarte puţine referinţe propriu-zis ieşene. Prima indică o şedere mai îndelungată a eroului într-un Iaşi patriarhal, cald şi luminos, de care, după cum vom afla ulterior, adolescentul se legase din raţiuni multiple. Mai întâi, revolta latentă împotriva tatălui vitreg şi a mamei (care, după noua căsătorie şi naşterea altor copii, „mirosea a străin”[9]), apoi nevoia de a depăşi o traumă din copilăria bucureşteană – spaima declanşată de casa de peste drum, casa Golia[10]. Mutat la Iaşi, ca bursier al Liceului Internat, departe de familia de care se simţise înstrăinat, Adrian se adâncise în studiu şi păruse a uita „cartea zidurilor vechi în care erau Corbul, Ghebosul, Înmormântările, Cerşetorul şi clopoţelul, ca nişte semne zodiace”[11]. Prin urmare, după finalizarea studiilor de Drept, revenirea într-un Bucureşti perceput ca un spaţiu al tuturor posibilităţilor nu înseamnă pentru absolventul dornic de realizare profesională ruptura indisolubilă de un Iaşi asumat ca un topos deopotrivă formator şi terapeutic. Senzaţia iniţială, oricum prea vagă, de pierdere, este repede depăşită, mai ales datorită faptului că imaginea reală, fascinantă, a Bucureştiului, îi pare diametral opusă celei căpătate anterior în capitala moldavă. Reverberaţiile succesiunii de embleme ale Bucureştiului diurn în mentalul celui întors în adevăratul centru al lumii româneşti aminteşte dialectica raportului cunoscut dintre provincial/ periferic/ marginal şi central, cu trena de clişee specifice emise de locuitorii ambelor spaţii:

„Bucureştii nu semănau – cu ce? Cu Bucureştii.

Cu care Bucureşti? Cu unul dedemult, zugrăvit ca într’o carte cetită când era copil, pe vremea ferestrelor. Venise dela Iaşi convins că Bucureştii sunt un oraş cu o tonalitate medievală de burg greoiu, posomorât, cenuşiu. Şi iată oraşul subt ochii lui, uşor, luminos, fluent, plin de fete, de tramvae colorate, de vitrine, de afişe: debarcader meridional al vieţii de primăvară.”[12]

În cele din urmă, destinul bucureştean al tânărului va invalida această promisiune de împlinire afectivă. Fatal (sau nu, într-un roman construit integral pe tipare gotice…), suma de revelaţii întunecate pe care le trăieşte în aceeaşi locaţie a monstruosului, casa „ca o corabie ciumată” Golia, îl va conduce spre o moarte fizică pregătită de cele câteva însemne ale pierderii/ morţii sale spirituale, fireşte premonitorii. Primul simptom de gen este şi cel mai dureros: o pierdere cu totul neaşteptată, care îi anunţă imposibila împlinire ca scriitor. În chiar ziua sosirii la Bucureşti, Adrian descoperă, pe raftul librăriei „Cartea Românească”, cartea intitulată Casa de peste drum, în a cărei lectură se adânceşte pe o bancă din Cişmigiu. Recunoscându-şi, în protagonistul prozei semnate de Veronica Hartular, mai vechea identitate infantilă (copilul de demult, înspăimântat de casa Golia), tânărul e atât de tulburat, încât nu realizează că i se fură paltonul, în buzunarul căruia se află o încercare de ficţiune scrisă de el însuşi în Iaşi: Fata motanului. Terapeutica la care mă refeream mai sus se împlinise, astfel, şi prin scris – obsesie recunoscută a mai multor personaje masculine din proza lui Ionel Teodoreanu. Şi în acest caz, noua identitate a lui Adrian Arabu, cea de scriitor, se deşteaptă tot în urbea ieşeană. Acolo, „printre colinele Copoului: melancolic senine şi uşoare ca o evaporare de ape albastre subt ochii unui Dumnezeu convalescent”, trăieşte momentul de maximă efervescenţă spirituală echivalat cu o „mare dimineaţă a sufletului”. Proces în mai mulţi timpi, pe care instanţa auctorială îi detaliază cu o insistenţă perfect justificată, în pasaje ce amintesc de interstiţiile metanarative din alte romane ale scriiturii semnate de Ionel Teodoreanu (în special de cele din La Medeleni). Mai întâi, uitarea de sine şi trezirea cuvintelor încărcate de semnificaţii nebănuite:

„Oprit acolo, între trecut şi viitor, sufletul lui era un minutar oprit la un ceas fără înţeles ca al ceasornicelor din morminte. Nu aştepta pe nimeni.

Şi totuşi în acel vast şi afund străveziu al uitării de sine – în care zările-şi destăinuesc munţii, şi mările adâncul – se rumenise o lumină de zori a unui început de lume; şi cuvintele, toate cuvintele din el, se deşteptaseră dintr’un somn lung, umplându-l de arome.”[13] (subl. mea, E. I.)

Apoi, conştientizarea existenţei unei alterităţi neliniştitoare:

„Pela mijlocul drumului se oprise, aşezându-se pe o bancă. Nu era nimeni alt acolo. De unde atunci neliniştitoarea impresie că cineva stă alături de el şi că-l aşteaptă? Cine? Umbra lui nu se însoţea pe pământul fumuriu decât cu umbrele crengilor (…)

Într’adevăr, de când venise, nu mai era singur. Dar prezenţa care-l însoţea era în el, atât de intensă în preajma apariţiei, încât părea aşezată pe bancă lângă el, gata să’şi culce umbra pe pământ, alături de a lui.”[14] (subl. mele, E. I.)

În sfârşit, materializarea prin/ în cuvinte a dorinţei aproape carnale de această alteritate ambiguă, asumată în cele din urmă ca o radicală formă de interioritate:

„Atunci cunoscuse pe «Fata motanului», întruchipată la ceas târziu de noapte, dincolo de ceasurile pământeşti, în abur verzui de lună moartă, când ard ochii buhnelor, iar ai celor de veghe capătă cearcăne.

Un an întreg purtase în el amintirea acelei apariţii. Uneori, tot noaptea, pornea singur într’acolo, se aşeza pe aceeaşi bancă şi parcă aştepta lângă un mormânt apariţia din amintire a unei moarte iubite. Venea din el, ca şi cum ar fi venit de-afară, aşezându-se alături.

Tăcea ca o floare deschisă noaptea.

Avea ochii verzi, obrazul alb şi rotund ca al pisicilor care apar la fereastră, – şi fug dacă le chemi.

Şi lângă ea, inima lui se deschidea şi închidea solemn, ca aripile unui mare fluture de noapte tropicală.”[15] (subl. mele, E. I.)

Compensatoriu, după furtul manuscrisului a cărui scriere îi deşteptase, cum s-a putut vedea, fiori similierotici, Adrian se va lega de două forme distincte de alteritate feminină. Prima, deloc întâmplător, e chiar scriitoarea oarbă a Casei de peste drum, Veronica Hartular, cumnata „Omului cu şerpi”, Barbu Golia. Devenit secretarul ei, protagonistul are ocazia să retrăiască misterele creaţiei, dar şi să se iniţieze în tainele fatidicei case, stăpânite acum de Hancu Golia, Ghebosul, care a transformat aşezământul într-un fel de „Azil de Bătrâne” pentru reprezentantele sărăcite ale vechii aristocraţii moldoveneşti. Inevitabil, se îndrăgosteşte de una dintre cele două fete ale lui Barbu Golia, Nilda, pe care o asociază cu… lumina ieşeană („Nilda? Braţul alb întins după lampă? Mânile cântecului în care-i reapăruse o lumină de la Iaşi dintre colinele Copoului?”[16]). Imediat după ce fata pleacă din casa cu „mirosul de piatră veche, pândită de guzgani, gândaci şi mucegaiuri” de tot felul, este atras de sora vitregă a acesteia, Tia – rodul relaţiei nelegitime a tatălui, sinistrul Barbu, cu o ţigancă perversă. Ignorând toate semnele viitorului dezastru, Adrian se logodeşte cu Tia şi, cu ajutorul Nildei, întoarsă pentru scurt timp de la studii, reuşeşte să părăsească funesta locaţie[17] care îl tulbură acum mai mult ca în copilărie. Fericirea cuplului, unit prin mariaj la Bălţi – unde Adrian se angajează ca procuror –, nu durează prea mult. La scurtă vreme după căsătorie, adevărata natură a soţiei sale, justificată ereditar şi anunţată prin câteva detalii fizice ignorate de îndrăgostit, iese la iveală. Strict caracterologic vorbind, nu fiica legitimă, diafana Nilda, ci pătimaşa Tia seamănă izbitor cu tatăl care¸ pentru a-şi deschide „foamea pe care şi-o îndestula ceasuri de-a rândul, violând”, le îngrozea, cu şerpi încolăciţi în jurul torsului gol, pe tinerele ţărănci aduse cu sila în patul lui:

„Nicio îndoială că erau fiicele aceluiaşi bărbat. Jar, aur şi arame gemene ardea în părul lor preţios şi parcă fierbinte. Acelaşi salt de lame trase din teacă în galop, în înălţimea lor vibrantă. Acelaşi alb răcorit, de lună nouă răsărită în aburi de primăvară, în obrajii, gâtul şi braţele lor.

Nilda avea ochi negri; Tia, ochi verzi. (…)

Acelaşi tată, ştiut de Adrian; două mame, necunoscute lui. Notele aceluiaşi cântec se înălţaseră din două fluere: unul mai pur, altul mai pătimaş. Şi gemenele întru albă feciorie şi foc roşu, fiice ale lui Golia, îşi erau străine prin mamele lor, prezente şi ele în fetele lui.”[18]

Odată cu detalierea înstrăinării lente, dar ireversibile dintre cei doi soţi, izomorfismul feminitate-oraş capătă în Golia accente surprinzătoare. Dacă Nildei, cum am văzut, îi este asociată lumina ieşeană, atunci dublului ei aparent – în ordinea strictă a fizicului – nu îi poate corespunde decât un fel de dublu întunecat al Iaşului. De pe poziţii romantice evidente (i.e. naturiste, aproape panteiste), naratorul înregistrează o ultimă faţetă a oraşului, care o seduce pe Tia, scoţându-i în acelaşi timp la iveală natura întunecată. Schimbarea soţiei în cursul voiajului ieşean e anunţată într-o scrisoare alarmată a mamei lui Adrian:

„Nişte ofiţeri întorşi dela concursul hipic au spus lui Sabrin că au cunoscut la Iaşi pe «fermecătoarea doamnă Arabu, soţia procurorului dela Bălţi».

E soţia ta. Mă bucur că e fermecătoare în lume (se pare că dansează foarte bine şi că e îmbrăcată cu gust), dar bucuria mea îşi are şi întristare.

De ce tu să munceşti la Bălţi, în timp ce ea se distrează la Iaşi? Nu-i frumos. Abea v-aţi luat. Ce-are să spue lumea care a văzut-o singură, de capul ei, abea o lună după nuntă?”[19] etc., etc.

Dar va fi consfinţită abia de explicaţiile lapidare ale femeii, oferite, zgârcit şi infantil, soţului care, cel puţin deocamdată, nu îşi poate recunoaşte debutul devenirii ei negative[20]:

„Călătorise în automobil, cu peripeţii. O călătorie mai lungă decât a lui Ulysse. Petrecuse, văzuse oameni necunoscuţi, alergări de cai, fusese la un bal.

― A fost grozav!

Aşa o vedea, rezumând imensul într’o exclamaţie. Şi imensul devenea pueril, ca şi ea. Automobilul fugea într’o vitrină cu jucării. Caii – căişori de lemn rotindu-se automat pe o masă verde. Balul – bal într’o cutie de păpuşi cu obraji ca drajelele, ochi de faianţă şi rochiţe mici ca florile de câmp.

Şi lumea toată era capacul unei cutii cu jucării, închis asupra balului de păpuşi, pentru care cânta o muzicuţă mică, veche, cu cinci greeri într’o cutiuţă.

Aşa gândise, strângând în braţe capul Tiei.

Şi nu ştiuse că n’avea în braţe somnul unei fetiţe, ci oglindirea unui bal adevărat, cu oameni vii care lăsaseră bătăi de inimă ca un ecou stăruitor, în trupul unei aprige femei: fata lui Golia.”[21]

Iaşul ficţionalizat în Golia seamănă într-un fel cu această reflexie ce are semnificaţii multiple atât în ordinea existenţialului, cât şi în aceea a esteticului. Oglindă (cum altfel decât infidelă?!) a Iaşului real, el pare a-i refracta, aidoma unui cristal neşlefuit încă, şi maladiile presupuse, şi virtuţile incontestabile. Putând, în acelaşi timp şi cu egală forţă, să dezguste şi să fascineze, să îndepărteze şi să apropie…

Tia cu propriul unchi, oribilul Hancu. Aşadar, o altă temă detabuizată a prozei gotice. Aceasta, după cum se ştie, „ia apărarea imaginaţiei şi se îndepărtează de realitatea concretă pentru a celebra deschis şi fără falsă pudoare neverosimilul cel mai exagerat.”[22]

[1] Pentru o evocare tandră a relaţiei lui Ionel Teodoreanu cu străzile şi clădirile în care a locuit în perioada sa ieşeană, se pot consulta capitolele „Popas pe «uliţa copilăriei»”, „A înflorit castanul pe strada Kogălniceanu” şi „Cu Ionel Teodoreanu în strada Buzdugan”, din volumul lui Ion Mitican, Iaşi. File de demult, Editura Tehnopress, Iaşi,  2010.

[2]Un istoric esenţial, deşi pe alocuri liricizat excesiv, al Goliei reale, conţine opul Din Târgu Cucului în Piaţa Unirii. Un itinerar sentimental (Editura Tehnopress, Iaşi, 2006), al aceluiaşi Ion Mitican. Parcurgând datele referitoare la facerea şi re-facerea, în etape, a mănăstirii sorocite, după o expresie a lui Miron Costin, „să fie peste toate mănăstirile aici în ţară mai iscusită”, cititorul află că una dintre diferitele destinaţii ale Goliei a fost aceea de „adăpost pentru acei loviţi de năpaste, încât un document vechi scria că «din totdeauna a fost casă de nebuni la Golia»” (p. 206). După cum se va vedea, şi Golia ficţionalizată a lui Ionel Teodoreanu ajunge, din casă a ororilor nu numai psihosexuale, un fel de adăpost sinistru pentru reprezentantele decrepite ale aristocraţiei moldoveneşti.

[3] Eugène Nicole, L’onomastique littéraire, în „Poetique”, 41, avril 1981, p. 206.

[4] Ionel Teodoreanu, Bal mascat, Editura Minerva, Bucureşti, 1970, p. 189.

[5] Ionel Teodoreanu, Golia, ediţia a III-a, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1942, p. 7.

[6] Aşa cum este prezentat în dialogul respectiv, raportul antitetic dintre fereastră şi oglindă (obiecte cu funcţii semiotice arhicunoscute) fixează în mod evident opoziţia între superficialitatea bucureştenilor şi adâncimea psihologică/ spirituală a moldovenilor, opoziţie marcată destul de frecvent în proza ficţională sau în paginile autobiografice ale scriitorului. După cum a observat, just, Ioan Stanomir, „silueta intelectuală a lui Ionel Teodoreanu nu poate fi separată de un fundal identitar pe care scriitorul şi l-a asumat cu ostentaţie decadentă. Căci moldovenitatea devine, odată cu Ionel Teodoreanu, forma de etalare a unei «vechimi» ce contrazice, programatic, cursul unei culturi şi societăţi îndrumate către un centralism mortificant al Bucureştiului.” (Ioan Stanomir, „Inventarea Moldovei”, în Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir, Teodoreanu reloaded, Editura Art, Bucureşti, 2011, p. 213).

[7] Pentru alte exemple, a se vedea capitolul „Medelenismul între Iaşi şi Bucureşti”, cu totul remarcabil, din cartea lui Paul Cernat, Modernismul retro în romanul românesc interbelic, Editura Art, Bucureşti, 2009.

[8] Ionel Teodoreanu, Golia, ed. cit., pp. 356-357.

[9] Ibidem, p, 46.

[10] După cum se vede, avem de-a face cu o coincidenţă nominală, susţinută până la un punct de cele câteva detalii despre trecutul îndepărtat, moldovenesc, al familiei Golia. Cei doi fraţi Golia (nume cu „silabe pietroase şi metalice deopotrivă, ca un zvon medieval”), Barbu şi Hancu, au întunecate rădăcini moldave şi obiceiuri teribile, pe care numeroasele analepse din text le detaliază fără înconjur. În ciuda destinaţiei actuale, de Azil de Bătrâne, casa de pe strada Radu Negru – pe care Adrian Arabu o numeşte, cel mai adesea, Casa Golia – reproduce perfect, prin arhitectura şi aerul gotic, natura monstruoasă a proprietarilor ei.

[11] Ionel Teodoreanu, Golia, ed. cit.,  p. 16.

[12] Ibidem, p. 28.

[13] Ionel Teodoreanu, Golia, ed. cit.,  pp. 47-48.

[14] Ibidem, pp. 49-50.

[15] Ibidem, pp. 50-51.

[16] Ibidem, p. 78.

[17] Cum textul de faţă nu priveşte arhitectura gotică a cărţii, mă limitez la a observa că aceasta respectă toate convenţiile genului: schema fundamental maniheistă, atmosfera apăsătoare, decorul similimedieval, tragismul elementar, personajele marginale, subjugate demonicului şcl. Pagini dense despre substanţa gotică a Goliei au scris, în ultimii ani, Angelo Mitchievici („Prăbuşirea Casei Golia”, în Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir, Teodoreanu reloaded, ed. cit., pp. 194-202) şi Ecaterina Lăsconi, „Taina romanului gotic”, în „Viaţa românească”, nr. 1-2/ 2011.

[18] Ionel Teodoreanu, Golia, ed. cit., pp. 96-97.

[19] Ionel Teodoreanu, Golia, ed. cit., p. 374.

[20] În detalierea viitoarelor în-semne ale acestei transformări, un rol esenţial îl va avea nu prostituţia, ci incestul.

[21] Ionel Teodoreanu, Golia, ed. cit., p. 381.

[22] Toma Pavel, Gândirea romanului, traducere din franceză de Mihaela Mancaş, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 184.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here