Acasă Editură „Iaşii, un spaţiu de dezvoltare culturală” – Constantin Dram

„Iaşii, un spaţiu de dezvoltare culturală” – Constantin Dram

52
0

Într‑o largă panoplie a reprezentărilor literare, Iaşii ocupă un loc întru totul privilegiat. Trebuie să precizăm de la bun început că optăm şi noi pentru for­ma Iaşii în loc de Iaşul, din multe motive, inclusiv cel de ordin eufonic. Desigur, mult mai la îndemână ne este folosirea, considerată astăzi mai curând livresc, a ter­menului Iaşii, atunci când se vorbeşte de vechea capitală a Moldovei; e o formă despre care s‑a discutat în fel şi chip: „…nu ştiu dacă alt oraş din lume este or­tografiat în mai multe feluri decât a fost şi este încă acesta. (…) Cari din toţi îl vor fi scriind mai corect, e greu de ghicit. Nici o autoritate civilă ori literară n‑a sta­bilit până acum, în mod indiscutabil, cum e drept şi cum trebuie să se scrie nu­mele vechii capitale a Moldovei. Singura denumire însă care a prins şi se susţine mai mult în ortografia românească e aceea de Iaşi”. (N.A. Bogdan, Oraşul Iaşi, monografie istorică şi socială, ilustrată, Editura Tehnopress, 1997, p. 45) ocupă un loc întru totul privilegiat. Pe de o parte, dacă ne‑am imagina o hartă a Ro­mâniei în care să punctăm tot ce ţine de fenomenul literaturii, în Iaşi s‑ar vedea o mare densitate de prezenţe literar‑culturale, unii scriitori fiind de‑ai locului, mulţi alţii fiind atraşi, în timp, de nume şi de re‑nume. Pe de altă parte, aceas­tă dinamică literară (să nu uităm că secolul al XIX‑lea – practic secolul în ca­re se pun fundamentele intrării în modernitate pentru români – a fost, elocvent, ieşean) a determinat un interes corespunzător pentru ceea ce înseamnă re­­prezentarea oraşului, a locuitorilor săi, a frumuseţilor sau ale imperfecţiunilor sale în texte dintre cele mai diverse; textele compun, în timp, un profil pe care îl nu­mim spirit ieşean. Căci, aşa cum spunea N.I. Popa: „ieşanul este o realitate psihologică, bine conturată. Iar ieşenismul este un stil de viaţă.” (în Alexandru Dobrescu, Iaşii de aproape şi de departe, Ed. EM.OL.IS, 2008, pag. 12, cu preluarea articolului din 1936 din „Însemnări ieşene); acelaşi autor spunea mai departe: „ Ieşanul este un om de gust fin (nu‑i şi puţin snob?): ştie să întreţină o con­versaţie vie şi cu miez, priveşte cu ochi de cunoscător femeile frumoase; spec­tacolele de artă le ascultă, încântat mai dinainte la gândul că va fi destul de pretenţios pentru a… nu le gusta. Iar Cotnarii sunt aproape, oferindu‑i porţi larg deschise asupra unei lumi artificiale şi subtile, unde imaginaţia reconstruieşte viaţa, orânduind‑o după logica de artist.” (p. 15)

Un profil pe care îl vom rotunji prin intermediul literaturii, deoarece con­si­derăm textul literar ca fiind cel mai profitabil document dintre toate lăsate de imaginarul omenesc în timp. Într‑o competiţie nicicând terminată, zestrea de imagini a umanităţii a crescut în şi prin literatură, aceasta intrând într‑o re­laţie de complementaritate necesară cu celelalte tipuri de documente ale imagi­narului. Imaginile din literatură ilustrează, în forme rafinate şi complexe, mean­drele mentalităţilor, mereu arondate transformărilor de tot felul ce însoţesc viaţa omenească, contextual dependentă de epoci şi de spaţialităţi. Mentalităţile, nicicând în stare genuină, mereu susceptibile de schimbare, au avut me­reu puncte de formare/ modelare/ transmitere/ adaptare în locuri ce puteau aduna laolaltă comunicatori/ formatori de opinie şi, totodată, receptori dor­nici să se lase seduşi de noutate: hanuri, cârciumi, mori, parcuri, şcoli. Spaţiul în care există actuala urbe a Iaşilor a oferit astfel de condiţii prielnice din ce­le mai vechi timpuri. Între teorii ce se sprijină pe date demne de invocat şi le­gende de toate felurile, poţi afla începuturile unui loc, al cărui nume, fie că acesta ar trimite spre războinicul popor al alanilor (iaşii, aşii, iazygii), fie spre de­terminantul medieval de „plăieşi”, adică acei războinici uşor înarmaţi, fie că ar trimite spre un întemeietor patronimic, morar de felul său, după cum credea până şi Dimitrie Cantemir. Desigur, există multe şi multe alte speculaţii, ca­re trimit spre izvoare (posibile) de nuanţă romană, iliră, rusă, bulgară sau chiar maghiară. Discutarea lor, nobilă şi savantă pe o singură direcţie, depăşeşte intenţia cărţii de faţă, orientată, după cum am spus încă din titlu, spre re­levarea unor imagini ce vin din literatură şi ajută la lămurirea a ceea ce numim Iaşi şi spirit ieşean.

Dincolo de legende şi de logica implacabilă a continuităţii formelor de civilizaţie în locuri prielnice, suntem determinaţi să acceptăm că imaginea re‑cunoscută a târgului/ oraş Iaşi (cu varianta atât de literaturizată a „Ieşilor”) ţine de abandonarea vechii capitale moldave a Sucevei (parţial distrusă din or­din turcesc pe la 1564) şi mutarea definitivă a Curţii Domneşti la Iaşi, mai în cen­trul vechii ţări medievale Moldova, aşa cum o spune Neculce: „De la a doua dom­nie a lui Alexandru Vodă Lăpuşneanu au început domnii a se aşeza mai cu te­mei în scaun la Iaşi”. Va fi fost o vreme un dualism Iaşi‑Suceava, marcat inclusiv de dorinţa unui domnitor Radu Mihnea de a muta „scaunul Moldovei” la… Hârlău. Aşa ne putem da seama că prin acel secol XVI, târgul faimos de mai târziu, Iaşi, trebuie că era inferior ca putere şi imagine unor alte târguri de atunci, precum Hârlău sau Huşi sau Vaslui. Statutul de capitală, impus definitiv de tragicul domn Ion Vodă Viteazul (zis şi cel Cumplit), face ca urbea ieşeană să înflorească rapid, ajung în veacul următor să atingă o populaţie de câteva zeci de mii de locuitori, după afirmaţiile unor misionari catolici, cifră respecta­bi­lă pentru acea vreme şi care face deja din Iaşi un oraş cunoscut mai peste tot, aşa cum o arată multe relatări (precum cele ale unor Niccolo Barsi, Paul de Alep, Anton Maria del Chiaro, baronul Tott şi ale altor călători de pe atunci). Mai mult chiar, Marco Bandini, cel stabilit o vreme ca vicar apostolic al credincio­şilor catolici din Moldova, scria entuziast, pe la 1647, cum că oraşul Iaşi avea un număr de 60000 de locuitori, cifră pe care secolele următoare o vor atinge, totuşi, târziu, în istoria modernă.

Trecând însă peste asemenea discuţii, spre a ne apropia de fondul proble­mei, facem trimitere la cuvintele lui Nicolae Iorga, dintr‑o faimoasă Conferin­ţă ţinută în Aula Universităţii din Iaşi la 6 Aprilie 1935, conferinţă ce a purtat un titlu mai mult decât sugestiv, Ce a fost, ce este, ce poate fi Iaşul, din care cităm în continuare: „Oraşul acesta a fost creat, nu din capriciul unui domn sau dintr‑un hazard al desvoltării istoriei moldoveneşti. Nu a fost creat, iarăşi, ca un vad pe un drum de comerţ, cum a fost în Germania Frankfurtul, care este «Vadul Francilor», sau alte localităţi; el n‑a fost în legătură cu un popas de negustori care să fi stat întâi acolo şi din bojdeucile lor primitive să se fi ridicat un adevărat oraş. Oraşul acesta este o creaţie organică a vechii Moldove, care ea însăşi este o creaţie organică a poporului românesc. Aceasta este o definiţie de atâta vreme uitată şi din cauza uitării acestei definiţii, vine acuma toată ră­tă­cirea, toată ruina, toate turpitudinile care au căzut asupra acestui nobil oraş.” (pag. 10)

Vom trece însă şi peste amărăciunea marelui istoric din ultima frază, deoarece acesta, ca şi alţi mari intelectuali moldavi stabiliţi la Bucureşti, nu făceau altceva decât să constate tragic un început de declin pentru Iaşi, o capitală de secole, abandonată în favoarea unui oraş al timpului prezent, cum avea să devină foarte rapid, capitala tânărului regat al României, Bucureşti. Suntem mult mai atraşi de ideea argumentării că aici, în timp, s‑a constituit un adevărat pol de dezvoltare culturală, care la nivel de limbă şi literatură română, a avut, după cum se ştie, un rol definitoriu; în acelaşi timp, nu uităm să relevăm, prin fragmentele de text selectate, felul în care a fost văzut oraşul Iaşi în timp, cum au fost înţeleşi şi adaptaţi literar locuitorii săi, cum s‑a impus ceea ce numim spirit ieşean, într‑o mai largă istorie a mentalităţilor. Fără a ne propune să întocmim un studiu istoric în sine, trebuie să spunem că începuturile culturale la Iaşi ţin de o bibliotecă aflătoare la curtea lui Alexandru Lăpuşneanul, de o şcoa­lă de cântări bisericeşti tot de pe atunci şi de tot felul de iniţiative ale unor mi­sionari catolici şi protestanţi. Mai multe şcoli cu limba de predare slava veche (adică „rutenică”) apar în secolul al XVII‑lea, dimpreună cu mult mai impor­tantul pentru noi Colegiu/ „Şcoala de la Trei Ierarhi” ce se leagă de numele lui Varlaam şi Vasile Lupu, loc în care se preda în latină, slavonă şi, poate, română. Nu lipsite de importanţă culturală vor fi şcolile armeneşti şi cele în limba greacă (într‑o perioadă consacrată ca atare); biruinţa scrisului în limba română, după cum se ştie, se leagă de tipografia de la Trei Ierarhi, de apariţia a ceea ce fost Cartea românească de învăţătură sau Cazania lui Varlaam, precum şi de incontestabilul rol al triadei de aur cronicăreşti. Se poate spune că a doua ju­mătate a secolului XVII şi prima jumătate a secolului următor pregătesc acele condiţii necesare pentru ca urbea Iaşi să se transforme în centru cultural al Mol­dovei, apogeul acestei veniri venind către mijlocul secolului al XIX‑lea şi aproa­pe toată a doua jumătate a acestui secol, când întreaga cultură română/ în mod particular literatura este conectată la polul ieşean.

Oraşul Iaşi se întinde: numărul mare de biserici şi mănăstiri, de case boiereşti şi de palate în care încep să se înfiripe biblioteci, de şcoli diferite şi de di­ferite amplasamente pentru desfăşurarea comerţului şi a unor ocupaţiuni lu­cra­tive îl vor determina pe un călător francez entuziast să compare capitala mol­davă cu Salonicul; trebuie să fi fost, totuşi, o alcătuire bizară, oraşul mai de­grabă cu tentă orientală decât europeană, în ciuda nenumăratelor turle de bi­serici ce se ridicau spre cer; lângă ele se întindeau nenumărate locuinţe mizere, mai toate ridicate din materiale uşoare ce se mistuiau rapid la primul incendiu; din loc în loc însă, somptuoase locuinţe boiereşti şi princiare făceau din ca­pitala moldavă un loc al contrastelor evidente.

În absenţa unei clase sociale moderne puternice, categoriile sociale ce vor influenţa puternic dezvoltarea culturală dinspre finele secolului al XVIII‑lea şi începutul următorului vor fi reprezentanţi mai luminaţi ai boierimii şi ai clerului, cu sprijinul direct al unor domnitori ce cunoscuseră influenţa Occidentului; între şcoala de limba grecească şi tentativele, la început timide, de introducere alternativă a şcolii în limba română se vor derula aceşti ani ho­tărâtori. După Academia Vasiliană din 1634 (având ca model Academia Movilă din Kiev), prinţul Antioh Cantemir fondase la Iaşi Academia Domnească; adevăratul reformator instituţional avea să fie însă domnitorul Grigore Ghica al III‑lea, care în 1776 o modernizează după modele europene, introducând studii de matematici, biologie, filosofie; în 1814, Gheorghe Asachi introduce primul curs ţinut în limba română, de inginerie şi „hotărnicie”. Desfiinţată prin­tr‑un ordin al sultanului turc în 1821, Academia avea să fie relansată, de această dată sub numele de Academia Mihăileană (1835), instituţie nouă care preia în­să o parte din corpul didactic al vechii instituţii. Dacă mai adăugăm şi înteme­ierea celei dintâi şcoli de grad gimnazial în limba română, faimosul Seminar de la Socola, înfiinţat de mitropolitul Veniamin Costachi în 1803, se poate afir­ma că pe la sfârşitul domniei lui Ioniţă Sandu Sturza, în 1828, când apărea Gim­naziul Vasilian din care urma să crească Academia Vasiliană, erau puse ba­ze­le învăţământului modern la Iaşi; în paralel, în aceeaşi perioadă, în capitala Mol­dovei se puneau şi bazele culturii naţionale. Acelaşi entuziast Asachi, în ti­po­grafia proprie, scotea în 1829 „Albina românească”, prima gazetă de limbă ro­mână din Moldova, cu caracter politic şi literar; se petrecea acest eveniment du­pă ce primul ziar tipărit pe teritoriul românesc fusese, în limba franceză, dar şi cu versiune românească, e drept, tot la Iaşi: „Courrier de Moldavie”, un fel de buletin militar scos de oamenii lui Potemkin, pe când acesta se instalase în Iaşi, pe vremea războiului ruso‑turc din 1790. Iar între 1837‑1838 avea să apară suplimentul literar al „Albinei”, intitulat mai mult decât simbolic „Alăuta românească”, considerat, pe bună dreptate, prima foaie literară din Moldova. Desigur, momentul la care ne raportăm în orice discuţie de acest gen este apariţia în 1840, sub redacţia lui Mihail Kogălniceanu a revistei „Dacia literară”, publicaţie mai mult decât serioasă, scoasă sub formă de carte, în trei tomuri. Faima revistei avea să fie dictată în primul rând de celebra Introducţie, text cu valoare programatică sintetizând în patru articole idealurile generaţiei literare pa­şoptiste şi stabilind, premonitoriu, liniile evolutive ale unei literaturi naţiona­le sănătoase. Numită de către Călinescu „întâia revistă literară organizată”, re­vista ieşeană are marele merit de a impune şi de a fixa spiritul critic în cul­tura română. Dacă în Occident presa literară şi politică avea o tradiţie de peste 200 de ani, la noi abia se împlinea o decadă de existenţă a sa; programul lui Kogălniceanu anula graniţele arbitrare în definirea ideii de literatură naţională, orientând‑o într‑o direcţie corectă: „un repertoriu general a literaturii ro­mâneşti, în carele, ca într‑o oglindă, se vor vedé scriitori moldoveni, munteni, ardeleni, bănăţeni, bucovineni, fieştecare cu ideile sale, cu limba sa, cu ti­pul său…” Şi urmaşa „Daciei literare”, revista „Propăşirea” (9 ianuarie‑29 octom­brie 1844) vorbea, prin vocea aceluiaşi normator al începuturilor noastre literare întru modernitate, de secţia de literatură care „va fi cea mai bogată, va cu­prinde tot felul de articule originale, proză şi poezie, viaţa celor mai cunoscuţi autori, traduceri şi extracturi din cărţile publicate în ţări străine dar a căror sujet se atinge de noi, priviri asupra limbii, bucăţi umoristice şi, în sfârşit, critica şi înştiinţarea tutulor scrierilor nouă româneşti”. Vorbim acum de o conştiinţă critică unică, de un context favorizant care permite ca în Iaşi să se fi­xeze acel Pol cultural ce va iradia, benefic, aproximativ o jumătate de veac, în­râ­urind întreaga literatură română. Cât despre reviste şi alte foi specifice, la Iaşi, acest minunat secol al XIX‑lea face să apară o adevărată pletoră: „Icoana lu­mei”, „Arhiva românească”, „Spicuitorul moldo‑român”/ „Le glaneur moldo‑va­­laque”, „Zimbrul”, „România literară”, „Steaua Dunării”, „Foiţă de istorie şi de literatură”, „Ateneul român”, „Din Moldova”/ „Lumina”, „Curierul de Iaşi”, „Revista critică literară”, „Rândunica” şi altele, mai mult sau mai puţin vizibile. Între ele, deasupra tuturor şi singura care a navigat de‑a lungul a trei secole deja (XIX, XX, XXI) se află, desigur, „Convorbiri literare”. Chiar dacă la Bucureşti, prin ceea ce însemna actul politic al unirii Principatelor din 1859, se crea şi se impunea noul centru politic românesc, ce urma să se manifeste şi la nivel eco­nomic şi cultural, la Iaşi încă se mai păstrează ideea de Pol spiritual. Revistele literare confirmau această stare de fapt, în cadrul tinerei Universităţi ieşene fiinţa Facultatea de Litere iar în chip salutar, în 1863, apărea societatea „Ju­nimea”, ce avea să depăşească simplul statut de asociaţie culturală, devenind un definitoriu curent cultural‑literar, ce impune cele cinci valenţe ale spiritului; clasic/ academic, ironic, filosofic, oratoric şi critic. Dacă „Prelecţiunile populare”, începute de Maiorescu la 10 februarie 1863, ca şi activitatea generoasă a ti­pografiei junimiste marcau un început cu adevărat educaţional, momentul fast cultural junimist, de totală cuprindere naţională, avea să fie reprezentat de apa­riţia revistei „Convorbiri literare”, la 1 martie 1867. Desigur, rezonanţa ma­ximă a fenomenului junimist‑convorbirist se manifestă în primele două de­ce­nii, când existenţa unui curent cultural‑literar, a unei tipografii proprii cu sco­pul declarat de „a publica gratis toate manuscriptele originale române, a că­ror valoare se va fi constatat mai întâi de un Comitet ales dintre membrii Ju­ni­mii”, a unei reviste ce va exercita o atracţie uriaşă asupra tinerelor talente, cum ar fi Mihai Eminescu şi Ioan Slavici, toate acestea fac ca la Iaşi să se coaguleze forţele unei spiritualităţi încă necunoscute pe sol românesc. Considerată epocă în sine, această perioadă a „Marilor Clasici” din cultura română a însemnat cu adevărat primele mari realizări din domeniul poeziei, prozei, teatrului, criticii şi publicisticii literare. Oraşul Iaşi îşi merită acum statutul unic de spaţiu cultural coagulant, adunând aici şi difuzând apoi în tot spaţiul românesc tot ce este meritoriu la nivel de act cultural. „Direcţia nouă”, după cum este cunoscută, pornită de la Iaşi, insufla, în primul rând, prioritatea absolută a valorii şi conştiinţa spiritului critic pronunţat. Se poate spune că, după elanurile adolescentin‑romantice ale paşoptismului, perioada junimist‑convorbiristă de la Iaşi a însemnat maturizarea deplină a culturii române în general, a literaturii în mod deosebit, fundamentând principii clasice şi pregătind trecerea la moderni­tatea viitoare.

În plan simbolic însă, dincolo de strămutarea polului politic‑eco­no­mic la Bucureşti, diminuarea uriaşei forţe ce iradia de la Iaşi începe tocmai din momentul în care marii reprezentanţi junimişti, implicit revista „Convorbiri literare”, se vor deplasa către oraşul‑capitală al regatului român.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here