Acasă Editură „Doamnele şi memoria gustului. Aproximări confesive” – Emanuela Ilie

„Doamnele şi memoria gustului. Aproximări confesive” – Emanuela Ilie

22
0

Motto: „Amintirea copilăriei, cu timpul ei încet, aproape zeiesc, capătă în imaginaţia noastră retrospectivă (căci ce altceva e memoria?) caracteristici mitice: e forma personală a legendelor despre o vârstă de aur a omenirii iremediabil pierdută. Chiar copilăriile obiectiv nefericite sunt mai târziu învăluite într‑un aer paradisiac. Căci imaginaţia retrospectivă – spun o banalitate – e expertă în arta de a elimina urâtul, plictisul, durerea, invidia, furia, cruzimea, spaimele nocturne sau diurne, violenţele şi lacrimile, ba chiar poate arunca o umbră poetică asupra lor. Adevăratele paradisuri sunt cele pe care le‑am pierdut, spunea Proust. Sunt, cu alte cuvinte, creaţii ale pierderii.”

Matei Călinescu, Amintiri dintr‑un paradis pierdut[1]

 

La fel ca, probabil, aproape fiecare dintre cititorii paginilor de faţă, mă raportez la propria mea copilărie în maniera de care vorbea, într‑o carte splendidă dedicată bunicilor, Matei Călinescu – în treacăt fie spus, un mare specialist, malheuresement, în Creaţii ale pierderii, pe care a avut totuşi puterea (sau luciditatea tragică!) să le convertească în text nu numai taumaturgic, ci şi paideutic. Iar în procesul meu de revitalizare a paradisului iremediabil pierdut, un rol esenţial îl au, trebuie să mărturisesc, două simţuri esenţiale: gustul şi mirosul. Oricât de capricioase ar fi căile Mnemosynei, ele mă poartă, când e vorba de copilărie, în ţinuturile, aromitoare ori intens parfumate, în care guvernau, statornic, două zeităţi absolute (bunicile), fiecare capabilă să transforme micile drame (determinate, de regulă, de alte zeităţi, private sau publice, mai mereu întunecate sau cu veleităţi de Ianus bifrons) în bucurii senzoriale dintre cele mai puternice. Fiecare dintre ele era expertă, desigur, în altfel de mijloace capabile a schimba spaimele nocturne sau diurne, violenţele şi lacrimile dacă nu în amintire, măcar în justiţiarul/ consolatorul „Lasă, că te faci tu mare!”, aşa încât şi azi, cele mai luminoase amintiri infantile ale mele se rotunjesc fie în jurul „scrobului cu de toate” sau al uriaşei oale de tuci cu zacuscă a bunicii Lica, fie în jurul supelor, ciorbelor şi nenumăratelor prăjituri în care era maestră bica Vera, cea pe care am considerat‑o şi numit‑o, până la moartea de acum şapte ani, adevărata mea mamă. Atacul sistematic dat, bunăoară, în jurul tăvilor cu chec garnisit cu miez de nucă, al farfuriilor cu Albă‑ca Zăpada sau al cratiţelor cu cre­mă de ciocolată pentru pasca tradiţională (2/3 cremă, un deliciu…), gustul lor divin, imposibil de egalat (şi, credeţi‑mă, tot încerc de vreo două decenii!) îmi sunt, şi astăzi, la fel de fidel păstrate în minte ca în momentul – sau momentele – zero al(e) înregistrării lor. Mult mai târziu am înţeles cu câte sacrificii se gătea, în anii ’70, minimul necesar supravieţuirii în casele alor mei (reperele locative ale primei mele copilării erau cele două case, situate la o stradă distanţă, ale bunicilor mei, şi apartamentul cu două camere nedecomandate în care tră­iam cu părinţii şi fratele mai mic cu un an – care ne‑a părăsit şi el, Dumnezeu să‑l ierte!, cu o jumătate de an înaintea bicăi Vera, pentru a se deda plăcerilor senzoriale în adevăratele paradisuri…) Că, de fapt, „cu de toate” însemna orice se mai putea găsi, cu greu, în afară de ou într‑o casă de muncitori necalificaţi, ca­re lucrau în ture; că şi supele/ciorbele, şi prăjiturile miraculoase nu conţineau decât 2‑3 ingrediente de bază, amestecate însă atât de meşteşugit, încât dă­deau impresia unei salutare diversităţi…

 

La fel ca noi toţi, fireşte, scriitorii trebuie să fi trăit relaţii şi revelaţii similare, ba chiar, în unele situaţii, şi le‑au transformat în catalizatoare ale scrisului, ficţional sau de graniţă (să ne gândim doar la titluri ce nu lipsesc, o ştim bine, din nicio listă de cărţi esenţiale din varii culturi, de la Amintirile din copilărie ale lui Creangă la În căutarea timpului pierdut al lui Proust sau Amintirile unei fete cuminţi de Simone de Beauvoir). Cum mă interesează cu precădere, de ceva vre­me, genurile biograficului – autobiografii, memorii, jurnale, corespondenţă – şi în special cele scrise de femei (din raţiuni… mai mult sau mai puţin empatice!), am ales să evidenţiez, în cele ce urmează, felul în care „memoria de bucătărie” şi, în general, gustul alimentelor sau, metonimic, cel al bucuriilor de odinioară apar în discursul confesiv al doamnelor. Neignorând cu acest prilej, nici posibilitatea de a împărtăşi astfel propriile gusturi în materie…

Pentru început, să punctez, decis, odată cu telquelistul Phillippe Sollers, un viciu obişnuit de lectură a discursului confesiv: „Se înţelege că noi avem obiceiul să căutăm, în viaţa unui artist, planul nevrotic sau traumatic, lipsa, rana, cauze ale oricărei creaţii. Este vulgata marxistă sau psihanalitică sau, mai simplu, natural colectivistă.”[2] Rareori ni se întâmplă, dimpotrivă, să căutăm şi să apreciem în genurile biograficului micile (sau marile) bucurii, candorile, beatitudinile, şi cu atât mai puţin extazele. [Iar atunci când o facem, tindem la rândul nostru să ne extaziem, supralicitându‑le…] Luminoasele amintiri din copilăria Vrăjitorului Vladimir Nabokov îi produc astfel de extaze, spre exemplu, chiar sobrului Sollers. Mai ales că descoperă în ele, cum e şi de aşteptat, o dublă justificare: a viziunii despre viaţă, respectiv a viziunii despre artă a „vrăjitorului” captivat, încă din copilărie, de fluturi sau de partidele de tenis şi mai ale de şah. Embleme, să nu uităm, ale înseşi artei romanului: „Or, Nabokov nu încetează să ne vorbească despre un miez din care iradiază veselia, extazul, levitaţia în percepţia privilegiată. Jocul de şah, tenisul, fluturii, toate sunt înscrise pe blazonul lui ca o sfidare faţă de orice spirit de grup”[3].

Am avut plăcerea – autentică, nu contrafăcută! – de a descoperi astfel de bucurii senzoriale strecurate şi în memoriile, jurnalele sau interviurile scriitoarelor din literatura română actuală. Texte citite, de regulă, prin prisma dezvăluirilor mai întunecate despre le dedans şi le dehors, cunoscutele axe ale discursului de gen. Chiar şi acolo unde par a domina angoasa, neurastenia sau disperarea, întunericul e uneori învins de amintirea unor nevinovate răsfăţuri sau mici des­fătări transformate în irizări existenţiale sau chiar embleme identitare: fumarea unei ţigări bune (în tandemul cunoscut cu o cafea tare – pentru că, vorba Antoanetei Ralian, „Doar cafeaua şi acolita ei, ţigara, mă ajutau să‑mi reconstitui identitatea cotidiană”[4]), consumul de ceai (eventual dansant!), delectarea pe furiş cu o prăjitură savuroasă sau cu o îngheţată (cazul Jeni Acterian, care se torturează zile în şir cu un regim draconic ce se apropie periculos de mult de postul negru, numai pentru plăcerea de a‑l trăda cu o îngheţată), masa (copioasă ori frugală) cu cei apropiaţi, prezenţa la un dineu somptuos, probarea unei ro­chii care avantajează sau a unui accesoriu cu valoare (nu neapărat) sentimentală, jocul de cărţi, poker sau bridge cu diverse cunoştinţe, partida de tenis sau de echitaţie etc. etc.

Fie că provin din sfera intimităţii, a privatului, fie că sunt subsumate socialu­lui, publicului, ele asigură măcar temporar diaristei sau memorialistei refacerea unui echilibru de care are, cum bine se ştie, atâta nevoie… În mod evident, pro­filul intelectual şi vârsta autoarei, sensul şi forma confesiunii sale dictează, în­­tre altele, şi valorizarea notaţiilor sus‑numite. Nu mai vorbim despre contextul so­cio‑politic, ideologic, cultural al perioadei în care apare textul respectiv. Şi pers­­pec­tiva asupra corpului, a biologicului, a simţurilor prin care corpul ia contact cu şi fie stăpâneşte, fie este stăpânit de către lume se modifică radical. În mo­­der­nitate, o ştim prea bine, vorbim despre un altfel de corp şi o altfel de inti­mitate…

 

Modestele rânduri de faţă îşi propun prin urmare să răspundă, firesc, la câteva întrebări aromite culinar: Cât de des şi cu ce finalitate coboară autoarele de texte confesive subsumate „genurilor biograficului” în Gastropolis? Dovedesc doamnele cu statornice obiceiuri scripturale şi tabieturi, năravuri, vicii alimentare? Şi dacă da, de ce ne‑ar interesa să facem distincţia între o scriitoare care dovedeşte gourmandise („o preferinţă pasionată, logică şi obişnuită pentru obiectele care flatează gustul”, după Jean Anthelme Brillat‑Savarin, Fiziologia gustului) de una care măcar din când în când cade în ispita lăcomiei sau a voracităţii? Ce legătură există între gustul trecutului şi profilul identitar al doamnelor în operele cărora descoperim referinţe alimentare sau culinare?

Mai întâi, câteva observaţii generale. Cel mult publicistele sau eseistele ce practică, voit, exerciţiul autoscopiei mărturisesc cu uşurinţă că, la fel ca orice alte femei, au nevoie de acest tip de… Prozac! Evident, cu precizarea obligatorie a sinonimului marca Adriana Babeţi: 101 pastile pentru fericire[5], categorie în ca­re universitara din Timişoara include, spre exemplu, nu doar întâlniri scriitoriceşti, călătorii, referate doctorale, expoziţii, filme bune, plimbări prin parcuri etc. etc., ci şi cafelele tari (consumate inclusiv pe patul de spital!), ciocolata sau „un langoş bun”… Diaristele noastre consacrate intră mai mult de nevoie într‑un Gastropolis[6] care le stârneşte, nu o dată, dispreţ sau chiar repulsie, din moment ce le scot în evidenţă slăbiciunile şi în niciun caz nu le vindecă de cunoscutele „boli profesionale”[7]. Nu e vorba, fireşte, de slăbiciunile asociate unei stări fiziologice particulare – îmi amintesc, spre exemplu, de gravida Sofia Tol­staia, care într‑o însemna­re din 1862 se plânge ca în treacăt de faptul că soţul nu o mai iubeşte, insistând apoi pe incapacitatea de a se ocupa de cele casnice: „să te ocupi de găini, să zdrăngăni la pian, să citeşti multe prostii şi prea puţine lu­cruri bune şi să pui cas­traveţi la saramură…”[8]. Ci de slăbiciuni, cum se va vedea imediat, pur omeneşti! Pe care le au inclusiv diaristele sau memorialistele care, orice s‑ar zice, nu ilus­trează – şi nu au cum să ilustreze – tipologia casnicei sau a gospodinei secolului XX, obligate să jongleze, fără multe fasoane, între o serie prestabilită de respon­sabilităţi care să asigure echilibrul familial[9]. Nu şi cel psihologic ori fiziologic, desigur… Cum, de aproape 13 ani încoace, pe lângă statutul socio‑profesio­nal preexistent de cadru didactic (pre‑, apoi universitar), experimentez bucuriile şi chiar fericirile maritale şi materne, nu pot decât să suspin a invidie, sanitară, desigur, dacă nu cumva chiar jucată, închipuindu‑mi timpul berechet care le mai rămâne, de bună seamă, soţiilor şi mamelor casnice, după ce îşi îndeplinesc atribuţiile obişnuite: trezitul cu noaptea în cap, pregătirea mesei de dimineaţă, dusul copiilor la grădi sau la şcoală, spălatul rufelor, gătitul prânzului şi al cinei, curăţenia domestică şcl.

 

Revenind la relaţia discurs confesiv – imaginar gastronomic, să observ încă un alt fapt semnificativ: cu cât mai consecventă este diarista în actul consemnării, cu atât probabilitatea ca în textul confesiv să se strecoare şi referinţe la obiceiurile alimentare creşte. Astfel de efemeride ajung să conţină şi paginile scrise de o Jeni Acterian, de o Alice Voinescu, de o Mariana Şora sau de o Gabriela Melinescu, intelectuale rasate, care declară totuşi că resimt măcar din când în când o curată aversiune faţă de gătit şi mâncat. Preferă să ingere mese frugale, care să nu le curme avântul scriptural…

În Jurnal suedez II, spre exemplu, Gabriela Melinescu izbucneşte adesea împotriva gătitului, cu atât mai mult când de roadele lui se bucură (vorba vine!) nu numai ea şi soţul, René, ci şi tribul de rubedenii îndepărtate sau cunoştinţe pe care trebuie să le primească din motive profesionale: „…în plus, iubitul nostru Lio­nel a venit de la Bruxelles şi trebuie să fac de mâncare pentru tot tribul, toc­mai acum, când scriu la Regina străzii şi sunt inspirată de lumina căzând din te­iul doborât”[10] Sau: „Fiecare zi a devenit ca o piatră pe care trebuie s‑o duc pâ­nă în bu­cătărie şi înapoi la masa de scris. Entuziasmul meu scade simţitor când toţi aş­teap­tă de la mine cu gurile căscate ca să le dau de mâncare: dacă ar fi vor­ba de René n‑ar fi nicio problemă, dar e vorba de lumea din ce în ce mai numeroasă din ju­rul lui. Istovită de atâta gregaritate, pentru că trebuie să mă şi prefac politi­coa­să, am pus Jurnalul lui Delacroix în bucătărie şi citesc în timp ce clă­tesc febril far­fu­riile murdare”[11] (însemnare din august 1987). Singura ocazie când gătitul îi pro­duce plăcere: Crăciunul lui 1985, dar numai pentru că masa e ur­mată de un ri­tual special de transgresare a spaţiului şi a timpului: „Eu am stat mult în bucătă­rie pregătind mâncarea tradiţională suedeză: şunca de Crăciun şi altele, încât abia îmi mai pot trage sufletul… Anul se termină aici, un an binecuvântat pentru ca­re mulţumim fiecare după felul nostru de a fi, dar şi împreună, la masa plină cu bu­nă­tăţi – masa pentru care eu am muncit mult – îmbrăcaţi în ro­şu şi alb, după vo­in­ţa lui Lionel, ţinându‑ne de mâini, formând un spaţiu în care cuvintele rugăciu­nii alcătuiesc un cerc, dezvoltându‑se în spirală până acolo unde nu mai există timp, dincolo de sentimente şi gânduri.”[12] Există însă şi situaţii în care „memoria de bucătărie” funcţionează, fără greş, ca artificiu recuperator; de fiecare dată, în­să, stimulentul ei este un aliment să îi spunem cât mai natural (astăzi i‑am spune bio) sau pur, oricum nu foarte prelucrat. Precum un banal pepene roşu, al cărui gust italian (ne)alterat aruncă, decis, o ancoră în trecutul românesc infantil al dia­ristei, încă nepervertit: „Mâncăm tot timpul pepenii verzi aduşi din Italia şi asta mă duce cu gândul la piaţa Donescu din cartierul nostru plin de cimitire, pia­ţa plină de pepeni pe care‑i puneam la răcit în pivniţă în timpul verilor toride. Apoi îi scobeam frumos şi făceam felinare care se legănau noaptea în briza venind din cimitirul catolic de lângă casa noastră. Cranii, capete de lumină veghind toată noaptea”[13].

Cum îşi explică diarista atitudinea în cel mai bun caz rezervată faţă de hrană şi servirea ei? Simplu – în două moduri, depinzând fiecare de un nivel al con­­ştiinţei, unul individual, celălalt colectiv, etnic. Pe de o parte, profilul psiho‑mental („structura mea psihică de şaman”) pe care şi‑l recunoaşte scriitoa­rea refuză practic orice coborâre în gregaritate, orice act care presupune ra­portarea exclusivă la biologic şi orice anihilare a mişcării vitale a raţiunii, a intelectului: „Îmi dau seama abia acum cât de mult timp li se dă oamenilor în viaţă pentru a nu face nimic. Dar e clar că pentru a nu face nimic corpul nostru are nevoie de multă energie. Pentru a mă deplasa până la bucătărie şi a face ceaiul cu mişcări lente, apoi a tăia o felie de pâine şi a o prăji în aparatul electric, ca apoi să o ung cu puţin unt, toate astea necesită multă energie şi se simte după cor­pul meu, care a obosit deja şi vrea înapoi în pat, unde deschid o carte, şi atunci, minune, am impresia că timpul se opreşte şi sunt umplută de o energie ne­cunoscută. Dintre toate activităţile numeroase făcute într‑o zi, numai cititul e cel de care nu mă pot lipsi, am impresia că mă îmbolnăvesc dacă nu citesc în fiecare zi”[14] Evident că situaţia nu stă chiar aşa. O altă bucurie pe care şi‑o permite oricând este fumatul, transformat aproape obligatoriu în ritual simili­şamanic, eventual pe o înălţime montană (stranie temeritate pulmonară, aş co­menta amintindu‑mi, ca în ceaţă, îndrăzneli similare, de acum vreo două decenii!): „Plimbare pe muntele Rigi… Fumăm în aerul tare şi pur, eu din pipa mea elveţiană sculptată de băieţii de la munte. Totul miroase frumos şi chiar a frunze şi prune, toate astea vin din fumul pipelor noastre cu tutun amestecat cu puţin Marsala”[15]

Pe de altă parte, refuzul saţietăţii este un simptom specific nu numai intelectualului, ci şi omului simplu provenit dintr‑un est comunist în care s‑a obişnuit cu foamea necruţătoare şi, în genere, cu lipsurile de tot felul. La un moment dat, privind pe fereastră, „am văzut un lucru neliniştitor: o femeie tânără stătea lângă lada metalică în care se strâng gunoaiele. Femeia găsise ceva de mâncat acolo şi mesteca exact ca un animal fugărit… Aceste imagini mă tulbură profund, amintindu‑mi nu numai de italienii emigranţi, ci şi de cei ce fug din ţările comuniste. Există grade chiar şi în sărăcie – în comparaţie cu italienii emigranţi, cei din ţările comuniste sunt într‑adevăr consideraţi ca nişte câini pe care poliţia nu‑i cruţă până când nu‑i goneşte peste graniţă la vecinii lor, ţara din care au sosit, de obicei Germania.”[16]

Apropo de foamea incredibilă a românilor, e de notat că în unele jurnale sau însemnări, de călătorie ori nu, extime sau intime, apar observaţii deloc măguli­toare cu privire la felul în care unii dintre ei iau contact cu normalitatea alimenta­ră (tradusă de ei, desigur, prin metafora paradisului, a raiul culinar sau a cornu­lui abundenţei). La întrebarea cum reacţionează „fomiştii” sau „hămesiţii de ro­mâni” în faţa dureroasei normalităţi[17] ne răspunde, spre exemplu, diarista Ecate­rina Oproiu, care îşi aminteşte într‑o pagină amară de jurnal o cină cu fructe de ma­re, fără pâine, la care e invitată, împreună cu ceilalţi membri ai delegaţiei cultu­rale româneşti, în restaurantul unui hotel din Londra. La finele acesteia, gesturi­le oaspeţilor români vorbesc de la sine despre diferenţele etnice radicale de gust şi obişnuinţe culinare: „Mi‑a fost milă de Bob. Să dai o căruţă de bani ca să sa­turi nişte fomişti, iar fomiştii să se întoarcă lihniţi în camerele lor de hotel, să scoa­tă din geamantane conserve de iahnie de fasole boabe şi, în puterea nopţii, să bată cu tocul pantofului într‑un briceag…”[18]. Să o amintesc şi pe Antoaneta Ra­lian, care în Amintirile unei nonagenare pomeneşte, între altele, de prima sa călătorie, de prin anii ’60, în Occidentul recomandat, în discursul oficial, drept „decadent”, „putrefact” ş.a.m.d. Perspectiva nonagenarei e neîndurătoare, gesturile din tinereţe şi impactul lor imediat sunt redate fără urmă de fard. La Viena, românca tânără intră pentru prima dată într‑o „prăvălioară cât o cămăruţă, ticsită de coliere de cârnaţi rotofei, şunculiţe fragede trandafirii, fructe exotice, adică tot ce‑ţi pot visa stomacul şi gura”. Şi cu un singur bătrânel protector şi amabil, care o ajută să aleagă nişte banane, ba chiar insistă să îi schimbe o banană pătată („un mare şoc”). Rezultatul acestei neobişnuite amabilităţi este, firesc, unul cât se poate de larmoaiant: „în faţa acestui nou gen de comerţ, cald, uman, aproape paternal, eu, care veneam din ţara lui «N‑avem!» am simţit că mi se umezesc ochii”[19].

 

Citatul din cartea de memorii a Antoanetei Ralian nu este selectat întâmplător. Comparând opurile memorialistice cu cele diaristice, am putut observa că, pentru memorialiste, aproape de fiecare dată referinţele culinare au o cu to­tul alt justificare şi implicit valoare decât pentru diariste. Spre deosebire de jur­nal, această „transcriere a activităţii individuale” (Georges Gusdorf), în amintirile de maturitate (şi cu atât mai mult în cele de senectute) ideea de cronică a vieţii private este întotdeauna fasonată identitar, epurată de efemeridele lipsite de importanţă, primind în loc un luciu valorizator.

Câteodată, micile poveşti ce re‑compun istoria mică se rotunjesc în jurul unor referinţe culinare mai mult sau mai puţin surprinzătoare, graţie cărora, înţelege memorialista, aşa‑numiţii referenţi identitari şi, în definitiv, propria identitate (biologică, socială, spirituală sau de gen) s‑a putut cristaliza în forme perfect individualizate. Iată, spre exemplu, un foarte scurt, dar elocvent fragment din cartea de amintiri a Aneimaria Smighelschi, Gustul, mirosul şi amintirea: „Gustul şi mirosul sunt ca fraţii, merg mână în mână şi se completează, unul fără celălalt nu se poate. Amintirea îi ajută să se recunoască… Am amintiri clare de pe la doi ani… Ţin minte mirosuri, ţin minte gesturi, zgomote, ce‑am mâncat după primul bombardament din 4 aprilie, că din laptele îndulcit pentru sufleu s‑a făcut din greşeală omletă, şi era dulce…”[20] O explicaţie posibilă a acestei conservări (aproape) perfecte e de găsit în felul în care scriitoarele au trăit copilăria. Aminteam, la început, comentariul lui Phillippe Sollers la ceea ce consideră drept „una dintre cele mai frumoase cărţi de amintiri scrise vreodată”, anume Vorbeşte, memorie (titlul original: Speak, Memory), de Vladimir Nabokov: tel­quelistul justifică singularitatea viziunii nabokoviene despre viaţă prin felul în care scriitorul a trăit (şi ulterior a conservat în amintire) o copilărie aşa zicând perfectă: „Secretul? Copilăria, menţinută faţă de toţi şi împotriva tuturor. Nu este oare uluitor să‑l auzi pe un scriitor vorbind despre «farmecul înţelegerii perfecte dintre noi », când se referă la tatăl său? Sau despre «codul secret al fami­liilor fericite», atunci când descrie complicitatea cu mama lui, halucinaţiile au­ditive sau plecatul la cules de ciuperci?”[21]… Acelaşi gen de amintire – luminoasă, în ciuda unui detaliu identitar esenţial (faptul că a venit pe lume ca „substitut al unui frate mort la şaisprezece ani”) – îi păstrează universului infantil şi Antoaneta Ralian: „Naşterea şi creşterea într‑o familie burgheză au însemnat în primul rând cei şapte ani de‑acasă, pe care îi port în mine şi acum, la optzeci şi şapte de ani. Au însemnat o copilărie într‑o familie înstărită, care‑mi satisfăcea toate mofturile. Au însemnat servitoarea care le aducea dimineaţa părinţilor mei cafele aromate şi mie pacheţelul cu ciocolată Langues de Chat. Au însemnat o exagerată, asfixiantă dragoste părintească… Au însemnat o casă în care se citea şi se asculta multă muzică. Şi se jucau regulat cărţi, pocher şi rummy pe sume simbolice. Au însemnat linişte – cel puţin în existenţa mea – şi bunăstare”[22].

Memorialista Nina Cassian este la fel de categorică în raportarea primilor ani ai vieţii la bucuriile senzoriale neegalate vreodată. Lista referinţelor gastronomice, urmată de cea a altor uimiri infantile, toate exuberant colorate şi parfumate, este plasată la începutul Memoriei ca zestre, şi pentru a justifica opţiunea titrologică, şi pentru a susţine anvergura procesului recuperator: „M‑am năs­­cut la Galaţi – dar tot ce reţin din scurtul timp petrecut acolo sunt butoaiele cu peşte sărat sau calupurile de brânză albă cu «purici», sau gheretele cu cilindri de limonadă, unul galben, altul roşu, statuia lui Costache Negri, Strada Domneas­că, grădina publică, lacul cu lebede şi, evident, Dunărea. În schimb, Braşovul, unde s‑au mutat părinţii mei (aveam un an şi jumătate)… Cele patru anotimpuri erau, pe vremea aceea, precis delimitate. Primăvara venea cu pâraie iuţi, cu ghiocei, violete şi lăcrămioare, răcoroase în mână şi mirosind delicat. Florile mă fer­me­cau, fie ele sălbatice, în Poiană (părăluţe, margarete, nu‑mă‑uita, păpădii, clo­poţei, maci) sau «domestice» – trandafirii bogaţi, mirosind ameţitor din grădiniţa din faţa casei, coloraţi în roşu închis, galben‑portocaliu, nu palid, care mă trans­portau în va­ră. Iernile erau cu adevărat fastuoase, cu nămeţi uriaşi, imaculaţi cum n‑am mai văzut de atunci… şi ninsorile, compacte, verticale şi blânde tot­odată, prevestind Crăciunul pe care‑l sărbătoream, cel ortodox şi cel evanghelic, decorându‑mi pomul cu beteală, cu păr de înger, cu ghirlande de hârtie colorată, aşezând la poalele lui Moş Crăciun şi un episcop de carton umplut cu bomboane…”[23]

O altă percepţie emblematică în materie, deşi cu totul diferită din punctul de vedere al situării pe eşichierul afectiv, este aceea a memorialistei Amelia Pavel, care în volumul Un martor în plus recapitulează modurile în care, la sfârşitul anilor ‘30, lumea „bună numai de gradul doi” din care făcea parte – sintagmă ce face referire, tot discret, la mai multe forme de minoritate sau de marginalitate resimţită în anii tinereţii: etnică, socială, sexuală – a putut rezista „acestui asalt al răului asupra segmentului de lume din care făceam parte”[24]. Privind retrospectiv, memoralista Amelia Pavel înţelege perfect faptul că, dintre toate formele de refugiu faţă de asaltul răului de vector socio‑politic, rasial, psihologic etc. pe care e obligată să îl conştientizeze, tânăra Amelia alege o altă cale decât aceea pe care păşesc majoritatea congenerilor (convertirea religioasă, activismul politic şcl.). Anume, „plonjarea în domestic şi, de aici, dacă era vorba de oameni deprinşi cu doza zilnică de muzică, lectură etc., transformarea ei în gest domestic, casnic, smuls din viaţa socială, din viaţa ţării. Sau reducerea ei artificială la un spaţiu restrâns, care devenea o altă Românie, în miniatura unui exil.[25] (subl. mele, E.I.) Refăcând această lume ghetoizată, memorialista se agaţă, firesc, de unele obiecte cu funcţia de reminder, specifice discursului confesiv feminin, ceva mai înclinat spre revitalizarea şi valorizarea expresă a recuzitei şi ambientului casnic. Fiecare descripţie de gen e, totuşi, fasonată reflexiv. Chiar şi când pare, spre exemplu, înclinată spre simpla recuperare a memoriei senzoriale, ca în paragraful următor, memorialista nu face altceva decât să îşi pregătească reflecţia cu vector identitar: „Aveam încă porţelanuri fine cu marcă, feţe de masă brodate lungi şi şerveţele cu iniţiale, tacâmuri de mare clasă. Le arboram în mod firesc, cred că fără intenţii ostentative şi totul pentru câteva sandviciuri cu «icre false» (făcute din griş) pentru celebrele pe atunci cornuleţe cu caimac sau unt cumpărat de la ţărani, învelit în frunze de nuc sau dacă ne simţeam chiar obligaţi să ajungem până la nivelul de «dineu», pentru şniţelele de carne de viţel procurată clandestin, căreia i se spunea «mătase roz», carnea de vacă fiind numită «mătase roşie»”[26]. Imediat ce enunţă micile bucurii recuperate, cum ar spune Liiceanu, din „întinderea nemărginită a memoriei afective”, graţie „memoriei de bucătărie”[27], autoarea ne devoalează miza identitară majoră pe care o capătă în epocă micile ritualuri private ori sociale care continuă să se desfăşoare în interiorul acestei lumi exilate, însă, cel puţin la început, „învăluite de un sentiment vag, la început aproape imperceptibil, evoluând apoi într‑un crescendo apăsător, deşi nedefinisabil. Era un sentiment de incertitudine, de înstrăinare, ca şi cum ne‑am fi aflat «în altă parte», nu acasă şi lucrurile familiare nouă le‑am purta ascunse în noi, ca şi cum ar fi fost împachetate, pentru folosirea lor cine ştie când”[28].

Care sunt, mai precis, aceste lucruri familiare – salvatoare şi atunci, în momentul asumării lor ca modalitate esenţială de opoziţie faţă de o alteritate socio‑po­litică cu potenţial ostil, şi acum, în momentul descifrării cheii lor psiho‑exis­tenţiale?! Numeroase pagini din carte sunt alocate descrierii formelor de divertisment specifice lumii de grad secund, desfăşurate, firesc, fie în sfera intimului, fie în sfera publicului. Mai întâi, „jocurile şi năstruşniciile noastre de preadolescenţi şi adolescenţi, specific interbelice, aş spune astăzi”[29]. Apoi jocurile domestice („Jucam «Schwarzer Peter» – un vechi joc de cărţi german cu personaje care semănau cu micile sculpturi de pe altarele catedralelor gotice”), vizitele ami­cale, aniversările copiilor şi revelioanele în cerc din ce în ce mai restrâns, cea­iu­rile (dansante sau nu), respectiv mesele rare la restaurante („Suzana”, „Smi­lo­vici”, „Modern”, „Lido”), cafenele şi baruri în care se ascultă jazz, filmele, spectaco­lele de teatru şi operă, vacanţele la mare sau la munte, balurile şi societăţile de bi­nefacere ş.a.m.d. Ei bine, marile fantasme ale epocii vor lovi necruţător şi în ri­tu­alurile acestea cu miză identitară. După Amelia Pavel, marile tragedii ale Istori­ei vor debuta sau vor avea drept prim simptom revelator înstrăinarea prin semnele cotidianului şi banalului: „Premoniţia răsturnărilor în toate compartimentele vieţii, care pentru unii începuseră să acţioneze mai devreme, încă din momente aparent liniştite, pentru ca apoi să marcheze viaţa tuturor, s‑a oprit cu perspicacitate la înstrăinarea prin semnele cotidianului şi banalului. Acolo am fost cu toţii loviţi temeinic, prin distorsiunea lui, am fost lezaţi în multe privinţe iremediabil, după cum ne şi descoperim astăzi, cu din ce în ce mai multă mirare.”[30]

 

E nevoie să o mai spun?! Chiar dacă nu întotdeauna fidel ori suficient, textele confesive ale doamnelor pe care le‑am amintit aici feresc de bună seamă, în felul lor aparte, de această înstrăinare prin semnele cotidianului şi banalului, periculoasă nu numai fiinţei individuale, ci şi celei colective. Reflectând la gusturile de odinioară şi la funcţiile acestora în procesul de devenire a propriei identităţi, semnatarele lor servesc prin urmare şi propriei memorii,[31] şi Memoriei noastre culturale, astăzi mai şubrede ca oricând…

[1] Matei Călinescu, Amintiri dintr‑un paradis pierdut, în Cartea cu bunici, coordonator Marius Chivu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 77.

[2]Philippe Sollers, Războiul gustului, Traducere de Dinu Flămând, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 191.

[3] Ibidem.

[4] Antoaneta Ralian, în Cartea simţurilor, editor Dan C. Mihăilescu, epilog de Lidia Bodea, Editura Humanitas, Bucureşti, 2015, p. 87.

[5] Prozac. 101 pastile pentru fericire, Editura Polirom, Iaşi, 2009 – ingeniosul titlu al unui op în care sunt reunite majoritatea textelor de fibră confesivă pe care Adriana Babeţi le publicase anterior într‑o rubrică savuroasă din „Suplimentul de cultură” ieşean: Secretul Adrianei.

[6] V. titlul, excelent ales, al opului antologic Întâmplări din Gastropolis. 14 mărturii şi investigaţii de neuitat din cetatea ideală a gastronomilor şi gastrofililor, prefaţă şi prezentarea autorilor Cristian Teodorescu, Editura Univers, Bucureşti, 2008.

[7] Eugen Simion, Ficţiunea jurnalului intim, I, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005, p. 272.

[8] Sofia Tolstaia, Viaţa mea. Fragmente de jurnal, Editura Allfa, 2012, p. 24‑25.

[9] A se vedea capitolul care inventariază şi analizează aceste responsabilităţi în Omul secolului XX, coord. Ute Frevert, H.‑G. Haupt, trad. Magdalena Anghelescu, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 37‑55.

[10] Gabriela Melinescu, Jurnal suedez II (1984‑1989), Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 19.

[11] Idem, p. 166.

[12] Idem, p. 101.

[13] Idem, p. 133.

[14] Idem, p. 163.

[15] Idem, p. 23.

[16] Gabriela Melinescu, op. cit., p. 27.

[17] Pentru diferenţa esenţială între „normalitatea” esticului şi cea a vesticului, a se vedea consideraţiile lui Andrei Pleşu din Despre bucurie în Est şi în Vest şi alte eseuri, Editura Humanitas, Bucureşti, p. 12‑29.

[18] Ecaterina Oproiu, Jurnal I, Editura Semne, Bucureşti, 2013, pp. 78‑79.

[19] Antoaneta Ralian, Amintirile unei nonagenare, Editura Humanitas, Bucureşti, p. 25‑26.

[20] Anamaria Smighelschi, Gustul, mirosul şi amintirea, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013, p. 6.

[21] Philippe Sollers, Războiul gustului, Traducere de Dinu Flămând, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 191.

[22] Antoaneta Ralian, Toamna decanei, Editura Humanitas, Bucureşti, 2015, p. 15.

[23] Nina Cassian, Memoria ca zestre, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2003, p. 7.

[24] Amelia Pavel, Un martor în plus, Editura Du Style, Bucureşti, 1997, p. 84.

[25] Idem, p. 86.

[26]Idem., p. 96.

[27] Gabriel Liiceanu, Scrisori către fiul meu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 98.

[28] Amelia Pavel, op. cit., p. 87‑88.

[29] Idem, p. 48.

[30] Idem, p. 98.

[31] Memoria (individuală şi colectivă) rămâne, oricum, pentru majoritatea memorialistelor principala sursă de bogăţie: „Dacă memoria mea e o zestre – sunt foarte bogată, prin profuziunea de elemente acumulate, peisaje, arome, culori, cărţi, artă, muzică, fiinţe etc. care mă cutreieră şi azi, cu o vitalitate şi o prospeţime aproape insuportabile” (Nina Cassian, op. cit., p. 6).

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here