Acasă Editură Ctitori ai Bibliotecii Municipale ieşene

Ctitori ai Bibliotecii Municipale ieşene

46
0

Prezentăm câteva dintre personalităţile fondatoare ale Bibliotecii Municipale ieşene, respectiv ale Bibliotecii Populare „Ion Creangăˮ; menţionăm că această listă este selectivă şi va putea fi, pe viitor, augmentată. De asemenea, s-ar putea întocmi o listă a donatorilor de carte, începând de la 1920 şi până în zilele noastre. Medalioanele biografice au fost întocmite succint şi prezintă secvenţe din viaţa şi opera unor personalităţi care au avut un rol însemnat în fondarea şi dezvoltarea colecţiilor primei biblioteci publice din capitala Moldovei.

Lucian ZUP, Iulian Marcel CIUBOTARU

 

Gheorghe Ghibănescu

4 octombrie 1864, Gugeşti, Vaslui-6 iulie 1936, Iaşi

 

Unul dintre cei mai de seamă editori de documente istorice şi istoriografi din primele patru decenii ale veacului trecut a fost Gheorghe Ghibănescu, absolvent de seminar (la Huşi şi Socola) şi al Facultăţii de Litere de la Universitatea ieşeană, profesor la Bârlad (1885-1889) şi, ulterior, la Iaşi (1889-1931), unde a fost director al Şcolii Normale „Vasile Lupuˮ. Vasluian de origine, Ghibănescu s-a ocupat mai ales cu adunarea, editarea şi traducerea vechilor acte de proprietate şi familiale, având preocupări de paleografie slavonă şi genealogie. La 11 aprilie 1905 a devenit membru al Academiei Române.

A fost iniţiatorul şi preşedintele Societăţii Culturale „Muzeul Oraşului Iaşiˮ, sub egida căreia a funcţionat Muzeul Municipal ieşean, Buletinul „Ioan Neculceˮ (apărut între 1921-1933), Biblioteca Muzeului, dar şi o şcoală de paleografie şi epigrafie.

Ghibănescu a editat, în special, documente moldoveneşti din epoca medievală, reunite în colecţiile Surete şi izvoade, 25 volume (1906-1933) şi Ispisoace şi zapise, 12 volume (1906-1933); este autor de monografii închinate unor localităţi din Moldova (Originea Huşilor, 1887; Târgu Ocna, 1890, Istoria Plotuneştilor, 1890, Originile Iaşilor, 1904); a mai scris despre monumente bisericeşti şi personalităţi istorice, mai cu seamă din zona Moldovei: Ştefan cel Mare, 1904, Bisericile din Iaşi, 1904, Biserica Sf. Nicolae Domnesc, 1934, Biserica Talpalari, 1934 ş.a.; a avut preocupări de gramatică a limbii române, dar a publicat şi un volum de nuvele (1895).

Ca director al Buletinului „Ioan Neculceˮ şi, mai apoi, prefect de Fălciu, deputat şi senator, a facilitat donaţii importante pentru patrimoniul Muzeul Municipal; fiind iniţiatorul Societăţii „Muzeul Oraşului Iaşiˮ, a alocat sume pentru achiziţia de carte pentru Biblioteca Muzeului, pe care a dorit să o transforme într-o instituţie care să adune materiale privitoare la istoria Iaşilor şi a Moldovei. A făcut (atât el, cât şi urmaşii săi) donaţii de carte şi documente către Biblioteca Municipală şi, mai apoi, către Biblioteca Centrală Regională din Iaşi. O parte însemnată a bibliotecii personale a lui Ghibănescu (alături de câteva documente personale) se regăseşte în colecţiile Bibliotecii Judeţene „Gh. Asachiˮ. Majoritatea volumelor poartă semnătura olografă a cunoscutului om de cultură.

 

Referinţe (selectiv): Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române. Dicţionar, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, cu un cuvânt înainte de Eugen Simion, Bucureşti, Editura Enciclopedică / Editura Academiei, 2003, p. 337; Ionel Maftei, Personalităţi ieşene, vol. I: Omagiu, Iaşi, 1972, pp. 275-276; Enciclopedia istoriografiei româneşti, coord. Ştefan Ştefănescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, p. 153; Ina Chirilă, Gh. Ghibănescu – cercetător al istoriei Moldovei medievale, lucrare de doctorat (Iaşi, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, 2018); Petronel Zahariuc, Gheorghe Ghibănescu, în „Arhiva genealogicăˮ, IV (IX), nr. 3-4, 1997, pp. 21-26; Dumitru Ivănescu, Gheorghe Ghibănescu, note epistolare, în „Anuarul Institutului de Istorie A.D. Xenopolˮ, XLII, 2005, pp. 699-722; Iulian Marcel Ciubotaru, Câteva documente din arhiva istoricului Gheorghe Ghibănescu, în „Asachianaˮ, anul VII, vol. 11, 2019, pp. 163-170.

N.A. Bogdan

10 mai 1858, Iaşi-17 aprilie 1939, Iaşi

 

Viitorul publicist avea rădăcini boierești, căci unul dintre înaintașii săi a fost postelnicul Dumitru Bogdan, mare proprietar de moșii. Asupra datei de naștere a lui Nicolae Andriescu-Bogdan planează o incertitudine, deoarece un act eliberat de Primăria Municipiului Iași, la 2 iulie 1895, certifică ca zi de naștere momentul 10 mai 1854. Totuși, în arhiva N.A. Bogdan (depozitată, cea mai mare parte, la Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” Iași) se păstrează o notiță prin care istoricul declara că a venit pe lume în 1858.

La școala primară de pe lângă Biserica Sfinţii Trei Ierarhi, l-a întâlnit pe Ion Creangă, în calitate de învățător, dar și de gazdă, conform propriilor mărturisiri. Rămânând orfan la vârsta de 16 ani, nu a mai terminat studiile liceale (începute la Liceul Național din Iași). Abandonarea școlii i-a dat un impuls spre publicistică, căci din anul următor (1875) a avut ambiția să editeze propria revistă, cu apariție lunară („Scrieri amuzanteˮ); a continuat să înființeze reviste: foaia literară săptămânală „Cabinetul de lecturăˮ (1878), „Artaˮ (1883-1884) și revista socială și literară „Lupta cu viațaˮ (apărută între 1903-1905).

După ce a absolvit cursurile Conservatorului de Muzică și Declamațiuni din capitala Moldovei, a fost angajat la Teatrul Național din Iași. A mai lucrat ca secretar al Corpului de Portărei al Curții de Apel din Iași (1878-1881), stenograf la Consiliul Permanent al județului Iași (1891-1893), ofițer al Stării Civile la Primăria Iași, secretar general al Primăriei și prim-ajutor de primar. Deși s-a pensionat în 1917, și-a continuat activitatea de publicist, istoriograf, poet și dramaturg, iar din 1920 a devenit bibliotecar al Societății Franco-Române „Lutetia”.

N.A. Bogdan a primit, în 1922, ordinul „Officier dʼInstruction Publique”, acordat de Regele Ferdinand. Cincisprezece ani mai târziu, a fost propus de Ilie Bărbulescu pentru titlul de Doctor Honoris Causa al Facultăţii de Litere de la Universitatea ieşeană. A murit la 17 aprilie 1939, fiind înmormântat în cimitirul Eternitatea.

Opera acestui cărturar este vastă, cuprinzând scrieri literare (versuri şi epigrame, un titlu reprezentativ fiind Povestiri şi anecdote din popor – 1892, nuvele, cronici, satire, amintiri), scrieri dramatice (30 de comedii, şase piese istorice), traduceri şi adaptări (Hamlet, prinţul Danemarcei – 1887, traduceri din Molière, Al. Dumas etc.).

Scrierile monografice, cele mai valoroase pe care le-a lăsat N.A. Bogdan din întreaga sa operă, sunt următoarele: Oraşul Iaşi: odinioară şi astăzi; prima ediţie a acestei cărţi a apărut în 1904, fiind înmânată familiei regale, prezentă în acel an la Iaşi, cu ocazia sfinţirii bisericilor Sfântul Nicolae Domnesc şi Sfinţii Trei Ierarhi, restaurate atunci de către arhitectul francez André Lecomte du Noüy; Monografia Universităţii din Iaşi (1860-1905), pentru care a primit Medalia de Aur; Regele Carol I şi a doua sa capitală, publicată la numai doi ani de la moartea lui Carol I, respectiv în 1916, ca un pios omagiu adus celui dintâi rege al românilor şi, deopotrivă, capitalei României din acel moment, oraşul Iaşi; Societatea Medico-Naturalistă şi Muzeul Istorico-Natural din Iaşi (1919).

N.A. Bogdan a avut o importantă activitate publicistică, bogată şi variată şi care s-a concretizat în colaborări la diverse ziare şi reviste, din ţară sau străinătate. De cele mai multe ori, N.A. Bogdan şi-a scris publicistica sub pseudonime ca Basile N., Cezar, Clio, Dan, Iassiensis, N. a Irinei şi altele. Cea mai cunoscută lucrare a sa rămâne Oraşul Iaşi: monografie istorică şi socială ilustrată, ediţia 1913. Trezind un viu interes în epocă, apreciată de contemporani şi de urmaşi, această lucrare este încă de actualitate, fiind cea mai bine documentată monografie dedicată oraşului Iaşi.

N.A. Bogdan a făcut parte dintre membrii fondatori ai Societăţii „Muzeul Oraşului Iaşiˮ, având un rol major în constituirea şi organizarea bibliotecii Muzeului, ocupându-se de inventarierea primelor cărţi şi de alcătuirea catalogului tematic.

 

Referințe (selectiv): Enciclopedia istoriografiei româneşti, coord. Ştefan Ştefănescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, p. 65; Ionel Maftei, Personalităţi ieşene, vol. II: Omagiu, Iaşi, 1975, pp.  47-48; Aurel Leon, Umbre, vol. IV, Iaşi, Editura Junimea, 1979, pp. 175-184; Olga Rusu, Constantin Ostap, N.A. Bogdan (1858-1939). Scurtă biobibliografie, introducere la Oraşul Iaşi: monografie istorică şi socială, ilustrată, Iaşi, Editura Tehnopres, 1997, pp. VII-VIII; Olga Rusu, Patrimoniul cultural ieşean. Cimitirul Eternitatea, Iaşi, Editura Alfa, 2008, p. 71; Dan, † N.A. Bogdan, în „Opiniaˮ, an XXXVI, nr. 9619, 19 aprilie 1939, p. 1; Rudolf Suţu, N.A. Bogdan şi Iaşul vechi, în „Opiniaˮ, an XXXVI, nr. 9620, 20 aprilie 1939, pp. 1-2; P. Zosin, Publicistul N.A. Bogdan, în „Opiniaˮ, an XXXVI, nr. 9620, 20 aprilie 1939, p. 1; Iulian Marcel Ciubotaru, Un pasionat cercetător al arhivelor: istoricul N.A. Bogdan (1858-1939). 153 de ani de la naștere, în „Elanulˮ, nr. 107, ianuarie 2011, pp. 19-20.

Mihai Costăchescu

23 septembrie 1884, Goeşti, Iaşi-18 martie 1853, Iaşi

 

            Născut în comuna Lungani, judeţul Iaşi, ca fiu de preot, Mihai Costăchescu a urmat liceul şi facultatea (Litere şi Filosofie) la Iaşi; a activat în învăţământul secundar, predând limba şi literatura română la Iaşi (Şcoala Normală „Vasile Lupuˮ, Şcoala Comercială „Gheorghe Mârzescuˮ, Liceul Naţional) şi Buzău (Liceul „Spiru Haretˮ, între 1913-1918). Din 1949, a lucrat ca cercetător, în cadrul Institutului de Etnografie şi Folclor din Iaşi. A desfăşurat o prodigioasă activitate publicistică, fiind colaborator la multe publicaţii din perioada interbelică; cele două mari direcţii de cercetare spre care şi-a îndreptat atenţia au fost paleografia slavonă şi etnografia.

Ca editor de acte vechi româneşti s-a impus prin: Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, 2 volume (1931-1932); Documente moldoveneşti de la Ştefan cel Mare (1933); Documente moldoveneşti de la Bogdan Voievod: 1504-1517 (1940); Documente moldoveneşti de la Ştefăniţă Voievod: 1517-1527 (1943). De asemenea, a redactat monografii locale, dedicate unor vechi sate (inclusiv localitatea sa natală). Ca folclorist, a adunat poezii populare, publicând o variantă necunoscută a Mioriţei. Datorită meritelor sale incontestabile în cercetarea istorică, Costăchescu a fost ales membru corespondent al Academiei Române, la 20 mai 1939.

A fost secretar al Societăţii „Muzeul Oraşului Iaşiˮ şi s-a ocupat, alături de N.A. Bogdan, de achiziţia cărţilor pentru Biblioteca Muzeului, „controlând volumele oferite de librăria Israel Kupermanˮ. În 1923, ca urmare a renunţării lui N.A. Bogdan la postul de casier al Societăţii, acesta a fost preluat de Costăchescu.

 

Referinţe (selectiv): Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române. Dicţionar, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, cu un cuvânt înainte de Eugen Simion, Bucureşti, Editura Enciclopedică / Editura Academiei, 2003, pp. 219-220; Enciclopedia istoriografiei româneşti, coord. Ştefan Ştefănescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, p. 110; Ionel Maftei, Personalităţi ieşene, vol. II: Omagiu, Iaşi, 1975, pp. 93-94; Olga Rusu, Patrimoniul cultural ieşean. Cimitirul Eternitatea, Iaşi, Editura Alfa, 2008, p. 104; Mihai Costăchescu: corespondenţă, volum editat de Dumitru Ivănescu, Virginia Isac, Sorin D. Ivănescu, Iaşi, Editura Junimea, 2003.

Sever Zotta

14 aprilie 1874, Chisălău, Ucraina-10 octombrie 1943, Orsk, Rusia

 

Sever Zotta provenea dintr-o familie atestată încă din veacul al XVI-lea, un strămoș al său fiind pârcălab de Hotin. În secolul al XVIII-lea, împăratul Sfântului Imperiu Roman a înnobilat un strămoș de-al său, sub titlul de cavaler de Zotta. Tatăl lui Sever, moșier și jurist, a ajuns membru al Dietei Bucovinei și al Consiliului Imperial din Viena. Mama lui provenea din familia Hurmuzachi; această descendență i-a stimulat pasiunea pentru genealogie.

A urmat Facultatea de Drept și Științe Sociale la Viena, obţinând licența la București (1905), dar înclina mai degrabă spre istorie, astfel încât a frecventat sălile arhivelor din cele două orașe (fiind remarcat de Dimitrie Onciul). A început să se exprime artistic printr-o piesă istorică în versuri, Vasile Lupu (București, 1909).

Din 1911, s-a stabilit în Iași, unde s-a dedicat studiilor de genealogie, în anul următor începând să tipărească prima revistă de specialitate din țară, „Arhiva genealogică”, susținută din resurse financiare proprii. În 1912, a devenit director al Arhivelor Statului din Iași (la propunerea lui Dimitrie Onciul). Din această poziție a convins persoane particulare să depună la arhivă documentele pe care le păstrau. În acest fel, Arhivele ieșene s-au îmbogățit cu documente de la Nicolae Rosetti-Roznovanu și Paul Gore, printre alții. Pe lângă activitatea de completare și conservare a documentelor, Sever Zotta le valorifica din punct de vedere ştiinţific, făcându-le cunoscute în ziarele și revistele timpului.

Din 1919 devine membru corespondent al Academiei Române și membru onorific al Comisiei Monumentelor Istorice (la propunerea lui N. Iorga). Zotta s-a preocupat în special de trecutul Iașului, cunoscut fiind îndeosebi studiul despre Mănăstirea Golia. A mai publicat în: „Arhiva”, „Revista istorică”, „Revista arhivelor”, „Convorbiri literare”, „Arhiva românească”, „Evenimentul”, „Opinia”, „Neamul românesc”.

Retras în casa sa din Davideni, a preferat să rămână aproape de biblioteca sa și de colecția de manuscrise, în ciuda evenimentelor din 1940. Comisarii NKVD nu au ținut cont de dorința arhivistului și l-au deportat în Ural, unde a murit în 1943. Soția sa a reușit să salveze o parte din colecția familiei. Ulterior, la Arhivele Naționale din Iași a fost constituit fondul „Sever Zotta”.

Opere (selectiv): Vasile Lupu, piesă istorică în 3 acte, în versuri, București, 1909; Date noue cu privire la Andronachi Donici, Iași, 1915; La centenarul lui Vasile Alecsandri (1821- 1921), Iași, 1921; O mănăstire dispărută, Chișinău, 1924; Mănăstirea Golia: schiță istorică, Iași 1925; Paul Gore, Chișinău, 1928; Despre neamul Cantemireștilor, Iași, 1931; O mistificare genealogică: Ieremia Golia, Cluj, 1931.

 

Referinţe (selectiv): Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române. Dicţionar, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, cu un cuvânt înainte de Eugen Simion, Bucureşti, Editura Enciclopedică / Editura Academiei, 2003, p. 911; Ionel Maftei, Personalităţi ieşene, vol. II: Omagiu, Iași, 1975, pp. 308-309; Enciclopedia istoriografiei românești, coord. Ștefan Ștefănescu, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1978, pp. 253-254.

Orest   Tafrali

14 noiembrie 1876, Tulcea, Imperiul Otoman-5 noiembrie 1937, Iași, România

 

Orest Tafrali a studiat filologia clasică la Universitatea din București, beneficiind de îndrumarea unor profesori precum B.P. Hasdeu, V.A. Urechia sau Grigore Tocilescu. După o scurtă perioadă în care a activat ca secretar la Muzeul de Antichități din București și profesor de limba latină și istorie la București și Iași, și-a petrecut următorii ani (1907-1912) la Paris, unde a fost lector de limba română la Școala de Limbi Orientale și bibliotecar.

Obţine un doctorat în istorie și arheologie în capitala Franței, în 1912, cu o disertaţie referitoare la istoria Salonicului; s-a întors în țară, fiind numit profesor titular la Catedra de Arheologie și Antichități de la Universitatea din Iași. În cadrul aceleiași instituţii de învăţământ a suplinit catedra de istorie antică și s-a preocupat de arta veche românească.

Simțind nevoia unei instituții care să sprijine demersurile cercetătorilor în domeniu, a fondat un muzeu de arheologie și antichități, pe lângă Universitatea din Iași, primul de acest gen din Moldova, instalat inițial într-o casă închiriată. De altfel, el a devenit directorul instituției, care s-a intitulat Muzeul de Antichități. În 1927, a înființat revista „Arta și arheologia”, care cuprindea, în special, studii bizantinologice, dar şi informaţii despre arheologia Dobrogei sau arta veche românească; a făcut săpături arheologice la Callatis (Mangalia).

În semn de respect pentru activitatea sa, a fost ales membru al Academiei Române, al Institutului Bulgar de Arheologie din Sofia și al Academiei din Atena.

Opere (selectiv): Mélanges d’Archeologie et d’Épigraphie byzantine, Paris, 1913; Bizanțul și influența lui asupra țării noastre, 1914; Thessalonique des origines au XIVe siècle, 1919; La cité pontique de Dionysopolis, 1927; Les tumuli de Callatis, 1928.

 

Referințe critice: Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române. Dicţionar, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, cu un cuvânt înainte de Eugen Simion, Bucureşti, Editura Enciclopedică / Editura Academiei, 2003, p. 815; Ionel Maftei, Personalităţi ieşene, II: Omagiu, Iași, 1975, pp. 269-270; Enciclopedia istoriografiei românești, coord. Ștefan Ștefănescu, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1978, p. 320; Dicţionarul biografic al literaturii române, coord. Aurel Sasu, vol. II: M-Z, Piteşti, Paralela 45, 2006, p. 680.

Alexandru D. Atanasiu

11 iunie 1871, Pângăraţi, judeţul Neamţ-1 februarie 1943, Iaşi

 

Alexandru D. Atanasiu a făcut parte din Societatea „Muzeul Oraşului Iaşiˮ începând cu 21 ianuarie 1921, ca urmare a retragerii lui Orest Tafrali. S-a remarcat în viaţa culturală ieşeană ca publicist, dar mai ales ca pictor. A fost iniţiator al „Asociaţiunii generale a artiştilorˮ şi membru al „Ligii culturale pentru unitatea tuturor românilorˮ. În 1911, a fondat Societatea „Casa artelor din Iaşiˮ; a făcut parte, în calitate de membru corespon­dent, din Comisiunea Monumentelor Istorice.

Căsătorit cu Viorica, fiica pictorului C.D. Stahi, Atanasiu şi-a început activitatea ca pedagog, predând desenul la Gimnaziul „Alexandru cel Bunˮ, apoi la Liceul Naţional şi la alte unităţi de învăţământ din Iaşi, ajungând, în cele din urmă, la Şcoala de Belle Arte, unde a ocupat catedra de Perspectivă şi Desen Geometric şi funcţia de rector, între 1908-1914. Între 1933-1937, a fost director al Pinacotecii ieşene.

În domeniul publicisticii, A.D. Atanasiu rămâne fondatorul re­vistei „Arta românăˮ (al cărei director a fost), apărută între 1908-1912; de asemenea, a colaborat la „Arhivaˮ lui A.D. Xenopol; în 1919, a participat la Conferinţa de pace de la Paris, unde a prezentat 26 de hărţi istorice, pentru a argumenta drepturile românilor asupra unor teritorii.

În domeniul artei, Atanasiu s-a remarcat ca un bun restaurator al picturii unor biserici, precum cea din Găeşti (Iaşi) şi Talpalari.

 

Referințe (selectiv): Gheorghe A. Cuza, † Profesorul A.D. Atanasiu, în „Cetatea Moldoveiˮ, an IV, vol. VIII, nr. 3 (martie), 1943, pp. 416-417; Ionel Maftei, 1000 personalităţi ieşene: lexicon, ediţie revăzută, Iaşi, Editura Stef, 2013, p. 20; Olga Rusu, Patrimoniul cultural ieşean. Cimitirul Eternitatea, Iaşi, Editura Alfa, 2008, p. 57.

Rudolf Suţu

 27 iulie 1880, Iaşi-27 mai 1949, Bucureşti

 

Fiu al profesorului Alexandru Grigore Suțu (junimist), strănepot al domnitorului Alexandru Nicolae Suțu, tânărul Rudolf a urmat studiile universitare la Facultatea de Litere a Universității ieșene. După absolvire, a fost asistent la Facultatea de Litere, însă ulterior s-a orientat spre activitatea de ziarist și publicist. A fost directorul cotidianului ieșean „Evenimentulˮ și a editat, în timpul Primului Război Mondial, împreună cu scriitorul Alexandru Cazaban, revista „Dușmanulˮ, îndreptată contra ocupației germane.

Rudolf Suțu s-a numărat printre fondatorii Sindicatului Ziariștilor Profesioniști din Iași (1922); în paralel cu activitatea ziaristică, a fost un istoriograf al vieții culturale și mondene ieșene (publicând două volume din Iașii de odinioară), precum și scriitor și traducător. A fost, de asemenea, între anii 1936-1945, primul director al Bibliotecii municipale, adăpostită într-un local din curtea Mănăstirii Golia, muzeograf la Muzeul „Cuza Vodăˮ din Iași, membru al Comisiunii Monumentelor Istorice.

Căsătorit cu Elena Jules Cazaban, descendenta unei vechi familii franceze împământenite în Moldova, Rudolf Suțu a fost tatăl pianistei Rodica Suțu; a decedat în București (unde se stabilise cu familia, în urma refugiului), la 27 mai 1949, fiind înmormântat în Cimitirul Bellu, dar are un cenotaf în Cimitirul Eternitatea din Iași. La propunerea scriitorului Robert Pellevé de la Motte-Ango, care făcuse parte, ca diplomat, din Misiunea militară franceză din România, condusă de generalul Henri Mathias Berthelot, Rudolf Suțu a fost decorat la sfârșitul Primului Război Mondial cu Palmele academice franceze.

A avut un rol decisiv în organizarea, inaugurarea şi dezvoltarea Bibliotecii Populare „Ion Creangăˮ (la 1 septembrie 1937), ocupându-se personal de îmbogăţirea colecţiilor. De asemenea, a stimulat donaţiile de carte, având în acest sens mai multe intervenţii personale la editori şi patroni de librării.

Dintre scrierile sale menţionăm: De toate (1909); Iașii de odinioară, vol. I (1923) și vol. II (1928); Despre librării și librăriile vechi din Iași (1929); O viață (1932); Jubileul părintelui Alexandru Arion (1932).

 

Referințe (selectiv): Ionel Maftei, Personalităţi ieşene, vol. IV: Omagiu, Iaşi, 1982, pp. 261-262; Aurel Leon, Umbre, vol. III, Iaşi, Editura Junimea, 1975, pp. 80-83; Radu Negrescu-Suţu, „Rudolf Suţu şi continuitatea culturiiˮ, prefaţă la Iaşii de odinioară, Bucureşti, Editura Corint, 2015, pp. 5-25; Alexandre Negresco-Soutzo, Livre d’Or de la Famille Soutzo, Paris, 2005.

Nicolae Iorga

5/17 iunie 1871, Botoşani-27 noiembrie 1940, Strejnic, Prahova

 

Personalitate enciclopedică, Iorga rămâne cel mai prolific istoric al românilor. Părinţii săi au fost Nicu Iorga, avocat botoşănean, iar mama Zulnia Iorga. Viitorul istoric şi om politic s-a născut la Botoşani; familia sa făcea parte din clasa de mijloc.

Originile etnice ale lui Iorga sunt însă subiect de controverse. Unii cred că a fost grec, alţii român, iar alte păreri îl dau drept aromân. A urmat școala primară „Marchian Florescu” din Botoşani (1878-1881), Liceul „August Treboniu Laurian” (1881-1886), iar mai apoi, la Iaşi, Liceul Naţional, unde a obţinut bacalaureatul, în 1888; dotat cu o inteligenţă ieşită din comun, uimindu-şi profesorii, a publicat primul articol la 14 ani, în ziarul „Românulˮ. Debutul propriu-zis a avut loc în „Luptaˮ (1890), cu un articol despre Năpasta lui I.L. Caragiale.

A absolvit Facultatea de Litere din Iaşi (1888) şi i-a avut ca profesori pe A.D. Xenopol, Şt. Vârgolici, A. Vizanti, I. Caragiani, A. Densuşianu. La Bucureşti, a atras interesul şi simpatia celor mai proeminente figuri ale momentului. Cu sprijinul lui Hasdeu, a obţinut o bursă de studii în Franţa (1890), specializându-se la École des Hautes Études. A efectuat călătorii de studiu la Londra, Oxford, Berlin, München, Nürnberg, Leipzig (unde a obţinut titlul de doctor, în 1893). Întors în ţară, ajunge profesor suplinitor la Universitatea din Bucureşti (1894), iar un an mai târziu profesor titular, apoi membru corespondent al Academiei (în 1897, la numai 26 de ani). A desfășurat o intensă activitate de cercetare în arhive româneşti şi străine.

Iorga a început elaborarea câtorva lucrări de anvergură în domeniul istoriei şi al istoriei literare. S-a mutat temporar la Vălenii de Munte (1908), punând bazele unei „fundaţii” culturale: tipografie, editură, universitate populară; aici a editat revista „Neamul românesc literarˮ (1908). Şi-a continuat turneele în Occident, cercetând arhive, biblioteci, susţinând conferinţe la diverse universități. A desfăşurat o intensă campanie de sprijinire a luptei pentru eliberarea românilor transilvăneni („Liga culturală”), bogată activitate oratorică şi politică, în preajma şi în timpul Primului Război Mondial. În timpul refugiului de la Iaşi, a editat revista „Neamul românescˮ. Între cele două războaie, a redeschis Universitatea Populară de la Văleni (1921), a reluat activitatea „Ligii culturale” şi s-a implicat în politică, devenind preşedinte al Consiliului de Miniştri (1931-1932). A ocupat funcţiile de rector al Universităţii din Bucureşti (1929-1932), membru corespondent al Academiei franceze, sârbe, poloneze. A pus bazele Şcolii Române de la Paris – Fontenay-aux-Roses (1921) şi a celei din Veneţia (Casa Romena, 1930). Alături de prodigioasa activitate istorică, Iorga a cultivat constant şi creaţia literară. Înainte de moarte, proiecta un monumental studiu de Istoriologie umană; a murit ucis într-un atentat politic, în 1940.

Printre numeroasele sale scrieri se numără:  Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, vol. I-II, Bucureşti, 1901; Istoria literaturii religioase a românilor, până la 1688, Bucureşti, 1904; Cărţi şi scriitori români din veacurile XVII-XIX, Bucureşti, 1906; Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-lea, vol. I-II, Bucureşti, 1907-1909; Oameni cari au fost, vol. I-IV, Bucureşti, 1934-1939; Cărţi reprezentative în istoria omenirii, vol. I-IV, Bucureşti, 1916-1931; Istoria literaturii româneşti, vol. I-III, Bucureşti, 1925-1933 etc.

  1. Iorga a fost unul dintre cei mai fervenţi susţinători ai lui Rudolf Suţu şi al noii biblioteci inaugurată în curtea Goliei, în 1937. A făcut mai multe vizite la noua instituţie de cultură, chiar înainte de inaugurarea oficială şi a donat manuscrise şi cărţi, prin „Liga Culturalăˮ.

 

Referințe (selectiv): Enciclopedia istoriografiei româneşti, coord. Ştefan Ştefănescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, pp. 183-184; Dicţionarul biografic al literaturii române, coord. Aurel Sasu, vol. I: A-L, Piteşti, Paralela 45, 2006, pp. 776-780; Barbu Theodorescu, Nicolae Iorga, Bucureşti, Editura Tineretului, [1968]; Pamfil Şeicaru, Nicolae Iorga, Bucureşti, Editura Clio, 1991; Petre Ţurlea, Nicolae Iorga în viaţa politică a României, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1991; Iulian Marcel Ciubotaru, „N.  Iorga și Biblioteca Municipală ieșeanăˮ, în Expres cultural, anul IV, nr. 2 (38), februarie 2020, p. 3.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here