Acasă Editură „August Treboniu Laurian – traducător şi autor de manuale şcolare” – Iulian...

„August Treboniu Laurian – traducător şi autor de manuale şcolare” – Iulian Marcel CIUBOTARU

30
0

August Treboniu Laurian (1810-1881), personalitate marcantă a culturii române din veacul al XIX-lea, s-a afirmat, mai ales, ca filolog, istoric şi om politic, fiind unul dintre întemeietorii Academiei Române, for cultural la conducerea căruia s-a şi aflat un timp[1]. A desfăşurat o prodigioasă activitate publicistică şi a fost un reper al vremii în care a trăit. Figura sa a fost însă mult timp umbrită şi nedreptăţită de curentul latinist, în care a crezut şi pe care l-a promovat chiar şi din calitatea de academician. A militat pentru latinizarea excesivă a ortografiei româneşti, teorile sale dovedindu-se, în posteritate, greşite. De altfel, cunoscutul său Dicţionar al limbei române (1871-1876), publicat împreună cu Ioan C. Massimu, în două tomuri voluminoase, însumând aproape trei mii de pagini, este expresia dorinţei de a latiniza limba mai mult decât era cazul şi de a purifica lexicul de influenţele străine. Totuşi, la originea acestei opere a stat, fără îndoială, şi „dorinţa de a deştepta naţionalitatea română, cu orice preţ” (după expresia lui B.P. Hasdeu). Prin urmare, patriotismul omului de cultură a fost mai important decât unele teorii ştiinţifice exagerate.

Pe lângă activitatea filologică, A.T. Laurian a rămas în amintirea multora ca un veritabil dascăl, interesat în permanenţă de situaţia învăţământului epocii sale. Şi-a început activitatea didactică ca profesor de filosofie la Colegiul „Sf. Sava” din Bucureşti; a fost, ulterior, revizor şcolar pentru judeţele Vlaşca, Ialomiţa şi Brăila, inspector general al şcolilor din Moldova (1852-1858) şi profesor şi decan al Facultăţii de Filosofie din Bucureşti.

Preocupat de starea învăţământului din Moldova şi Ţara Românească, Laurian a scris, pe parcursul activităţii sale, o serie de cărţi şcolare şi a tradus altele. Potrivit unei monografii închinată acestui cărturar, filologul român a publicat şaptesprezece manuale de istorie, geografie şi cosmografie, unele dintre ele cunoscând numeroase ediţii. De exemplu, Elemente de istoria românilor pentru clasele primare, tipărit la 1859, a fost reeditat în 1875 pentru a unsprezecea oară[2].

Ca traducător, Laurian a tălmăcit în română două manuale de filosofie. Unul din limba franceză, avându-l autor pe A. Delavigne (Bucureşti, 1846), iar altul din germană, scris de Wilhelm Traugott Krug (Bucureşti, 1847); prin transpunerea acestor lucrări în limba română, s-a dorit ca sisteme şi concepţii filosofice din spaţiul occidental să fie accesibile tinerilor[3].

Traducerile nu au fost deloc uşoare, dat fiind că Laurian s-a confruntat cu uriaşe dificultăţi lingvistice, lovindu-se de inexistenţa unei terminologii adecvate; deplânge aceasta în introducerea lucrării din 1846: „m-am silit a o traduce cât mai credincios şi unde a fost cu putinţă fără a vătăma natura limbei româneşti, chiar din vorbă în vorbă. Dar întru aceasta am întâmpinat multe greutăţi şi, mai ales, din causa limbei şi de teamă să nu fi causat şi eu cititorilor poate încă şi mai mari. Ar fi fost de dorit a afla într-această lucrare un drum călcat, o limbă cultivată şi termeni formaţi, pe care să-i fi putut întrebuinţa fără greutate şi fără frică de neologisme. Dară tot românul care a încercat să facă numai un pas în ştiinţe a simţit, de bună seamă, sărăcia în care ne aflăm, atât în privinţa ideilor, cât şi în a vorbelor prin care se esprimă ideile. De aici necesitatea de a forma o vorbă nouă pentru fiecare idee nouă, de a forma o limbă filosofică pentru cugetarea filosofică, deşi am fost silit să introduc neologisme în limba românească şi mai mult decât şi-ar fi putut închipui cineva”[4].

Traducând cele două manuale, Laurian a aplicat purismul latin, iar această orientare lingvistică a ajutat la crearea vocabularului filosofic modern românesc. O analiză a traducerii din franceză a relevat că „terminologia folosită este aproape în întregime identică cu cea de azi, diferenţele constând în forma fonetică a cuvintelor”[5]; traducătorul nu a dorit să transmită cititorului stilul lui Delavigne, ci a aplicat principiul reformulărilor, căci nu a vrut doar să introducă şi să fixeze termeni de specialitate în limba română, ci şi să corecteze un limbaj existent în uz la vremea sa[6].

Deşi au avut, în general, ecouri pozitive, fiind bine primite în mediile culturale româneşti, traducerile lui Laurian – mai cu seamă manualul german – au fost considerate nesatisfăcătoare, din moment ce volumul lui Krug a fost retradus la 1861, de către Timotei Cipariu şi tipărit la Blaj[7]. Şi Cipariu a deplâns în surdină sărăcia limbii române cu privire la termenii filosofici: „Multă greutate se semti traducându, pentru defectul nu numai în termeni filosofici româneşti, ci şi în cuvinte ce [în]semnează idee abstracte, cuvinte care în limba germană şi în cele clasice se află copioase, e[a]r întru a noastră mai rare. În aceste cercustari ne folosirăm cu termini latini, mai raru grecesci, după esemplul altoru limbi chiaru mai avute de câtu a noastră; şi de aceea credem că vom fi scusaţi”[8].

Opera de transpunere în română a manualului lui W.T. Krug a însemnat, de fapt, o rescriere, iar aportul tălmăcitorului a fost uriaş şi a justificat apariţia pe pagina de titlu a numelui lui Cipariu cu caractere mai mari decât cele ale autorului[9]. Tot la mijlocul veacului al XIX-lea a mai efectuat o traducere a cunoscutei cărţi a lui Krug şi Simion Bărnuţiu, dar manuscrisul a rămas inedit, fiind publicat abia în 2004[10].

În multe instrumente de lucru (dicţionare, enciclopedii, istorii literare), munca de scriere şi traducere a unor manuale de A.T. Laurian este omisă şi trecută cu vederea, motiv pentru care aceste publicaţii au făcut de prea puţine ori subiectul unor cercetări sistematice şi detaliate, care să reliefeze aportul şi concepţiile autorului, dar şi importanţa lor în ceea ce priveşte evoluţia literaturii didactice din spaţiul românesc.

De curând, având acces la câteva dintre manualele lui Laurian, am considerar că ar fi benefic să relev structura şi informaţiile cuprinse în acestea, mai ales că ele se găsesc cu dificultate şi, fiind tipărite pe hârtie obişnuită (chiar de proastă calitate), se află într-o continuă stare de degradare. Prin urmare, voi puncta, în continuare, câteva observaţii cu privire la un manual de istorie, din care au învăţat câteva generaţii de elevi: Elemente de istoria românilor pentru şcoalele poporale, ediţiunea a noua, corectată şi adăugată, Sibiu, 1871, 107 p.

Autorul îşi structurează lucrarea didactic, pe capitole şi subcapitole, iar din punctul de vedere al limbii folosite, volumul nu face excepţie dacă îl raportăm la celelalte scrieri ale cărturarului ardelean, fiind caracterizat printr-o română excesiv latinizată.

Istoria românilor începe, potrivit lui A.T. Laurian, cu descrierea Daciei înainte de cucerirea romană; geţii, numiţi şi daci, sunt prezentaţi ca fiind un popor curajos, faţă de care se arată admiraţie, chiar dacă Decebal, „temându-se să nu pice în mâinile învingătorilor, s-a adăpat cu venin” (p. 8). Situaţia Daciei e înfăţişată nu doar cât timp aceasta s-a aflat sub administraţia împăraţilor romani, ci şi sub influenţa basileilor bizantini şi în perioada incursiunilor barbare.

Hadrian a avut intenţia de a retrage administraţia romană din Dacia, pentru că era gelos pe gloria lui Traian, dar „amicii nu-l lăsară, arătându-i că ar fi o prea mare necuviinţă de a da în mâinile barbarilor pe atâţia cetăţeni romani. Cu toate acestea, pentru ca să micşoreze gloria lui Traian, strică podul cel de peste Dunăre, sub pretext că serveşte numai de a înlesni barbarilor trecerea în Moesia” (p. 9).

E surprinzătoare prezentarea, fie şi sumară, a „cruceferilor” (cruciaţilor) într-un manual de istorie a românilor, dar acest fapt decurge din concepţia autorului: istoria noastră e continuarea istoriei poporului roman. Ajungând la epoca medievală românească, se afirmă că Radu Negru şi „Michail Bassaraba” au fost domni independenţi, Moldova medievală e numită şi Dacia Orientală, Mircea Basarab (!) e numit domn al României (Laurian popularizează intens acest nume), Iuga – efemerul domn al Moldovei – e descris ca un „bărbat întreprinzător şi cu multă capacitate […] a zidit fortăreţe pe lângă Dunăre şi Marea Neagră şi formă o călărime ce rămase de model” (p. 31), Alexandru cel Bun era „animosu şi amatoriu de ştiinţă”, Vlad Ţepeş e supranumit Vlad al V-lea; se afirmă despre acesta că a organizat ţara milităreşte; Ladislau al ungurilor a fost un „ticălos”, Alexandru Lăpuşneanu „a murit adăpat cu venin” (p. 55). În schimb, figura lui Mihai Viteazul e a unui erou naţional, iar moartea sa „barbară” este deplânsă.

Nicolae Mavrocordat, „flagelul lui Dumnezeu pentru Principatele Române”, a dat voie turcilor să-şi facă case şi să se aşeze în ţară, ceea ce a provocat demoralizarea românilor (p. 86); Iosif al II-lea, fiul Mariei Teresa, e văzut ca un om cu mari calităţi şi principii liberale, domnia lui Alexandru Ioan Cuza e prezentată în numai o pagină, iar în vremea lui Carol I „ se luară măsurile cele mai eficace pentru propagarea instrucţiunilor, ameliorarea agriculturii, facilitarea comerţului, prin construirea căilor ferate” (p. 103). Manualul se încheie cu un tabel cronologic al domnilor din Ţările Române; aici, Litovoi, cel amintit în Diploma Cavalerilor Ioaniţi (1247), e Linoiu, Ştefan cel Mare e numit al V-lea, Iacob Heraclid e Joanne Ereticul, Barnovschi a devenit Bernovescu, Alexandru Iliaş e Alessandru Elia etc.

În general, istoria celor trei Ţări Române este prezentată obiectiv, deşi autorul oferă informaţii exclusiv despre politica externă a Moldovei, Valahiei şi Transilvaniei. Totuşi, faptul că a ales să prezinte unitar istoria celor trei provincii româneşti reprezintă un vizibil progres.

Lipsesc din această operă didactică lamentaţiile cu privire la istoria naţională, la trecutul glorios şi decăderea contemporanilor, deşi Laurian a fost un patriot profund. Autorul nu adoptă nici discursul unui Bălcescu, şi cu atât mai puţin Bolintineanu. Păstrează, până la un punct, obiectivitatea ştiinţifică, ceea ce, în plin romantism, nu e puţin lucru. Spre deosebire de celelalte ediţii anterioare ale manualelor de istorie naţională[11], acesta renunţă la multe informaţii exagerate, precum raportarea la cronologie în funcţie de anul întemeierii Romei (753 î.Hr.). Ca surse de inspiraţie, Laurian a folosit vechile cronici româneşti (Miron Costin), poloneze (Jan Dlugosz), diverse colecţii de izvoare documentare, istoriografia romană sau bizantină (Caesar, Procopius, Eutropius, Dio Cassius), Herodot etc.

 

*

În Geografia Ţerilor Române pentru şcoalele primare (Bucureşti, Imprimeria Statului, 1863, 57 p.), Laurian întocmeşte o descriere a tuturor ţinuturilor româneşti, chiar dacă unele din ele erau, atunci, în componenţa altor state. De fapt, scopul autorului era de a-i învăţa pe tineri cadrul natural al vechii Dacii, peste care s-a suprapus poporul român.

Expunerile sunt însoţite de informaţii topografice şi statistice. Dorinţa de purificare a limbii e prezentă şi în acest manual, motiv pentru care unele substantive proprii apar cu nume diferite faţă de cele intrate în limbajul comun: „Ţinutul de la originea Tissei, care curge deasupra Transilvaniei se numeşte Marmorosu” (Introducere, p. 3); Oltul apare şi sub denumirea de Aluta, iar Ialomiţa e prezentată în lucrare drept Galbinul. Toponimul Turnu-Severin provine de la împăratul Marcus Severus, care şi-ar fi construit un palat în zonă, dar pe care l-au dărâmat barbarii (p. 11). În aproape fiecare oraş al Munteniei sunt depistate castele, poduri sau diverse construcţii ale împăraţilor romani sau bizantini. Prezentând Moldova, se vorbeşte despre pământurile fertile, mulţimea animalelor domestice şi sălbatice, iar „locuitorii Moldovei sunt români” (p. 19). Râul Jijia e numit Gigia, capitala Moldovei este, indiscutabil, municipium Iassiorum, Biserica Sf. Nicolae Domnesc a fost edificată de Ştefan cel Mare la 1474 (corect este 1492), Bârladul e numit şi Paloda.

Prezentând sudul Moldovei, Bassarabia cea restituită Moldovei, autorul aminteşte de Smerill (Ismail) sau de Chilia, numită şi Achillia. Toponimul Basarabia provine de la Piro-Boridava (p. 30); Nistrul apare peste tot ca Dunastru, iar „locuitorii Basarabiei sunt români” (p. 32). Mai apoi, sunt oferite informaţii preţioase despre structura etnică a teritoriilor româneşti aflate sub ocupaţie austriacă sau rusească. Transilvania e cea mai bogată ţară din Europa în ceea ce priveşte zăcămintele de aur. Tot în Ardeal „pământul e foarte fertil, munţii sunt acoperiţi cu tot genul de arbori […] viile produc mult şi bun vin, dară pământul cere multă cultură şi nu se poate compara cu al României” (p. 45). Autorul prezintă în continuare Marmorosul, Crişana şi Temişiana (Banatul). Lucrarea se încheie cu un tabel statistic privitor la numărul populaţiei din toate provinciile vechii Dacii – români, dar şi străini.

A.T. Laurian a mai publicat şi unele atlase, hărţi ale Daciei şi chiar un manual de cosmografie, de fapt, o continuare a cărţilor şcolare de geografie pe care le-a tipărit şi le-a introdus în programa de studiu. Maniera în care a fost structurat manualul de geografie arată mesajul autorului pentru tineri, care, deşi nu a fost exprimat direct, era cât se poate de clar: unirea tuturor românilor, într-un singur stat.

Privite pe ansamblu, aceste cărţi au ajutat la întărirea conştiinţe naţionale şi au însemnat un progres în ceea ce priveşte literatura didactică din spaţiul românesc. Deşi unele erau deficitare şi li s-a reproşat, mai ales, limba folosită de autor, de neînţeles pentru unii, greoaie, aceste volume didactice au cunoscut numeroase reeditări, într-o epocă în care modernizarea învăţământului de la noi era abia la început. Laurian aminteşte că în domnia lui Cuza România a devenit liberă; e, desigur, o trimitere indirectă spre cealaltă Românie, neliberă. Poate aici ar trebui să căutăm esenţa mesajului acestui dascăl, de la care elevii au avut ce învăţa.

[1] Între 1870-1872 şi 1873-1876 (vezi Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române. Dicţionar, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, cu un cuvânt înainte de Eugen Simion, Bucureşti, Editura Enciclopedică/ Editura Academiei, 2003, p. 919).

[2] Ilie Popescu Teiuşan, Vasile Netea, August Treboniu Laurian. Viaţa şi activitatea sa, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1970, p. 296.

[3] Laurian şi-a propus şi a anunţat opiniei publice alte traduceri după manuale filosofice europene, fapt pe care însă nu a mai reuşit să-l pună în practică.

[4] Vezi Prefaţă (nepaginată), în A. Delavigne, Manual de filosofie lucrat după programa Universităţii de la Paris din 1840, tradus de A. Treb. Laurian, Bucureşti, Tiparul Colegiului Naţional, 1846.

[5] Ilinca Ţăranu, Beatrice Marina, Traducerea Manualului de filosofie” de A. Delavigne: între semantism şi pseudo-literalism, în Un capitol de traductologie românească. Studii de istorie a traducerii, vol. III, coord. Georgiana Lungu-Badea, Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2008, p. 109-120, aici p. 113.

[6] Ibidem, p. 115.

[7] Elemente de filosofie, după W.T. Krug, (tradus) de Timotei Cipariu, Blaj, Tiparul Seminarului Diecezan, 1861, 336 p.

[8] Prefaţiune, p. 4.

[9] O analiză detaliată a traducerii lui Cipariu a fost realizată de József Hajós (vezi Timotei Cipariu şi filosofia, Bucureşti, Editura Academiei, 1987, p. 17-72).

[10] După ce a fost semnalat în anii şaptezeci de Radu Pantazi, autorul unei monografii închinată lui Simion Bărnuţiu, a fost publicat integral abia în anii din urmă (vezi Simion Bărnuţiu, Filosofia după W.T. Krug, ediţie princeps după manuscris inedit, studiu introductiv de Ionuţ Isac, text îngrijit, cronologie şi notă asupra ediţiei de Ioan Chindriş, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2004, 439 p.).

[11] Pentru o descriere a acestora, vezi Ilie Popescu Teiuşan, Vasile Netea, op. cit., p. 207-224.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here